Din Franta, prin Internet
Cu inima franta... dar cu speranta
Draga redactie,
Va scriu pentru ca in acest moment simt nevoia sa scriu cuiva si pentru ca stiu ca sunteti o revista pentru sufletul romanilor, oriunde s-ar afla. O stiam cand eram in tara, o simt acum cand sunt pe meleaguri straine. Acum, mai mult ca oricand, ii inteleg pe cei care va scriu, spunandu-va ca sunteti un prieten de nadejde, dincolo de frontiere.
Sunt o studenta care face ultimul an de studii in Franta si care se loveste zilnic de imaginea Romaniei in strainatate, imagine care doare, doare, doare... Cand eram in tara, stiam, ca si acum, ca romanii nu sunt un popor de hoti, ca avem atatea comori de daruit, ca odata venit pe meleagurile noastre, oricine se indragosteste si trebuie sa revina numaidecat. Dar acum, mai mult decat oricand, simt aceasta nevoie continua de a-mi apara tara, si devin de o agresivitate pe care nu mi-o cunosteam, chiar si cu persoanele apropiate. Nu suport sa aud vorbindu-se de rau despre ea, denaturandu-se adevarul. Vorbele imi fac rau in urechi si in inima. Si, cum probabil stiti, in Franta zilelor noastre, pentru cei care nu au fost niciodata in Romania, imaginea Romaniei este asimilata cu prostituatele si cersetorii de la Paris, cu orfelinatele si coruptia din tara sau cu (din auzite) preturile de nimic pentru strainii care vor sa cumpere. In scoli, profesorii iau Romania drept pilda pentru intreprinderile care nu merg, pentru lipsa de eficienta, si atunci simt o fierbinteala care imi urca in tample si simt nevoia sa vorbesc, sa strig sus si tare ca e adevarat, dar nu e tot! Ca nu e drept sa reduci o tara la atat! Ca romanii sunt cei mai calzi oameni din lume, ca nu suntem tigani, ca avem o cultura atat de bogata si ca e atat de pacat sa fie trecuta cu vederea. Ca numai bunicile noastre stiu sa coaca painea in test, pe foi de vita de vie si sa faca sarmale in oala de pamant, ca nicaieri toamna nu-i mai frumoasa decat acasa, langa o ulcica de vin bun si un pumn de nuci. Vreau sa strig ca Muntii Carpati sunt la fel de frumosi ca Alpii, doar ca din varful lor s-au nascut mai multe legende. Ca istoria noastra e fascinanta, ca sunt atatia oameni de bine in Romania. Vreau sa strig...
In institutia unde studiez, limba romana este a treia limba de studiu, scoala are legaturi cu toate centrele universitare din Romania si chiar antene la Cluj si Bucuresti. Eu predau limba romana pentru cei din anul I. Miercuri de dimineata, pentru mine e sarbatoare. Fiindca in fiecare saptamana acesti tineri, care nu stiau nimic despre Romania inainte, afla lucruri uimitoare pentru ei. Descopera cat de buna este mamaliguta cu branza, cat de dulce e cantecul de fluier, cat de frumoasa e Delta Dunarii. Sclipirile uimite din ochii lor imi aduc de fiecare data zambetul pe buze si in inima. Si toti vor sa mearga in Romania! Din fericire, in fiecare an, zeci de studenti care studiaza in aceasta institutie, care se numeste Iiup Management et Gestion des Entr?prises, pleaca pentru trei luni in Romania, pentru un stagiu de practica. Cand se intorc, sunt martorii vii ai acestor meleaguri minunate. Toti vor sa se intoarca si spun ca oamenii acestor locuri sunt aparte.
Aratandu-mi colectia ei de poze din Romania, o fata mi-a spus: "Ulitele astea inguste din satele Deltei ma infioara pana si in poza. Niciodata n-am cunoscut o atmosfera mai <<ca acasa>>, niste oameni mai calzi. Tot confortul nostru nu face nici jumatate din bogatia lor". Atunci... ce nu e bine? Romanii sunt inteligenti, peste tot pe unde merg se fac remarcati, uimesc prin modul de a face conversatie, prin faptul ca nu sunt deloc altfel, asa cum se asteapta strainii. Acum o jumatate de ora, cand am inceput sa scriu aceasta scrisoare (pe care de altfel va rog s-o publicati, ca toti romanii sa vada), pe postul de televiziune M6 se termina o emisiune in care timp de 2h30 s-a vorbit despre Romania. Din pacate, nu ca sa spuna ceea ce am spus eu mai sus, ceea ce as fi vrut sa aud. A inceput cu povestea a doua fete minore, care se prostituau la Paris. Doua dintre zecile care o fac, doua care au fost repatriate si acum nu ies din casa de frica razbunarii, pentru ca au vorbit. Fiindca "pestii" locuiesc la doi pasi; fiindca Politia romana se teme sa le protejeze. Sau nu are timp sau nu stie cum. Emisiunea a continuat cu traficul de carne vie care se face sub ochii autoritatilor, trecand cu usurinta frontiera pentru cativa euro. Cand ma gandesc la tot ce a trebuit sa fac eu ca sa ies din tara mergand la studii, ma intreb cum de este posibil?! Si incep sa-l inteleg pe ministrul francez de interne care vrea sa reinstituie vizele, sa-i trimita pe toti strainii acasa la ei... Dar ce se va intampla cu oamenii de bine, care nu fac nici un rau si care nu vor decat sa poata vorbi de tara lor cu fruntea sus?
Dar suferinta mea n-a ajuns la final. Se mai difuzeaza un reportaj de groaza, care este imposibil sa nu fi atins inimile celor 1.000.000 de telespectatori. Balteni, in apropiere de Targu-Jiu. Un spital pentru copii handicapati. Conditii de neadmis pana si pentru standardele noastre. Privirea aceea in gol a unor copii ai nimanui, miscarile mecanice inainte - inapoi, inainte - inapoi... Personal necalificat, insuficient si, mai ales, lipsit de caldura. O criza de angoasa, privirea ratacita a unui copilas. Tratamentul? Legat de pat de maini si de picioare, zi si noapte. Doamne ajuta ca mai sunt si oameni cu suflet! Un domn, presedinte al Sera (Solidarit? Enfants Roumains Abandon?s), a explicat ca vrea sa mute acest spital la Targu-Jiu, intr-o cladire asa cum trebuie, cu oameni care stiu ce sa faca. Dar pentru asta este nevoie de bani. Daca fiecare dintre cei un milion de telespectatori care priveau emisiunea trimite 20 de euro, se pot face multe. Si ma gandeam ca, daca 20 de euro nu e mult pentru un francez, sunt si multi romani pentru care nu e mult. Ma gandeam ca, daca acesti oameni se gandesc la copiii nostri de la 2500 de km, ne putem gandi si noi. Nu am informatii decat despre contul din Franta unde se pot depune banii, dar sunt sigura, draga redactie, ca puteti afla cum ii putem ajuta.
Eu inca mai cred ca exista oameni de bine. Si ca asta e mai presus de orice frontiere. Va multumesc ca m-ati ascultat si ca existati.Simona - Clermont Ferrand