</b>
<b>Nicola"Dumnezeu si familia reprezinta Nordul vietii mele"
- Nedreptatita la Festivalul de la Mamaia, pe care ar fi meritat sa-l castige cu vocea ei de exceptie, Nicola e rasplatita de sustinerea entuziasta a publicului. Mama si familista convinsa, succesul ei are si resurse sentimentale -
Concert in tramvai
- Cu toate ca drumul tau muzical a inceput in urma cu aproape un deceniu, popularitatea ta a explodat in vara aceasta cu melodia "Langa mine", adevarata castigatoare a Festivalului de la Mamaia. Haide sa vorbim putin despre inceputurile tale. A fost muzica o "afacere" de familie?
- Poate e prea mult spus, dar intr-o anumita masura este adevarat. Mama, care are o voce foarte frumoasa, si-a dorit mult sa cante, dar pentru ca nu a avut posibilitatea aceasta, m-a sustinut pe mine in incercarea de a-mi transforma pasiunea pentru muzica intr-o profesie. Asta in pofida tatei, care s-a opus vehement din clipa in care si-a dat seama ca joaca mea de-a cantatul tindea sa devina ceva serios. Spun "joaca", pentru ca de copila am fost atrasa de muzica. Culmea este ca, desi eram o mare timida - plangeam cand eram solicitata la gradinita sa spun o poezie sau sa fredonez un cantecel -, in anumite ipostaze reuseam sa-mi depasesc acest handicap si sa-i uimesc pe cei din jur. Poate parea bizar, dar cand mergeam cu mama cu tramvaiul sau cu autobuzul si ea ma aseza pe un scaun, eu incepeam brusc sa cant. Cu ochii pe geam. N-as putea spune ce ma starnea: publicul acela improvizat, uimit de "concertele" mele, sau placerea calatoriei. Cert este ca dadeam adevarate spectacole! In principal, repertoriul meu era compus din piese de-ale lui Mihai Constantinescu, un mare iubitor de copii, carora le dedicase chiar cateva melodii. Imi aduc aminte ca, la un moment dat, facusem o adevarata pasiune pentru el. Si ce m-am gandit eu? Nici mai mult, nici mai putin, decat sa-i scriu o scrisoare. Cum nu eram inca la scoala, am apelat la ajutorul mamei, care s-a prefacut ca-mi indeplineste dorinta, ba chiar ca si expediaza scrisoarea prin posta. Si ce fericita am fost atunci cand am primit si un raspuns: o carte postala, cu o pisicuta cu fundita, intocmai ca aceea despre care era vorba intr-unul din cantecele lui Mihai. Mult mai tarziu am aflat ca totul fusese o farsa inocenta de-a mamei, dar mica ei pacaleala m-a stimulat. In aceeasi perioada, am inceput sa urmaresc si Festivalul "Cerbul de Aur". Si-mi placea sa-mi imaginez cum mi-ar sta mie pe acea scena fastuoasa, in postura de castigatoare a trofeului. Atat i-am batut la cap pe ai mei, ca tata s-a dus si mi-a cumparat o statueta reprezentand un cerb, destul de asemanatoare cu cea care era oferita in chip de premiu al festivalului. Nici nu-ti inchipui cat de tantosa ma plimbam prin casa, cu cerbul intr-o mana si cu un microfon improvizat dintr-un dop de sampanie, infipt in varful unui creion, in cealalta mana! Dupa ce am intrat la scoala, desi faceam si sport - fusesem selectionata intr-o clasa de tenis de masa -, eu continuam sa cant. Mai ales in baie, pentru ca imi placea rezonanta peretilor imbracati in faianta. Prin clasa a cincea, i-am descoperit pe cei de la Abba si atunci a inceput nebunia. Impreuna cu o colega de clasa, scriam versurile melodiilor si toata ziua nu faceam decat sa repetam, fie ca eram la scoala sau acasa. Tata a incercat sa-mi explice ca meseria de cantareata nu e una serioasa si ca ar trebui sa ma gandesc sa devin medic sau inginer. Normal, mie numai de asta nu-mi ardea, asa ca aveam mereu dispute pe aceasta tema, desi, drept vorbind, nu ma vedeam iesind pe o scena adevarata, pentru ca imi dadeam seama ca omniprezenta mea timiditate m-ar fi transformat intr-o stana de piatra. Dar, nimic altceva in afara muzicii nu ma interesa si probabil ca si dintr-un soi de spirit de fronda ma incapatanam sa continuu sa cant.
