Visul parintelui Zosim
- Are 91 de ani si viata lui este ca o carte deschisa. O viziune din timpul puscariei politice a anilor 50 l-a urmarit toata viata. In urma lui ramane o opera in care s-a zidit pe sine: cea mai grozava colectie de icoane pe sticla din Europa -
Flacari pe ziduri
Trei troite din piatra, grele de picturi, atarna pe strazile inguste ale Sibielului. De jur-imprejur sunt case mari, cu uriase porti ferecate, cu ferestre oblonite, iar prin mijlocul satului curge paraul. Colinele umbresc strazi pietruite. Dincolo de porti sunt curti adanci, cu acareturi. In strafundurile acestor case locuiesc oamenii care l-au iubit pe parintele Zosim, iar parintele a fost pastorul acestora timp de zeci de ani. Astazi, satul traieste in absenta parintelui, numai ca el a ramas aici, printre zidurile de cetate ale caselor si in inima acestor oameni.
In capatul satului izbucneste spre cer clopotnita stravechii biserici. Imprejurul ei este un mic cimitir. Arcadele intrarii au tencuiala cazuta, iar treptele din dale de piatra de rau sunt curbate de umbrele milioanelor de pasi ce le-au calcat timp de sute de ani. Pasii parintelui Zosim trebuie sa fie si ei acolo, printre amintirile pietrei. Usile din lemn masiv ale bisericii sunt deschise, lasand sa se vada launtrica lumina a altarului. Inauntru nu e nimeni. Intru si biserica ma imbratiseaza fierbinte, cu pictura ei pe care parintele Zosim a dezgropat-o de sub cinci straturi de var. De jur-imprejur sunt icoane apartinand altor timpuri, icoane pe lemn, adunate de acelasi personaj absent, dar care totusi se face simtit pretutindeni.
Apoi traversez micul cimitir, citesc placa de la intrare - "Muzeul Zosim Oancea" - si intru in cladirea cea mare, in mijlocul unui frig venit prea devreme. Cladirea muzeului nu are sobe. Portretul parintelui strajuieste intrarea cu un zambet, apoi cateva fotografii vechi si petele de culoare ale primelor icoane pe sticla, atarnate in peretii holului.
Prima sala. Lumea de-afara se pierde odata cu aprinderea luminilor - becuri chioare, spanzurate de fire. Zeci, sute de minunate icoane ard pe zidurile sarace, in explozii fabuloase de culori nemaivazute. Frigul nu face decat sa le sporeasca stralucirea, gesturi stranii de sfinti cu degetele unite in eterne semne ale crucii, priviri bizare se intersecteaza in acest spatiu cum nu am mai vazut niciodata. E o lume aparte, incalzita de puteri nevazute, icoanele sunt ferestre spre lumea de dincolo, ferestre deschise catre taramuri in care sfintii plutesc printre stele si flori. Printr-o fereastra se vede sfantul Ilie gonind prin ceruri intr-o caleasca trasa de cai portocalii, galopand printre ingeri, in alta fereastra se vad lacrimile grele ale Fecioarei Maria, uriasa, aplecata peste trupul rastignit al Mantuitorului, prin alta se vede Cina cea de taina, in care apostolii au fete de tarani romani, de ciobani de prin partile Sibiului, apoi, fereastra dupa fereastra, totul pare ca se transforma intr-o sarabanda stranie de chipuri si de ruguri aprinse in mijlocul frigului. Sunt acolo sute si sute de icoane, mii de chipuri zugravite in momente de revelatie, stralucitoare jerbe de culori, sala dupa sala, arzand pe ziduri. Iti vine sa pui mana pe ele, ca sa te convingi ca sunt reale, ca nu sunt naluciri. Apoi inteleg ca parintele Zosim nu este absent, ca numai orbii ar putea crede acest lucru. Fiecare dintre icoanele acestea a trecut prin mainile lui si a fost binecuvantata de el, fiecare caramida a casei acesteia poarta amintirea lui, ca si pictura regasita a bisericii de-afara, ca si inimile oamenilor din Sibiel, carora el le-a deschis o cale. Locul acesta al comorilor, al ferestrelor deschise catre dincolo, este el insusi, parintele Zosim, caci intreaga sa viata se afla printre istoriile acestor icoane.
