</b>
<b>Maica Domnului de la Ghighiu</b><b>- La cativa pasi de Ploiesti, Manastirea Ghighiu e cautata mai ales pentru Maica Domnului Siriaca, o icoana facatoare de mari minuni -
Vantul rece si grabit matura campia, cautandu-si culcus in frunzele galbene si fosnitoare. E toamna si e frig. Dincolo de zidurile Manastirii Ghighiu te intampina molcom un alt anotimp. E ca o amagire vegetala de primavara, cu iarba intens colorata in verde si puzderie de flori: dumitrele si ortanse, tufanele si craite, crizanteme si dalii, in felurite vesminte de alb si rosu. Manastirea e inchisa sub un clopot de liniste. Maicutele sunt la chilie, facandu-si pravila de peste zi. Cand si cand, in dreptul portii de stejar masiv opreste cate o masina. Oamenii se abat din drum, intra curiosi in biserica, atrasi de icoana Maicii Domnului Siriaca, a carei faima s-a intins peste tot. E o icoana aparte, tulburatoare si plina de forta. Din orice colt ai privi-o, Maicuta Domnului te urmareste cu ochii ei plansi, ingreunati de durere. Brusc, nu te mai simti singur. Ai cu cine vorbi. Ai cui cere sfat si ajutor. Jos, in dreptul gatului (dupa o straveche moda athonita), se insiruie puzderie de lantisoare aurite - insemn de multumire si recunostinta pentru toate minunile savarsite prin mila si rugaciunile Sfintei Fecioare. Alaturi, in strana din dreapta, discreta ca o umbra, maica Lavrentia isi face canonul de rugaciune. In cei 40 de ani de cand e ghidul manastirii, a vazut atatea vindecari si impliniri minunate, incat nu le mai stie sirul. Totul a inceput in 1958. Adusa din Siria si daruita manastirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugravita pe lemn de santal savarsise deja prima minune, cerand in vis sa fie adusa in Romania, chiar la Ghighiu. Povestind, maica Lavrentia cade pe ganduri. Nimic nu e intamplator. Pe vremuri, in spatele manastirii era un izvor tamaduitor, cu o apa rece si bogata, care a tasnit chiar pe locul unde (se zice) ar fi calcat Maica Domnului, poruncind logofatului Coresi sa ridice din nou manastire. Izvorul mai e si astazi, dar, parca pe masura credintei noastre, a sleit - picura cam cat s-ar umple o sticla intr-o ora.
Pe 25 februarie 1958, cand alaiul arhiereilor, in frunte cu Patriarhul Iustinian a intrat in biserica, maicutele au incremenit de uimire. Brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind pe obraz, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei. Cei de fata au amutit. Din toate minunile, cea mai grea si rascolitoare este pocainta si darul lacrimilor, roua sufletului si rugaciunea cea adevarata a inimii. Abia prin lacrimi discutam cu Dumnezeu. Tasnite din necaz sau bucurie, lacrimile vorbesc singure, urcandu-se direct la cer.
"Numai Dumnezeu iti mai salveaza copilul"
Asa l-am cunoscut: cu ochii in lacrimi. Ghemuit in fata icoanei, plangea usor. Cand s-a ridicat, intr-un tarziu, un zambet ii stralucea discret pe buze. Din durerea lui de altadata nu ramasese decat o cuta adanca pe mijlocul fruntii si parul albit intr-o singura noapte. La inceput, a refuzat sa vorbeasca. Apoi, primind din priviri incuviintarea maicii Lavrentia si afland ca suntem de la "Formula As", pe care o citeste din scoarta-n scoarta, s-a grabit sa adauge ca toata povestea lui e spre marirea Maicii Domnului si intarirea celor aflati in disperare si nevoi. O poveste cu adevarat tulburatoare.
