Televiziune
Florin Piersic, intr-o premiera pe micul ecran!
Programul 1 al televiziunii romane ne-a oferit doua surprize de marca: reintrarea in forta a Teatrului Tv la o ora de varf (luni seara, la orele 20:00) si "relansarea" marelui actor Florin Piersic intr-o premiera pe micul ecran. Doua evenimente pentru care conducerea institutiei cu cea mai mare audienta din tara merita felicitari.
Gestul de a-l readuce pe micul ecran - intr-o premiera - pe Florin Piersic echivaleaza, la drept vorbind, cu o restituire. Si asta intrucat publicul tanar si foarte tanar nu are decat vagi cunostinte despre cariera de exceptie a acestui artist, care - dupa parerea mea - face parte din patrimoniul national. El e un unicat! De unde sa-l stie tinerii pe Florin, asa cum aparea el... naprasnic de frumos si - vorba criticilor de atunci - "neasteptat de talentat" in "Peer Gynt", pe cand era abia trecut de adolescenta? Cum sa-l fi vazut ei in cutremuratoarea sa creatie din "Oameni si soareci?" Ori in printul Maskin din "Idiotul", de Dostoievski? Ca sa nu mai vorbim despre Indianul din piesa "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Pentru cei tineri si foarte tineri Piersic este egal cu Margelatu, adica eroul navalnic al unui serial mult gustat de public si acum cateva decenii, si recent, de cand au inceput sa se reia - din fericire - pe mai toate canalele de televiziune multe, multe filme romanesti. Multi tineri il considera un... comic ori un povestitor de exceptie care imita cu stralucire, starnind valuri-valuri de ras - mari actori, precum inegalatul (in zona lui) Constantin Tanase, ori care creeaza, cu un umor debordant, personaje in travesti - precum Coana Chirita. Asta pentru ca unele emisiuni din arhiva de aur a Tvr s-au mai reluat din cand in cand... Si-l mai stiu cei tineri si mai putin tineri dintr-o emisiune recent disparuta - cu post cu tot -, "Piersicile lui Florin", in care el era si eroul principal, dar si "istoriograf" al teatrului si filmului romanesc - din epoca lor "de aur"...
Si iata ca, in sfarsit, s-a ivit un excelent prilej pentru a-l revedea pe Florin "al nostru" intr-un rol "gras", care i-a ingaduit sa-si arate cu brio forta imensului sau talent. Prilejul s-a numit "Ultima halta in Paradis" - adica o piesa foarte bine articulata si plina de tensiune, scrisa de un dramaturg care a mai "comis" si literatura pentru copii, dar si alte piese, jucate in mai multe teatre ale tarii - piese pentru care a si fost, incepand cu anul 2000, multipremiat. El se numeste Valentin Nicolau si este de la o vreme si presedintele televiziunii publice. In aceasta piesa sau - cum i se mai zice in mod "sic", teleplay - Piersic este Mitica, un personaj patetic, doar in aparenta jalnic, demn, si nu prea, de mila, care ne invata pe noi toti, tineri si batrani, sa iubim viata in toata splendoarea ei trecatoare. S-o iubim cu patima, cu toate bucuriile si necazurile pe care ni le aseaza in poala. Indrumat cu finete de un regizor sclipitor de inteligent si deosebit de inzestrat (l-am numit pe Alexandru Tocilescu), Piersic creeaza, pe canavaua deosebit de ofertanta creata de dramaturg, un personaj care poate "trece ecranul" in orice tara cu traditie culturala din lume. Urmarind secventa antologica in care Mitica danseaza cu "femeia-intruchipata-de-un-cearsaf", m-am dus cu gandul la o alta secventa - tot antologica - din filmul "Parfum de femeie". In secventa aceea, un alt mare actor - Al Pacino, in rolul unui colonel erou de razboi... orb, dansa minute in sir un tango frenetic cu o tanara si frumoasa femeie pe care doar o simtea...
Din toate aceste motive mi s-a parut firesc sa-i pun lui Florin Piersic o intrebare referitoare la "ce a insemnat pentru el acest rol".
