</b>
<b>Un miracol adevarat:</b><b>Rugaciunea</b><b>Intr-un sat din Banat
Nu demult am fost martorul unei intamplari cu totul iesite din comun, intamplare ce dovedeste inca o data cat de mare este puterea rugaciunii copiilor, acesti ingeri cu suflet curat, care traiesc intre noi. Este vorba despre o minune dumnezeiasca petrecuta undeva intr-un sat uitat din Banat, sat unde in acest an scolar am avut sansa sa predau copiilor religia ortodoxa. Totul s-a intamplat in ziua de joi, 31 mai 2002, cu trei zile inainte de marea sarbatoare crestina a Pogorarii Duhului Sfant.
Era o zi ca toate altele si nimic nu anunta evenimentele extraordinare ce aveau sa se petreaca in curand. Ca in fiecare zi, la ora opt am inceput obisnuita lectie de religie la clasa intai. Fiind in saptamana Rusaliilor, le-am vorbit mai intai copiilor despre aceasta sarbatoare, apoi le-am propus sa cantam impreuna "Sfinte Dumnezeule", frumoasa rugaciune si cantare liturgica dedicata Sfantului Duh. Le-am mai spus ca, daca vor fi cuminti si vor canta din suflet, Dumnezeu va veni la noi si, desi nu-L vom vedea, Ii vom simti prezenta in apropiere. Am cantat o data, de doua, de trei ori..., copiii cantau din ce in ce mai frumos. La un moment dat, am vrut sa-i opresc, dar cu totii in cor m-au rugat sa continuam, si asa au continuat sa cante, minute in sir, cu manutele impreunate a rugaciune, cu chipul lor transfigurat, stralucind de bucurie si emotie. Timpul se oprise parca in loc. O caldura neobisnuita ne invaluia pe toti. Am avut, in acele momente unice, senzatia aproape fizica a prezentei lui Dumnezeu. Mai tarziu, cativa copii mi-au spus chiar ca au simtit cum cineva i-a mangaiat pe fata sau pe umar.
Asa a inceput minunea sau mai bine zis lantul de minuni din acea binecuvantata zi. In pauza, invatatorul de la clasa respectiva a venit in cancelarie tulburat, zicand: "Nu stiu ce tot imi spun copiii mei, ca s-ar fi miscat icoana Mantuitorului de pe peretele clasei". Reactia celorlalte cadre didactice a fost de stupoare si neincredere, unii au spus ca e o joaca de copii, altii ca ar putea fi o halucinatie colectiva. Eu, stiind ce se intamplase mai inainte, la ora, am alergat numaidecat acolo si, discutand cu copiii, care fusesera martorii minunii, am reusit sa-mi fac o imagine sumara a derularii ei: mai intai, icoana a efectuat o miscare verticala, apoi cateva ample balansuri pe orizontala, descriind o traiectorie asemanatoare cu semnul Sfintei Cruci. Apoi, chipul Mantuitorului si mana dreapta s-au aprins devenind rosii si stralucitoare ca focul. Doi-trei copii mai curajosi, care nu s-au speriat prea tare, au putut observa in dreptul inimii lui Iisus o pulsatie, de parca brusc icoana ar fi prins viata. Dupa doua ore, aceeasi minune s-a repetat, cand un grup de elevi din clasa a V-a s-au rugat si au cantat la alta icoana de acelasi tip, pe care o aveau in clasa. Aceasta a fost minunea cat se poate de reala care s-a petrecut intr-un sat in care, retineti, nu exista biserica ortodoxa, ci doar o bisericuta catolica inchisa de cativa ani buni, de cand credinciosii, impreuna cu preotul lor, au plecat in Germania.
Aici, in localitatea Pietroasa Mare din judetul Timis, Fiul Omului nu are loc unde sa-si plece capul. El nu se poate odihni decat in rarele momente cand la scoala copiii acestia sarmani, orfani spiritual, vin cu sufletele lor curate si se roaga cu credinta, inaintea sfintei Sale icoane.
Lor a binevoit El sa le dea un semn si sa le spuna cat de mult ii iubeste. Ce-i drept, exista aici o manastire ortodoxa, care se afla in constructie de vreo 10 ani, dar daca nu se va intampla o minune, ea nu va fi gata nici peste alti 10 ani. Nu e drept ca acesti oameni, pe care am inceput sa-i cunosc si sa-i iubesc, sa nu aiba posibilitatea de a intra in casa lui Dumnezeu si de a-L preamari. Nici nu e de mirare ca in asemenea conditii, prozelitismul sectar a gasit teren favorabil, asa incat multi locuitori au parasit religia ortodoxa, religia stramoseasca a poporului roman.