</b><b>Povestea unui om obisnuit - Ninel Toma din Ploiesti
"Nenorocirea vietii mele avea sa inceapa acum zece ani. Nimic nu anunta ceea ce urma sa se intample. Traiam fara nici o grija. Aveam casa, masina, o familie minunata si, ca fotograf, castigam destui bani. Peste toate, socrul meu, marinar de cursa lunga, ne ajuta cu prea plin de masura. In ziua aceea, stateam linistit cu sotia in gradina, cand, deodata, am auzit o bufnitura cumplita, care m-a scrijelit parca pe creier. Adormit intr-un hamac, Danut, copilul meu de 6 ani, cazuse izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva cumplit - capul ii crapase ca un pepene si, chiar daca mai respira inca, copilul era inert, era o leguma. Nu mai avea memorie, nu mai recunostea pe nimeni. Cand l-am dus la Urgenta, doctorul a ridicat din umeri si, aratandu-mi radiografiile in care se vedea o fisura prelunga de un centimetru, mi-a zis: <<Numai Dumnezeu ti-l mai poate salva. Oricum, chiar daca traieste, va fi un handicapat toata viata>>. Pe vremea aceea, nu stiam prea multe nici despre Biserica, nici despre Hristos. Impins de disperare, m-am suit in masina si, fara sa mai stiu pe unde merg, m-am trezit in fata manastirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte ca mai fusesem o data la manastire, ocazie cu care mi se intamplase ceva ciudat. Pentru ca intrasem in biserica sa fotografiez o nunta, maica Lavrentia m-a rugat sa pozez si icoana Preasfintei Fecioare. Chiar daca maica m-a avertizat: <<Ai grija, cei necredinciosi nu o pot fotografia>>, mi-am vazut de meserie cum stiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a iesit perfect, dar chipul Maicii Domnului Siriaca nu era nicaieri. Am mai incercat o data. Am consumat doua filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar cu acelasi rezultat. Abia a treia oara, cand maica mi-a zis: <<Fa ce fac eu>> si a inceput sa mearga in genunchi, batand metanii, de la pridvorul bisericii pana in fata icoanei, atunci abia am reusit sa-i redau chipul pe pelicula. Cu tulburarea acestei amintiri, am intrat in biserica si, ajuns in dreptul icoanei, in sufletul meu s-a produs un vartej teribil. Am inceput sa plang. Boceam fara rusine. Din ochi tasneau lacrimile, iar din piept rabufneau toate strigatele mele de disperare, incat pana si parintele Pantelimon si-a intrerupt slujba si, iesind din altar, a intrebat speriat: <<Ce-i aici? Cine a murit?>>. Impresionate, maicutele au facut cerc in jurul meu si, asezandu-se in genunchi, potopite si ele de lacrimi, au inceput sa se roage cu toatele, cerand milostivirea Maicii Domnului si vindecarea copilului, care se zbatea intre viata si moarte la spital, urland de durere la fiecare atingere. Va marturisesc ca atunci, in fata icoanei, am simtit la modul cel mai palpabil cum se savarsea minunea. Brusc, un clopot urias si transparent m-a acoperit, iar din toate partile ma invaluia o caldura ca de forja, de ziceam ca din clipa-n clipa ma voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat si am simtit pe cap o mangaiere pe care nu o voi uita toata viata, mangaiere insotita de o voce calda, invaluitoare: <<Du-te acasa, omule. Copilul tau se va face bine>>. M-am ridicat si am privit in jur. Nu era nimeni decat maica Lavrentia, care se ruga la cativa metri distanta, in genunchi, cu mainile impreunate. Nu stiu de ce n-am mai putut plange. Secase izvorul lacrimilor. O liniste de necuprins ma invaluia si, senin, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, mi-am luat sotia de mana, spunandu-i: <<Aurelia, copilul va fi bine>>. Am mers direct la spital, unde era o mizerie de nedescris, iar bolnavii isi furau unii altora medicamentele. Intr-adevar, minunea se savarsise. Copilul ne astepta. Se daduse jos din pat, alerga, cerea de mancare. Spre uluiala medicilor, l-am luat acasa si l-am dus la Bucuresti pentru un consult mai atent. La tomografie, rezultatul a iesit perfect. Fisura prelunga din craniu disparuse, ca si cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecarii in sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Cand am adus baiatul la spital, in salon mai era o batrana lovita usor la cap. Se internase pentru niste analize de rutina. Cateva zile mai tarziu, in timp ce externam copilul, rudele batranei ii tineau lumanarea. Murise, in timp ce copilul meu (considerat fara sansa) traia."