Muzica si copii
- Cand ai realizat ca muzica va deveni "viata ta"?
- Startul propriu-zis l-am luat in clasa a noua. Din intamplare. Intr-o zi, profesoara de romana a intrat in clasa cautand disperata pe cineva cu voce, capabila s-o inlocuiasca pe solista grupului folk ce urma sa ne reprezinte liceul la "Cantarea Romaniei". Un coleg m-a aratat cu degetul pe mine si a spus: "Ea stie sa cante cel mai frumos". Mie mi-a venit sa-l omor cand l-am auzit, dar neavand ce face, mi-am adunat tot curajul si am cantat un refren dintr-o piesa Abba. Profesoara a fost atat de incantata, incat a spus: "Gata! Tu esti inlocuitorul ideal". Cam asa a fost, fiindca la "Cantarea Romaniei" am luat locul Ii pe tara, spre fericirea tuturor. Dupa acest succes, am continuat repetitiile cu trupa scolii. Intr-o zi, am ajuns la clubul Uzinei "23 August", unde am cunoscut o formatie adevarata de muzica usoara, cum se spunea pe vremea aceea. A fost dragoste la prima vedere! Chiar in aceeasi seara am primit propunerea de a canta alaturi de ei. Am acceptat imediat, iar dupa o vreme, la indemnul liderului trupei, m-am dus la Scoala Populara de Arta. In epoca respectiva, acesta era un pas aproape obligatoriu daca voiai sa canti. Intrarea la Scoala Populara de Arta n-a fost o etapa tocmai simplu de depasit. La examen, din cauza timiditatii, aproape ca m-am blocat, asa ca in final, desi nu-mi puteau reprosa vreo deficienta vocala, nici una dintre cele patru profesoare nu era dispusa sa ma ia ca invatacel. Pana la urma, regretata Mihaela Runceanu a spus:"Hai, o iau la mine si-om vedea ce-o iesi!". Practic, Mihaelei Runceanu ii datorez propulsarea mea pe piata artistica: ea a fost cea care m-a selectionat, impreuna cu alte trei colege, si a format trupa Forte. Succesul a fost fulgerator. In lumea aceea gri, noi reprezentam o pata de culoare: eram proaspete, firesti, nefalsificate. Singurele noastre concurente erau fetele din Trio Expres. La scurt timp, insa, a intervenit primul moment de cotitura din viata mea: aveam 19 ani si ramasesem insarcinata. Colegele de trupa mi-au spus: "Ori cariera, ori copilul". Nu erau dispuse sa ma astepte. N-am stat nici o secunda pe ganduri - asa cum ii sade bine unui Scorpion - si-am spus: "Copilul, orice-ar fi!".
- Un act de mare curaj: erai inca eleva, iar cariera ta muzicala era abia la inceput...