</b><b>Parcul sub arini
Sibiu. Parintele locuieste undeva in apropierea centrului, pe o strada linistita, la numarul 24. E o casa mare si grea, impinsa in fundul unei gradini adanci. "Parcul sub arini." In casa aceasta, printre carti, fotografii si amintiri, il gasesc pe parintele Zosim al icoanelor pe sticla. Are o privire stransa deasupra unei fete de o seninatate alba, ca si cum ar fi imprumutat ceva de la personajele icoanelor sale dragi, ca si cum s-ar fi lasat zugravit el insusi de un pictor taran. Istoriile parintelui Zosim te lasa sa privesti trecutul ca si cum ai trage cu ochiul prin sticla unei icoane. Iti lipesti fruntea de mica fereastra stralucitoare si in interior descoperi povesti nesfarsite, insiruite ca margelele pe ata unei credinte si a unei pasiuni fara capat. Destinul l-a condus de la inceput pe caile sale misterioase, intr-un fel anume pe care parintele acum il intelege, stie ca totul era oranduit asa ca el sa-si duca la capat misiunea, sa devina preot, sa faca slujbe in adancurile puscariilor comuniste de la Gherla si de la Aiud, sa patrunda in infernurile existentei omenesti, tocmai pentru a-si intari credinta in lumile de dincolo.
Parintele Zosim este imbracat in straie preotesti si are fata senina printre cartile lui dragi. In mod straniu, nici o icoana pretioasa nu impodobeste zidurile batranei sale case "de sub arini". Toate sunt acolo, in muzeul din Sibiel, toate icoanele inimii sale, stranse intr-o viata, icoane care "acum stau si marturisesc" despre el. Bine, dar cum, de ce, de unde aceasta pasiune, ce l-a facut pe el, pe parintele Zosim, sa se zideasca pe sine printre icoane? "Totul a fost randuit", spune batranul, "inca de pe cand tata a cazut pe frontul din Galitia, inca de pe vremea cand mosu-meu, pe care tot Zosim il chema, zicea catre mine: <<Puiul mosului, numai ghiris - adica sluga - la sasi sa nu ajungi>>, asa cum era pe-atunci obiceiul in satul Alma, in care m-am nascut." Parintele deapana amintirile esentiale, istoria sublimata a pasiunii sale. Satul Alma de pe Tarnave era un sat de romani cumsecade, el era crescut de bunicii aceia pe care mult, mult i-a iubit, adormea uneori in sura si mosul sau punea langa el mere si pere, si dupa ce a sfarsit scoala elementara, bunicul l-a dat la seminar, iar preotul din sat, care il ajuta mereu, avea sa-i devina socru. "Nimic nu este intamplator, drumurile oamenilor sunt scrise. Scris a fost sa ajung preot, scris a fost sa plec in bejenie, scris a fost sa ma intorc cu credinta si sa duc la capat ceea ce aveam de facut." Bejenie. Stiu ca parintele Zosim vorbeste despre anii de puscarie politica ce il asteptau. "Viata e presarata cu semne si cu minuni, oamenii trebuie numai sa le vada, sa le inteleaga si asta ii intareste pe oameni. Eu vedeam semnele si credeam in ele si de-aceea nu m-am temut niciodata. Odata ma plimbam prin lunca Tanarogului, abatut, eram student la Teologie si mi-era rusine cu hainele mele ponosite si ziceam: <<Doamne, Tu ai spus veniti la Mine cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni>>, si tocmai atunci ma striga cineva: venise un ajutor de la Patriarhie, ca eu sa-mi pot lua haine. Si lucruri de felul acesta mereu mi s-au intamplat."
Privesc imprejur. Langa patul parintelui sunt mormane de carti, pe un scrin sunt zeci de fotografii si cateva icoane comune, de hartie. Parintele Zosim povesteste cu mainile impreunate despre anul 1935, in care a devenit preot, lumina se filtreaza moale prin ferestrele batranei case din Parcul sub arini. El era preot si profesor si se casatorise cu fiica binefacatorului sau, preotul Radu, si aveau deja doi copii, iar Dorina, careia el ii spunea Pica, sotia iubita a inimii sale, era in stare binecuvantata cu al treilea copil. Tocmai atunci pe el l-au arestat. Era in 1948 si el venea de la Palos, ducandu-se acasa, la Alma, si l-au arestat in trenul acela, chipurile pentru ca ajutase cu mancare pe copiii celor deja deportati. Au arestat-o si pe ea, pe Dorina, asa cum era, au tinut-o 10 zile, apoi ea s-a dus acasa si el a plecat pe lungul drum al suferintei, pe Golgota lui, a carei menire era aceea ca el sa inteleaga. "Arestarea, torturile, bataile, ajungerea mea la Aiud - parca si-acum mai aud vocile infiorate ale barbatilor condamnati: e Aiudul! Aiudul! - toate acestea erau inceputul miracolului. Puscaria a fost un miracol, prima mare minune a vietii mele, caci a doua au fost icoanele."