Ispite, vraji, rataciri
Povestea nu se opreste aici. Cu rusine si cutremur, Ninel Toma isi va aminti cum, luat de valurile vietii, a uitat de Dumnezeu si de minunea savarsita. "O tineam intr-o petrecere si veselie. Alergam dupa bani, facand mai multe servicii. Nu numai ca nu-mi tinusem promisiunea facuta la icoana (sa ajut manastirea, sa ma pocaiesc), dar am si cazut intr-o mare ispita. Cedand rugamintilor unei cumnate, am dus-o cu masina la o vrajitoare celebra din Magula. Degeaba am zis ca n-am nici un pacat ajutandu-mi cumnata, ca n-am nici o treaba cu vrajitoria. Cand s-a deschis usa, baba (o taranca simpla) a strigat la mine, din casa: "Intra, Ninele. Pe tine te asteptam>>. Apoi, m-a poftit sa iau loc si, intrand intr-un fel de transa, a inceput sa-mi povesteasca viata, sa-mi descrie casa in amanunt, de parca ar fi vazut-o la televizor. Mi-a spus mai multe despre nelinistile si cosmarurile care ma incercau in ultimul timp. Apoi, mi-a dat ceva sa mananc si mi-a menit ca, daca o ascult, toata viata voi fi bogat si fara lipsuri. Poate sa para o nebunie, dar vorbele babei s-au implinit intrutotul. Chiar de a doua zi, am inceput sa castig bani cu nemiluita. Banii veneau din nimic, fara nici o silinta anume din partea mea. Eram tot mai bogat, in timp ce sufleteste imi mergea tot mai rau. Ravasit de nelinisti si bantuit de cosmaruri, nu mai aveam somn, nu mai puteam sta in casa mea. Ispitele ma impresurau, imi transformasera viata intr-un iad. Salvarea a venit tot de la Dumnezeu. In milostenia Lui nesfarsita, mi-a dat sa traiesc o vedenie. Se facea ca eram luat in zbor de un inger. Din inaltul cerului vedeam jos casa aratoasa, o firma impozanta la poarta, multime de angajati si de masini in curte, in timp ce eu ma plimbam vorbind la telefon si ocupandu-ma de afaceri. Eram bogat, ca mine nu mai era nimeni, dar chiar in clipa aceea cineva m-a anuntat ca baiatul meu, Danut, a murit. Am trait toata tragedia aievea pana la cel mai mic amanunt, inclusiv momentul ingroparii in cimitir. Cand m-am trezit, ma inecam de plans. Era poate ultimul semn spre indreptare. Am alergat cat am putut de repede la Ghighiu - salvarea mea. Aici, mi-am cerut iertare Maicii Domnului pentru toate ratacirile si mi-am luat canon de saracie. Acum, abia ma descurc cu banii, dar ce conteaza. Copilul e sanatos si invata bine. In casa noastra a coborat din nou tihna si intelegerea. Pe cat n-am, pe atat ma ajuta Preasfanta Fecioara. O data stateam necajit ca nu gaseam bani de benzina sa aduc maicutelor o butelie de aragaz. Fara sa cer, un vecin mi-a oferit 30 de litri de benzina. Alta data, scapand dintr-un accident urat, cineva mi-a reparat masina pe gratis. Cat pot ajut si, cu uimire, constat ca tot ceea ce dau se intoarce insutit. E ca un vas ce se umple pe masura ce il golesti. Asta am inteles ca vrea Dumnezeu de la noi - sa ne facem mici pe noi insine, pentru a face loc lucrarii Lui."