- Da, dar nu mi-a pasat. Am avut incredere in destinul meu. Si nici in ziua de azi nu regret gestul meu de atunci, chiar daca la patru luni de la nastere, dorul de scoala a inceput sa ma chinuie. Mi-era dor de atmosfera de-acolo si cel mai mult imi era dor sa cant. Din pacate, la scoala am fost primita cu multa raceala. Mi-am dat seama ca toate puntile fusesera arse, asa ca am plecat fara sa mai privesc inapoi. Soarta a fost insa buna cu mine, pentru ca in scurt timp am primit propunerea de a forma un duet cu care sa fac deschiderea concertelor trupei Holograf. Cum Forte tocmai se destramase, am facut echipa cu o fosta colega si uite-asa, vreme de vreo doi ani, am batut tara alaturi de cei de la Holograf. Dupa doi ani, in vara, am cantat alaturi de vechea trupa Voltaj si atunci am simtit pentru prima data dorinta sa ies singura pe scena. Voiam sa fiu eu cea care sa aiba controlul total. Din nou, ca un facut, am primit o propunere care se mula perfect pe dorinta mea: am devenit noua solista a formatiei Riff, care tocmai se despartise de Laura Stoica. Colaborarea cu Riff a reprezentat o perioada benefica, de acumulare: am invatat cum sa comunic de una singura cu publicul, cum sa polarizez atentia. Apoi a venit vara lui 1989, cand l-am cunoscut pe Mihai Alexandru, actualul meu sot, si din nou m-am incapatanat sa-mi urmez inima. Am renuntat la turneele pe care le aveam programate cu Riff si am ramas cu Mihai. Peste un an, ne casatoream, iar peste trei ani, scoteam prima noastra melodie de succes: "Balerina". Intre timp, au venit inca doi copii, asa ca eu zic ca din nou am facut o alegere inteleapta.
Statia terminus: Mihai Alexandru
- Si tot alaturi de Mihai ai inceput sa cunosti si adevaratul succces...
- Da, desi drumul nu ne-a fost strajuit de flori chiar de la inceput. Pentru noi era extrem de frustrant sa vedem ca suntem mai apreciati in strainatate decat acasa. Melodiile noastre erau, e adevarat, avangardiste. E singura explicatie pe care o pot gasi acelei stari de lucruri. Apoi, a existat o perioada in care am cantat in cluburi de noapte. Pentru ca pur si simplu nu vedeam alt drum. Eu am detestat, de cand ma stiu, compromisurile, asa ca n-am acceptat sa cant melodii care stiam ca ar avea succes la public, dar pe care nu le simteam aproape de sufletul meu. Am avut si doua tentative de a parasi definitiv tara - familia lui Mihai locuieste in Franta si lucreaza tot in bransa, deci ne puteau aranja si contracte -, dar de fiecare data a intervenit cate ceva si n-am putut pleca. Probabil ca nu trebuia sa abandonez lupta aici. In vara lui 1999, ne-am spus ca trebuie sa mai incercam inca o data. Asa a aparut piesa "Cu talpile goale", care era ceva total diferit de ceea ce promovasem eu pana atunci. Am vorbit cu Andrei Gheorghe, iar el mi-a spus: "Ok! Lasa-mi-o s-o ascult". Din acel moment, Andrei m-a luat sub aripa lui si m-a ajutat sa razbat in hatisul acesta care e show-biz-ul autohton. Am semnat un contract cu Media Pro si lucrurile au inceput sa mearga bine. Parca nu-mi venea sa cred. Tocmai cand aproape ca nu mai speram!
- Si-am ajuns la momentul Mamaia 2002. Te-ai simtit frustrata cand ai aflat ca ai luat doar locul Ii?
- Nu, si am sa-ti explic de ce. In primul rand, la Mamaia am avut foarte multe peripetii, dintre care cea mai groaznica a fost aceea cu intepatura de albina din buza, care a survenit cu o seara inainte de a intra in festival. Iti inchipui cum am cantat: nu puteam sa deschid gura ca lumea, ma chinuiam sa articulez corect cuvintele. Ce mai! A fost o adevarata proba de foc. Dar m-am ambitionat sa merg mai departe. Simteam ca Dumnezeu e alaturi de mine. In ziua galei, stand pe la pranz la masa cu Gabriel Cotabita, el mi-a spus: "Mai, Nicola, prea ti s-au intamplat multe zilele astea. Ia du-te tu la o biserica". Si chiar asta am facut. Am mers la Sfanta Vineri in Constanta si m-am rugat sa-mi mearga bine. Iar seara, cand am vazut reactia publicului si cand am auzit ca am obtinut si premiul presei, mi-am spus: "Multumesc, Doamne! Ce altceva imi mai puteam dori?!". Crede-ma, iti spun cu toata sinceritatea ca n-am regretat absolut nici o secunda faptul ca nu am luat premiul cel mare si masina. Nu asta ma intereseaza pe mine, ci sa vad ca oamenii apreciaza ceea ce fac.