</b>
<b>Vecin cu Dumnezeu
Viata parintelui Zosim se aseamana cu muzeul sau de icoane, imi spun, el se plimba printre amintiri ca printre peretii acoperiti cu ferestre spre alte lumi, se apropie si priveste inlauntru, si atunci i se infatiseaza o bucata, o felie de amintire, si el povesteste filigranat ceea ce vede acolo. Apoi trece mai departe cu serenitatea varstei prin muzeul de icoane al memoriei sale si se opreste in fata unei alte amintiri. Atunci isi pleaca din nou fruntea catre sticla colorata a altor timpuri, scormoneste culorile de acum zeci de ani, ca si cum ar privi printr-o fereastra catre trecut. Acum el se afla in fata icoanei in adancurile careia se afla Aiudul. Se vede pe el insusi acolo, in zeghe, facand scoala cu unii detinuti, invatandu-i sa scrie, aducandu-l pe Dumnezeu bunul in celulele lor inghetate. Vede cum, intr-o anumita zi din 1950, el reuseste sa spuna in cele din urma intreaga Liturghie, desi nu avea acolo nici o carte, desi niciodata nu stiuse Liturghia pe deasupra. "Dumnezeu mi-a daruit Liturghia", zice el soptit, cu privirile intoarse catre dincolo, "pentru ca eu s-o pot darui mai departe celor care aveau, Doamne, ce nevoie aveau de dansa! Unii au descoperit ce inseamna sa fii crestin cu adevarat acolo, dincolo de ziduri. Cum altfel am fi putut sa rezistam fara Dumnezeu, caci painea cea de toate zilele nu era destula si noi am fi murit daca nu ne-am fi hranit cu Domnul. Acestea sunt minuni dumnezeiesti cu adevarat, taine dincolo de noi, pe care nu trebuie sa le scurmi. Puscaria e foarte grea daca n-ai cu ce s-o umpli, iar eu am umplut-o cu Dumnezeu. Cu tolul in cap faceam sfanta Cuminecatura, din cele 125 de grame de paine pe care le primeam, si sfanta Cuminecatura era de fapt niste bilute mici inlauntrul carora eu puneam scanteia sfanta. Eram in Postul Craciunului si veneau pe la geamurile cu gratii pungile spanzurate cu sfoara si asa se ducea Cuminecatura in toata puscaria, an dupa an. Si pe urma, eu bateam cu lingura in tevi si ei stiau ca spun rugaciunea inainte de spovedanie. Si iara bateam cu lingura si stiau ca spuneam dezlegarea, pentru ca dupa asta sa se spovedeasca in gand, in fata Domnului. Inghitea fiecare farama lui din Trup...".
Parintele Zosim are darul de a se scufunda in amintiri asa cum unii se scufunda in contemplarea unei icoane, pentru el anii aceia au fost un miracol, pentru ca Dumnezeu nu mai era in ceruri, nu, era acolo, cu ei, si ei vorbeau cu Dumnezeu fata in fata. El era apropiat si rasuflarea Lui o simteau cu totii. "Dumnezeu era vecin cu noi acolo, pentru ca noi sa nu ne pierdem, asa a fost voia Lui. Acolo nu exista mama, sotie sau copii, erai singur cu El si asta era singurul adevar."