Iata de ce m-am hotarat sa va scriu si iata de ce scrisoarea mea se transforma intr-un apel de suflet catre dvs., stimati cititori ai revistei "Formula As". Cine stie, poate prin intermediul si generozitatea dvs., Dumnezeu va savarsi o minune aici, la Pietroasa Mare, minunea terminarii constructiei unei manastiri ortodoxe, de care locuitorii satului, dar si cei din imprejurimi, ar avea atata nevoie.
P.S. Eventualele donatii in bani sau obiecte vor putea fi expediate pe urmatoarea adresa: Episcop-Vicar Lucian Lugojanu, Mitropolia Banatului - str. C.D. Loga, Timisoara, jud. Timis, cu mentiunea "Pentru constructia Manastirii din Pietroasa Mare"Nicolae Tritoiu - str. Zona stadion, bl. 59, ap. 10, Lugoj, jud. Timis
</b><b>"La 22 de ani am orbit"
Intr-adevar, rugaciunea este un miracol. Ea ii linisteste omului sufletul si ii vindeca trupul. Din anii traiti pana acum pe pamant si din multele intamplari prin care am trecut am invatat ca Dumnezeu ne iubeste oricum am fi si orice fapte am fi facut, daca ne caim sincer, daca le recunoastem in fata Tatalui Ceresc si ne cerem iertare, ferindu-ne sa le repetam.
Au fost ani in tineretea mea cand abia daca ma inchinam, facandu-mi la culcare cate o cruce. Un necaz a facut insa din viata mea un calvar, care m-a intors indurerata si plansa la picioarele lui Iisus. La varsta de 22 de ani, am ramas oarba. A fost o grea lovitura pentru mine si pentru familia mea. Am inceput sa consult diferiti doctori, dar nici unul nu-mi dadea vreo sansa de vindecare. Am mers si pe la ghicitori, dar nici unul nu-mi spunea ceva clar. Trecusera sapte ani si starea mea nu se imbunatatise deloc. La indemnul unei prietene am inceput sa merg impreuna cu ea la biserica. Dupa primul acatist si dupa ce am stat de vorba cu preotul, am simtit ca ma voi face bine. Am inceput sa ma rog lui Dumnezeu, mai bine zis sa stau de vorba cu El asa cum as fi stat cu un parinte, insa eram mult mai sincera. Nu spuneam rugaciuni lungi. Ii ceream iertare ca ma departasem asa mult de El, ca am umblat pe cai ocolite. Ma intorceam la El si ma rugam sa ma primeasca asa cum sunt. Imi facusem un obicei ca in singuratatea mea sa stau de vorba cu Iisus. Ma gandeam la chinurile Lui, la tot ce a indurat pe cruce, la ranile Lui, la umilintele Lui. Ma gandeam, de asemenea, la durerea simtita de maica Lui la picioarele crucii. Cu fiecare zi eram tot mai increzatoare in puterile mele, incepusem sa fiu optimista; imi faceam deja planuri cu privire la cartile pe care le voi citi, ce filme voi vedea, ce locuri doream sa revad.
Aproximativ trei saptamani am mers in fiecare miercuri si vineri la biserica. Intr-o zi, preotul mi-a spus: "Aurica, calvarul tau se apropie de sfarsit, dar vei avea de suportat o operatie. Du-te fara nici o frica". Mirata, i-am raspuns: "Parinte, nici un doctor nu mi-a dat speranta ca ma pot face bine prin operatie sau vreun fel de tratament". Raspunsul lui a fost: "Mai incearca". M-am dus din nou la spital. Trecusera cam trei luni de cand nu mai fusesem la vreun doctor. M-a examinat profesorul si mi-a spus: "Draguta, te voi opera; incercam sa vedem ce va fi. Vrei?". M-am gandit ca nu aveam nimic de pierdut daca ma operam, asa ca am decis sa suport interventia chirurgicala. M-am internat, iar dupa ce doctorii mi-au facut analizele, m-au operat. Operatia a fost foarte grea, iar recuperarea la fel, insa cat am stat internata am simtit o prezenta ocrotitoare in jurul meu, care mi-a dat puterea sa indur durerile de nesuportat. A venit si ziua cand mi s-au scos bandajele de la ochi. Minune! Vedeam din nou! Din 15 pacienti operati in aceeasi perioada, eu reprezentam singura reusita. Doctorii nu-si puteau explica cum de operatia a izbutit numai la mine, care din cauza constitutiei fizice, eram cea mai predispusa esecului. Pentru mine insa era clar: Dumnezeu fusese Acela care pusese capat suferintelor mele, redandu-mi lumina ochilor dupa sapte ani de intuneric. Daca pentru altii a vedea este ceva normal, pentru mine este o minune, un dar de la Dumnezeu, pe care abia acum, cand l-am redobandit, stiu sa-l pretuiesc cu adevarat.
Aceasta este povestea vietii mele, pentru care Ii multumesc lui Dumnezeu, asa cum Ii multumesc si pentru bucuria ca mi-a daruit un baiat, care acum are 17 ani.