Darul vietii: o familie minunata
- Nicola, nu incape nici o indoiala ca vocea ta, de mare forta si amplitudine, cu un timbru usor de recunoscut, bate multe "vocisoare" ale momentului, fabricate si drese in studiourile de inregistrari. Cum iti explici ca succesul tau a venit asa de tarziu?
- Sa stii ca si pe mine m-a ros intrebarea asta ani de zile. Raspunsul este ca si inainte de "89, si chiar mult dupa, ca sa obtii o piesa trebuia sa faci frumos pe langa compozitor, sa i te bagi pe sub piele, sa-l perii. Or eu am refuzat din start sa adopt un astfel de comportament. Nu-mi plac smecheriile, indiferent de ce natura ar fi ele. Eu am vrut sa-mi pastrez coloana verticala si sa nu-mi fie rusine de mine insami. Niciodata n-am fost o persoana lingusitoare sau ipocrita. Mie daca nu-mi place cineva sau ceva, nu pot sa joc teatru. Din cauza asta am pierdut mult pe parcursul anilor, dar nu mi-am intinat respectul de sine. Paradoxal, oamenii tind sa creada ca in meseria asta, cel putin, iti e mai usor sa razbesti ca fata. Ceea ce e adevarat numai la un nivel superficial. Pentru ca painea si cutitul, in bransa, sunt tinute tot de barbati, asa ca ajungem de unde am pornit. E un lant al slabiciunilor, in care eu am refuzat sa ma includ.
- Sa revenim la cealalta cariera a ta: aceea de mama. Putine vedete leagana in brate atatia copii ca tine. Sa inteleg ca ai un cult al familiei?
- E greu de cuantificat ce inseamna familia pentru mine. Am sa-ti spun ceva si cu asta cred ca exprim totul: daca s-ar intampla acum sa raman din nou gravida si as fi, din nou, pusa in situatia de a alege intre cariera si copil, as alege, fara sa clipesc, tot copilul. Copiii sunt fiintele cele mai importante din viata mea.
- Si totusi, nu ti-e greu sa impaci familia si cariera?
- Greu? E aproape imposibil! Inca mai caut formula ideala pentru a le impaca. De altfel, nici nu stiu daca asa ceva exista. Pe de o parte, mi-as dori sa fiu o mamica devotata puilor ei, in proportie de 100%, dar pe de alta parte, nici nu vreau si nici nu pot sa renunt la muzica si la independenta mea financiara. Detest femeile care se complac in situatia de a cere bani sotului ca sa-si cumpere o cutie de pudra, dar totodata invidiez mamicile care au posibilitatea sa stea 24 de ore din 24 alaturi de copiii lor. Dumnezeu si familia reprezinta Nordul vietii mele. Dumnezeu, sotul meu si copiii imi dau energia de a merge mai departe, puterea de a trece peste orice. Maternitatea iti schimba radical perspectivele, iti inveseleste existenta desi, in aceeasi masura, ti-o si complica. Inveti ca nu mai esti singur si egoist, inveti o alta ierarhie a prioritatilor si inveti sa vezi, din nou, viata cu ochi de copil. Or asta e fabulos!
- Dupa o vara fierbinte, in sensul cel mai frumos al cuvantului, ce-si mai doreste Nicola acum?
- Se spune ca odata cu varsta vine si intelepciunea. Eu am ajuns la concluzia ca Dumnezeu stie ce-i mai bine pentru fiecare in parte si, in marea Lui bunatate, El ne calauzeste pasii pe drumul cel bun. Asa ca, de catava vreme, am luat decizia de a nu mai face planuri. Astept sa vad ce-mi rezerva soarta. Am abandonat si ideea de a parasi tara. Acum nu mai visez decat la calatorii de placere. Daca pronia imi va ingadui sa devin un artist international, cu atat mai bine, daca nu, eu oricum am primit cel mai frumos si mai pretios cadou pe care viata ti-l poate oferi: o familie minunata.Ines Hristea
Fotografii de Petre Cojocariu