Icoana in care parintele Zosim se afla zugravit in puscaria de la Aiud alaturi de Dumnezeu este atat de adanca, incat pare fara de sfarsit. El este mereu cu fruntea lipita de sticla amintirilor, scufundat in sine. Atunci, da, in cei 10 ani de Aiud a avut un vis, atunci el a inceput sa inteleaga care va fi menirea sa, atunci a stiut ca el va... aduna icoanele, ca va face din asta viata lui, biserica zidita de el si in care se va zidi si pe sine, pentru ca ea sa fie vie. "Se facea ca eram intr-o mare catedrala, acolo, la usa din dreapta altarului, si o lumina grozav de blanda venea de pretutindeni si eu aveam in mana o paine, prescura si vin, si acolo, in altar, statea Maica Domnului, iar eu tineam mainile intinse catre dansa si o rugam sa primeasca prescura si vinul pentru Liturghie. Ea se uita aspru la mine, dar eu m-am rugat: Maica a Domnului, daca am gresit cu ceva, iarta-ma, dar primeste darurile. Si ea s-a inseninat atunci si le-a primit, si mi s-a aratat in vis ca era catedrala din Timisoara. Eu nu fusesem niciodata la Timisoara si cand am ajuns am vazut ca asa era, ca in vis. Acolo mi-a cazut in mana o carte despre icoane si cand am deschis cartea am vazut icoana Maicii Domnului de la Nicula si ea arata ca in visul meu. Am inteles puterea viselor si a icoanelor, am inteles ca nimic nu e intamplator. Minunea aceasta mi-a marcat viata."
Visul din puscaria de la Aiud avea sa-l conduca deci pe omul acesta pe lungul drum al pasiunii sale, multi ani mai tarziu. Golgota sa nu se sfarsise, caci dupa ispasirea condamnarii de 10 ani, atunci cand el credea ca se va intoarce acasa la copiii pe care nu-i vazuse crescand, tocmai atunci a fost deportat in Baragan si apoi la Periprava, la taiat de stuf. Imaginea Maicii Domnului l-a urmarit pretutindeni, l-a urmat prin toate chinurile, sublima alinare. "Atunci cand esti singur si oropsit, cand nu ai pe nimeni - nu zile, nu saptamani, ci ani si ani -, va dati seama cum este sa-L ai cu tine pe Dumnezeu? Asta era experimentul, asta voiau comunistii sa ne arate, ca dincolo de materie, de trupurile noastre mizere, de foamea noastra, nu mai e nimic, voiau sa ne lase singuri de Dumnezeu. De asta tradatorii primeau in schimb un bol de ciorba in plus, ca noi sa intelegem ca ne putem lepada de tot pentru ciorba aia. Numai ca a fost invers cu noi. Au fost oameni care-au murit decat sa se lepede de credinta, si asta a fost marea experienta, marea intelegere pe care am dobandit-o. Comunistii au reusit sa ne dovedeasca prezenta lui Dumnezeu nu in ceruri, ci acolo, langa noi, in fiece clipa."
Stapanit de icoane
Revad in minte troitele grele ale Sibielului, din piatra pictata, biserica a carei turla se arunca spre cer in marele sau elan de a ajunge la Cel de sus, revad portile grele ale casei cladite de parintele Zosim pentru icoanele vietii sale si, in cele din urma, il vad pe el, parintele tuturor acestora, alunecand in sutana printre ele, printre icoane, trecandu-si degetele peste ochii acestia multicolori ai muzeului sau, cu grija, cu dragoste. Il vad dand ocol marii biserici ca si cum as vedea un film vechi, in care miscarile sunt ba repezi, ba lente, in care gesturile par rupte in bucati, desi parintele este aici, in fata mea, in camaruta lui din "Parcul de sub arini", mereu aplecat catre amintiri insondabile, catre una dintre fotogramele pictate pe sticla ale trecutului sau exemplar. Dar cum, cand parinte, ati inteles visul cu Maica Domnului de la Nicula, cand au inceput icoanele sa vina la Sibiel, sa va caute, sa va gaseasca?, intreb, pentru ca stiu ca asa s-a intamplat. Stiu ca intr-un fel parintele Zosim a fost instrumentul unei Vointe din alte lumi, purtatorul