A dvs. cititoare fidela,Aurica Andronic - Sos. Stefan cel Mare nr. 34, Tg. Copou, Iasi, cod 6600
Ingerul meu
Ceea ce azi cu o sfioasa bucurie va scriu nu are valoare literara, dar este miracolul reinvierii mele sufletesti, marturia vie a clipei cand langa mine s-a oprit Dumnezeu, ridicand deasupra calatorului obosit care eram faclia vietii, risipind cu duiosia si mila Lui ceata bolnava din drumul meu. Parca au trecut de-atunci zeci de ani si parca a trecut o zi! Fiorul launtric, emotia ce-o simteam in mine, caldura coplesitoare din culcusul care adapostea micuta faptura... Si incredibila fericire din ochii sotului meu. Mai albastri ca niciodata! Nimic nu lasa sa se intrevada spectrul cenusiu ce-a coborat in dimineata aceea peste cer si peste inima mea... Ca o furtuna totul se razvratise impotriva mea. Tematoare, mainile mi se impreunau ca un gest de aparare a pantecului rotund, ca o incercare de a ascunde nefirescului comoara mea. Un examen medical care a reunit trei medici, deznadejdea abia ascunsa din ochii sotului meu, diagnosticul fatal au cazut ca o piatra de mormant peste fericirea mea. Lichidul amniotic, atat de vital, devenise o lenta otrava pentru puiul de om pe care-l purtam in pantec. Verdictul medicilor era neindurator: nasterea trebuia provocata. Copilul nu avea nici o sansa, iar mama nu ar fi supravietuit infectiei fara ajutor.
Nu mai puteam rosti nici un cuvant. Lacrimi de sange plangeau ochii mei, vazandu-mi fiul voinic si drag pe monitorul ecografului, zbatandu-se sa supravietuiasca. Am ramas in spital paisprezece zile, refuzand cu tarie orice interventie, atat timp cat el traia. Zile de nemiscare totala, fiindu-mi teama si s-adorm, mangaindu-l in nestire. In nopti de veghe, urmaream norii pufosi si mari, plasmuind in gand povesti pentru micutul meu. Construiam barcute de hartie si, stand culcata, le vedeam leganandu-se pe pantecul meu. El era acolo. In cea din urma noapte impreuna, epuizata, am adormit. Nu stiu pentru cat timp, am revazut in vis patul meu de spital, iar langa mine pe mama, intoarsa din morti ca sa ma vada. Eram atat de fericita, cum nu se poate de imbujorata, dar mama mea plangea, privindu-ma cu nesfarsita mila. M-am trezit. Visul trecuse. Ramasesera doar vedenii, contururi ciudate si obrajii arsi de febra. M-am ridicat cu strania senzatie ca se invarte intunericul in jurul meu. Si atunci am inteles ca travaliul incepuse. Ce-a urmat? Lumini aprinse strident, pasi alergand, instrumentar deschis in graba si sunetul lui metalic. Sotului meu, chemat in miezul noptii, ii repetam infrigurata ca vreau sa-mi vad copilul! Un frison care imi zguduia puternic corpul si lenta prabusire in intuneric au pus capat luciditatii. Restul l-am aflat mult mai tarziu. Fiind acolo, in sala, tragedia s-a derulat nemeritat sub ochii lui. Fiul nostru, nascandu-se, a dus o manuta in sus, lasand-o apoi incet pe piept, ca un ultim salut in fata vietii si a mortii. Intr-un salon, alaturi de nefericitul lui tata, primea o sfanta rugaciune si-un botez simplu din partea asistentelor impresionate profund. Parasea lumea si spitalul pentru a fi ingropat crestineste. Batranul nuc din gradina, cel care veghease copilaria tatalui, adapostea trupusorul firav al fiului sau. Anii care au urmat au fost ziditi din lacrimi. Dimineti care ma gaseau lipita de fereastra, nevoia de singuratate, chinuitoarele framantari, arsita din mine. Fierbinte il rugam pe Dumnezeu sa stinga acel foc mistuitor care-mi parjolea orice urma de viata! Singura mea alinare - o vedenie aparand si disparand, un copilas jucandu-se pe covor sub privirile mele secatuite. Cat as fi vrut sa-l cuprind, sa-l sarut, sa-l rog sa nu plece! Dar intr-o primavara, mana lui Dumnezeu mi-a sters lacrimile de pe obraz. Lumina invingea intunericul! Lumina mea... O cheama Maria-Cristina. Cum ar fi putut sa se numeasca altfel? A venit in lume inger de lumina, asezat peste inima mea, sa o scalde. S-o spele de moarte, sa-i picure apa vie in bataile obosite. Manute renascatoare, care in locul crucii au pus la capataiul sufletului meu flori de viata. Pruncul rugaciunii mele, pruncul milostivirii ceresti.Catalina Craciun - Tiglina I, bl. Ps9, ap. 74, Galati, cod 6200