Icoanele sunt vii
La Ghighiu, Maica Domnului Siriaca vegheaza necontenit. Departe de zarva publicitara sau de spectacolul strident al unor exorcizari, icoana lucreaza dupa credinta si ravna fiecaruia. Cand si cand, ingaduie cate o povestire, spre luare-aminte, spre intarirea celor slabi. La Ghighiu nu se vorbeste despre icoana facatoare de minuni. Pe peretele din pridvor nu e decat un scurt istoric: "Manastire ridicata pe terenul donat de Uta Rafoveanca prin sarguinta calugarului Agape, cu cheltuiala ctitoriei si din agoniseala cuviosilor calugari parinti, in timpul lui Ioan Caragea Voievod".
Nici o referire la icoana adusa cu atata zbucium din Siria. La Ghighiu, istoria cea adevarata se scrie in memoria maicutelor. Sunt semne si intamplari pe care nu le poate sterge nimeni si nimic. Fiecare a vazut si a trait ceva peste fire: o lacrima curgand din ochiul Preasfintei Fecioare, un tamaduit de cancer sau de epilepsie. Maica Lavrentia isi aminteste cum, in timpul lui Ceausescu, un bolnav de rinichi plangea la icoana ca nu i se da pasaport sa plece in Germania. Cand a ajuns acasa, cineva de la Securitate l-a sunat, spunandu-i: "Pe unde umbli, tovarase? Vino sa-ti iei pasaportul". Omul a ajuns in Germania, si-a facut transplant renal si traieste si acum. Alta maica, Arsenia, e convinsa ca icoanele sunt vii. Discuti cu ele, iti spui necazul sau durerea si ele iti dau raspuns. Te mangaie, te intaresc, te scot din disperare. Maica Arsenia ar putea vorbi despre vindecarea unei demonizate sau despre cum o femeie si-a recapatat banii furati chiar in biserica. Nici o minune insa nu se compara cu insasi vietuirea ei la Ghighiu, alaturi de surorile (Evlampia si Atanasia), de mama lor de curand mutata la cele vesnice, Macrina. Alungate din Basarabia in 1940, alungate de mai multe ori din manastire de catre comunisti, cele trei surori continua sa traiasca la Ghighiu, in casa lor. Casa Domnului si a Preasfintei Maici Siriaca, cea intunecata la chip si cu ochii plansi de suferintele inaintevazute ale Mantuitorului, de suferintele spre izbavire la care suntem cu totii supusi.Sorin Preda
Fotografii de Petre Cojocariu
Despre Postul Craciunului si semnificatiile sale crestine"Ajunarea crestina este o dovada de iubire fata de Dumnezeu!"</b><b>- Interviu cu parintele Daniel Goga, preot paroh al Bisericii "Sf. Nicolae" din Bucuresti
- Cucernice parinte, am intrat in cel de-al treilea mileniu crestin, care este totodata si un mileniu al Internetului si al telefoanelor celulare. Intr-o lume marcata profund de civilizatia tehnica, ce semnificatie mai are Postul Craciunului, care tocmai a inceput?
- Invatatura Mantuitorului Hristos este eterna, nu are varsta! Nu poti spune despre ea ca era "prea timpurie" acum 2000 de ani, nici ca va fi "batrana" peste alte doua milenii... Chiar daca avansul tehnologic si stiintific al acestei epoci este remarcabil in ordine omeneasca, zborurile spatiale nu-L vor intalni niciodata pe Dumnezeu, iar computerele nu pot avea nici o legatura cu Cel de Sus, pentru ca locul Sau este in sufletele noastre. Daca totul se misca atat de repede in jurul nostru, nu trebuie "sa slabim Duhul", dupa cunoscuta vorba preoteasca. Duhul credintei, duhul veghetor al sufletului nostru trebuie sa sporeasca in acelasi ritm cu intreaga cunoastere umana, altfel ne pierdem ratiunea de a fi, de creaturi ale lui Dumnezeu. Pentru toti acei care nu sunt doar "crestini din intamplare", ci isi asuma aceasta minunata conditie existentiala printr-o morala adecvata si fapte pe masura, trebuie stiut ca Postul Nasterii Domnului este aidoma Postului de 40 de zile al lui Moise, cand a primit Cuvantul Celui de Sus, scris pe piatra. Din pacate, foarte multi crestini in ziua de azi postesc haotic, mai mult dupa socotelile lor lumesti, fara sa inteleaga ca postul se savarseste numai in zilele anume randuite de sfanta biserica.