unei pasiuni, al unei obsesii teribile, care venea de undeva, din trecutul sau si poate din cer. "Ei", zice el, "dupa ce m-am intors acasa - si asta a fost in 1963 - am fost la Timisoara, am vazut catedrala din vis, apoi am gasit cartea si am vazut icoana, si atunci am stiut. Icoana asta de la Nicula nu era una obisnuita. Odata, pe vremea imperiului, a trecut pe-acolo un detasament al armatei austriece si comandantul lor a intrat s-o vada pe Maica Domnului, se vede treaba ca era deja faimoasa icoana, si atunci Maica Domnului a inceput sa lacrimeze si a lacrimat trei saptamani la rand. A vazut tot poporul si chiar cei care nu erau de-o credinta cu noi au vazut. Veneau pelerini acolo si asa, oamenii din Nicula au inceput sa faca icoane pe sticla, mai intai cu Maica Domnului, si-apoi... icoanele s-au raspandit in tot Ardealul si-au aparut scoli de pictura pe sticla", zice parintele, trecand apoi la sine insusi, tanar, iesit din puscaria politica si ajuns la Sibiel. Trece repede peste anii aceia si peste amanuntele neimportante pentru a ajunge la... icoanele sale. Ei bine, marea biserica din Sibiel era cam prabusita si el a strans bani si a reparat podelele si totul, si in cele din urma a descoperit sub cele 5 straturi de var minunata pictura veche de sute de ani. Biserica era din 1675 si era pacat. Si-apoi, intr-adevar, icoanele au inceput sa vina la el. Mai intai din sat a strans vreo doua sute, dupa ce, odata, le-a spus enoriasilor ca "acasa le vad numai ei, dara la muzeul bisericii le va vedea toata lumea". El a cumparat pamant pentru biserica si a facut fantana si a cladit mai intai o casa mai mica pentru muzeu si in timpul asta icoanele tot veneau si veneau. El tocmise echipe care bateau Tarnavele, si tara Fagarasului, si muntii, si vaile, si satele, apoi a facut casa mare si icoanele tot veneau, si atunci cand nu mai veneau, el le chema la el. Mergea cu Botezul, vedea icoanele in casele oamenilor, si cum le vorbea, cum ii convingea, ca oamenii veneau cu ele in brate. Icoanele lor vechi, pe care ei le iubeau, cu care vorbeau, la care se rugau, le aduceau la biserica pentru muzeu. Mai intai el a strans icoane de Nicula, in amintirea marii viziuni, a marelui vis din puscarie, cand Maica Domnului i s-a aratat, apoi icoane de pretutindeni, peretii albi ai noilor case pe care le cladise se umpleau cu jerbe de culori nemaivazute si el statea minunat in fata lor, nevenindu-i sa mai plece, scufundandu-se pierdut in arta vechilor mesteri, in cerurile lor grozave, pline de stele, de flori si de ingeri. Se pierdea in ochii Maicii Domnului in timp ce aceasta-L priveghea pe domnul Iisus cel insangerat, ametea privind stralucirea acelor ochiuri de sticla care, printr-o magica venire, ajungeau la el de peste munti si de pretutindeni. "Erau icoane tinute prin poduri si prin casele de dinainte, erau unele pe care oamenii le tineau numai ca sa nu le arunce, sparte, afumate, distruse, eu luam totul la mine si... Erau aici doua maicute venite de la Manastirea dintr-un lemn, Teodora si Eufimia, care ani de zile au lucrat, au curatat, au lipit, au netezit si au reparat raurile de icoane pe sticla ce s-au scurs incoace. Ele au fost trimise de Domnul pentru marea lucrare a muzeului - de altfel, ele s-au stins una dupa cealalta, au plecat, s-au evaporat ca doi ingeri, dupa ce lucrarea a fost terminata. Fiecare icoana a fost desfacuta, curatata si reparata, a treia din dreapta din prima sala a fost numai cioburi toata, si cea cu bietul Lazar plin de bube sub masa bogatului, si cea cu Judecata de apoi, cea cu marele balaur care se inalta catre ceruri... Si cea cu Sfantul Ilie alergand printre norii cerului si..."