- Ce trebuie sa stie credinciosii despre felul in care se cuvine tinut Postul Craciunului?
- Spre deosebire de Postul Pastelui, care este mai sever si mai lung, in Postul Craciunului se ajuneaza timp de 40 de zile, cu precizarea ca in zilele de luni, miercuri si vineri nu mancam nici peste, nu bem vin si nu gatim cu ulei, iar in restul zilelor putem face acestea. Este de la sine inteleasa abtinerea, pe toata durata postului, de la carne, oua, branzeturi sau lactate. (Cel care ingaduie asemenea alimente, cu exceptia carnii, este "Postul Alb", al crestinilor de rit catolic.) Trebuie spus ca in primele sapte zile ale postului, ajunarea se cuvine sa fie desavarsita. Abia pe 21 noiembrie, cand sarbatorim Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, incepe dezlegarea la peste. De asemenea, casatoriile sunt oprite pe tot parcursul postului. Mai trebuie adaugat, caci e important, faptul ca toti copiii, pana la varsta de sapte ani, sunt dezlegati de post, alaturi de mamele insarcinate sau cele care alapteaza. Batranii si bolnavii, de la caz la caz, se cuvine sa-si ia dezlegare de la preotul paroh, inca inainte de inceperea postului. In ce-i priveste pe cei saraci, care nu au ce pune pe masa si nu stiu ce vor manca de pe o zi pe alta, acestia sunt iertati din capul locului, caci jertfa lor este chiar saracia! Postul este pentru cei care au mijloacele obisnuite ale existentei, dar isi stapanesc poftele de dragul lui Hristos. Tocmai de aceea, ajunarea crestina este o dovada de iubire fata de Dumnezeu, cum spune si Pravila. Nu poti sa primesti Cuvantul lui Dumnezeu, daca esti imbuibat! Din aceeasi binecuvantata pricina, saracul, daca nu carteste si este smerit ca Lazar din Evanghelie, ramane mai aproape de Dumnezeu decat bogatul.
- Ce alte traditii sau invataturi crestine se mai leaga de Postul Craciunului?
- In toata aceasta perioada de 40 de zile, preotii Bisericii merg din usa in usa, fiecare in parohia sa, asemanandu-se cu Dreptul Iosif si Fecioara Maria, adica "Sfanta Familie", cand cautau un loc de adapost la Bethleem, pentru Nasterea Domnului. Si astazi, ca si atunci, sunt usi ce raman inchise ori se deschid doar pentru a spune "nu putem primi". In timpurile evanghelice, oamenii n-au avut habar ca insusi Dumnezeu le batea la usa, sub intruchiparea "Sfintei Familii"! Acum, cine-l primeste in casa pe preot, dimpreuna cu Icoana Nasterii, primeste in chip tainic chiar "Sfanta Familie" biblica si acolo, in acea casa, se naste de fiecare data Mantuitorul Iisus, caci acolo vor aparea mai tarziu Darurile lui Dumnezeu, aproape pe nebagate de seama... Casa aceea, indiferent cat de saraca ar fi, se va imbogati in chip nevazut - asa cum s-a umplut adapostul animalelor de la Bethleem cu darurile Magilor - cu toate bogatiile duhovnicesti pe care le ravnesc doar adevaratii crestini, cei care isi amintesc intotdeauna cuvintele rostite de Fiul Celui de Sus: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua"!
- Inainte de a va multumi, parinte, va intreb daca mai aveti vreun ultim cuvant pentru cititorii revistei noastre?
- Toti cei care vor citi aceste randuri sa fie cuprinsi de dragostea spre Dumnezeu si frica de poruncile Sale, sa alerge la duhovnici in vremea ajunarii, pentru a-si marturisi pacatele si, in cele din urma, sa se impartaseasca, fiecare dupa merit si voia duhovnicului sau, cu Trupul si Sangele Mantuitorului, pentru a intampina cu bucurie marea sarbatoare a Nasterii Domnului. Sa asteptam Craciunul in pace... Fiti binecuvantati! Amin.Marius Petrescu