Doamne, imi spun, omul acesta stie sute si sute de icoane pe deasupra, o stie pe fiecare cu povestea ei, de unde provine, cine i-a dat-o. El sta aici, la Sibiu, in casa lui cea veche de sub arini si rememoreaza cu ochii inchisi zeci, sute de icoane pe care el le iubeste, le vede, le simte, le pipaie cu degetele lui batrane in amintiri de o realitate dureroasa, ca si cum ar fi acolo, ca si cum s-ar plimba printre ele. Ochii ii sunt stransi peste imaginea icoanelor sale si pentru mine e straniu sa-l vad asa, povestind despre ele ca si cum le-ar vedea aievea. Inteleg ca viata lui e acolo, ca el este acolo, ca discutia cu mine este numai un pretext pentru el ca sa se intoarca in locurile carora, de fapt, le apartine pentru totdeauna. O pasiune naprasnica il mana pe omul acesta catre obiectele adoratiei sale, o obsesie grozava care l-a manat si care izvoraste dintr-un vis avut cu zeci si zeci de ani inainte. "Am strans acolo nu numai icoane pe sticla", zice, "ci si pe lemn, si-apoi am strans lazi de zestre si lazi de mireasa, si carti vechi ca Biblia lui Serban Cantacuzino si porturi stravechi de ciobani romani, un tezaur, o bogatie uriasa, pe care inca din timpul comunismului veneau strainii s-o vada, si se minunau. Am vazut oameni cazuti in genunchi, cu rasuflarea taiata de atata frumusete, cu ochii in lacrimi, straini care nu intelegeau nimic din duhul acestor petice de sticla." Il vad pe parintele Zosim deschizand ochii si surazand ca intors dintr-un vis, "eu nu spuneam autoritatilor comuniste ca e arta a Domnului, arta bisericeasca, le spuneam ca e... colectie etnografica, culturala, taraneasca, orice. Dumnezeu m-a condus, m-a invatat cu cine sa vorbesc si cum sa vorbesc, pentru ca lucrarea minunata sa se poata infaptui".
</b><b>Dincolo de tacere
Sibiel. Sunt in spatele bisericii, la "casa cea veche" a muzeului, cladita de parintele Zosim. Minunate vase de lut, icoane nenumarate, superbe peretare pline cu ceramica din alte vremuri. Totul poarta amprenta lui si a zecilor de ani in care el a fost aici. Ma gandesc la bietii tarani de aiurea care vand strainilor pe nimic hainele din cufere, icoanele, istoria inimii lor. La Sibiel acest lucru nu s-a intamplat, dar igrasia si frigul au napadit icoanele si casa si totul. Icoanele palpaie inca. In cimitirul din fata sunt ingropati "ingerii parintelui Zosim", calugaritele prin mainile carora au trecut toate acestea.
Traversez apoi curtea si in spatele casei mari a muzeului vad casa parohiala, pe care parintele a cladit-o si care acum este goala, cu ochii orbi si goi. Singuratatea acestei case se scurge pe pereti in siroaie umede. Noul preot nu locuieste aici, ierburi salbatice si inghetate de respiratia iernii au cotropit cararea pana la usa.
Intru din nou in muzeu sa mai arunc o privire flacarilor pe sticla care incendiaza peretii, sa mai adulmec putin istoriile acestor icoane ce povestesc despre parintele Zosim. Imi imaginez raurile de icoane despre care vorbea el, scurgandu-se miraculos, asezandu-se cuminti pe zidurile albe, impodobind in tacere visul lui. Intr-una dintre icoane, despre care el mi-a vorbit, este zugravit Iisus rastignit, iar imprejurul Lui sunt soldatii care-L pazesc pentru ca trupul Lui sa nu fie furat de apostoli. Soldatii sunt imbracati in uniforme... turcesti, austriece si rusesti. Pictorul a vrut sa spuna ceva, iar icoana rosteste in tacere ceea ce nu putea fi probabil spus. La fel ca icoanele tacute in mijlocul frigului, parintele Zosim a vrut sa-mi spuna ceva prin tacere atunci cand l-am intrebat de ce nu vine la Sibiel, de ce nu locuieste aici, in casa pe care el a construit-o, printre icoanele inimii sale care, de fapt, fac parte din el insusi. "Totul e scris, nimic nu e intamplator."
Ies si privesc biserica si marea turla strigand cu glas de piatra catre ceruri si observ din nou ca a inceput sa se coscoveasca, scarile s-au curbat, marile porti de lemn s-au inchis. Poate ca el este aici, intr-un fel pe care noi nu-l stim, poate ca el, cu ochii inchisi, cuprinde toate acestea in sine.
"Trei saptamani a plans icoana Maicii Domnului", zicea parintele Zosim, "si s-a facut proces verbal de catre putere straina si de catre religie straina, si ea a plans pana cand s-a facut tina pe jos." Daca biserica aceasta de piatra ar putea, atunci ar plange, imi zic in gand, si daca icoanele arzand pe peretii muzeului ar putea, atunci ar plange absenta si tacerea parintelui Zosim. Sau poate ca miracolul acesta ar aprinde focul credintei de-o viata in alt preot, care sa duca mai departe visul batranului parinte Zosim. Numai ca la Sibiel icoanele nu plang. Doar ard pe pereti.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)