- Draga Silvia, ce bucurie pe capul meu sa ma pui sa vorbesc despre acest personaj cu nume specific romanesc... Mitica! Eu as putea sa-ti vorbesc ore in sir despre el, dar voi incerca sa fiu scurt - ca sa incap in revista voastra. Ei bine, in mintea mea barbatul asta aproape batran, aflat pe patul mortii intr-un spital oarecare, la ora unor bilanturi amare, nu este altul decat un Don Quijote iubind toate femeile lumii. O fiinta umana care-si subordoneaza si existenta precara, si fragilitatea ei urat mirositoare unui ideal de neatins... Personajul pe care am incercat sa-l construiesc - bineinteles, cu ajutorul autorului, Valentin Nicolau, si al regizorului Alexandru Tocilescu - poate fi regasit multiplicat in mii si mii de barbati care se refugiaza in... Vis pentru a-si dizolva, ca intr-un pahar cu apa, dezamagirile curente si pe cele de totdeauna...Silvia Kerim
Teatru
La multi ani, Dorina Lazar!
La drept vorbind, mult iubita noastra mare actrita ar merita o urare mai plina de miez, cum ar fi: Iti dorim multa sanatate, ca sa poti interpreta cu acelasi elan si daruire fel de fel de personaje - comice ori dramatice - asa cum ne-ai obisnuit de-a lungul deceniilor, de cand ai imbogatit istoria teatrului si filmului romanesc cu multe, multe creatii de referinta! Si mai departe: Iti uram, in continuare, roluri pe masura - in teatru, in film, la televiziune sau la "teatrul la microfon" - ca sa ne faci in continuare viata mai frumoasa! Iti uram suvoaie de energie, ca sa poti conduce, cu aceeasi mana de fier imbracata in manusa de catifea, destinele Teatrului "Odeon", care are norocul sa-i fii directoare! Iti uram sa-ti ramana intreg spiritul gospodaresc, dar si devotamentul pentru lacasul in care-ti petreci mai toata viata, pentru ca bijuteria in care ai transformat cladirea Teatrului "Odeon" - muncind fara preget - alaturi de colegii tai, sa nu se degradeze, ci sa ramana... fala Bucurestilor! Si-ti mai dorim rasplati oficiale..., pe care marele tau talent le merita din plin!
Si-acum o intrebare - adica doua:
- Care a fost cel mai frumos cadou din viata ta?
Ce cadou ti-ai dori - un cadou pe care - inca - nu l-ai primit?
- Multumesc de urari si de intrebari. La prima intrebare iti raspund cu o mica poveste. Am sa-ti istorisesc o intamplare petrecuta cu mult timp in urma. Eram studenta in anul Ii la clasa lui Ion Fintesteanu si, de ziua mea, ne-am adunat cativa colegi ca sa ne sarbatorim. Printre ei, Magda Popovici, Vasile Gheorghiu si altii. Il invitasem si pe Mitica Popescu... Numai ca, spre regretul nostru - dar mai ales al meu - Mitica nu s-a prezentat. Aveam sa aflam cu totii, chiar a doua zi, ca Mitica fusese tocmai arestat in urma unei "turnatorii" de ordin politic. A stat inchis, bietul Mitica, vreo 3 ani. In cel de-al patrulea an, de 7 noiembrie - ziua mea - m-am pomenit cu el, "inarmat" cu un buchet de flori... S-a inclinat in fata mea si mi-a zis: "Iarta-ma ca am intarziat trei ani!"...
...La a doua intrebare, ce sa-ti raspund? Iti raspund ca mi-as dori din tot sufletul un copil de la fetita mea, Ioana Maria.
Asadar... sa vina barza!S.K.
Carte
</b><b>Selectia Formula As
Gabriel Liiceanu, "Usa interzisa", Editura Humanitas (tel. 223.15.01), 360 pag., 150.000 lei. Cine il cunoaste pe Gabriel Liiceanu doar din aparitiile sale la televizor nu poate banui ca sub gravitatea lui profesionala se ascunde un om atat de afectuos, de vulnerabil, de chinuit de indoieli. Dar cine a citit "Jurnalul de la Paltinis" si mai ales "Declaratie de iubire" (aparuta anul trecut tot la Humanitas) nu va fi prea surprins sa constate, deschizand "Usa interzisa", ca filosoful limitei, specialistul in Platon, Heidegger si Cioran e si un scriitor care se povesteste extraordinar. Si povestind, confesandu-se, cautandu-se pe sine in valul de intamplari cotidiene si in amintire, personajul aparent crispat, moralizator si de aceea nitel antipatic (patruns prin mass-media in constiinta publica) se topeste lasand loc unui "frate". Care iti devine, pe masura ce citesti, tot mai apropiat, fiindca il intelegi si te recunosti in trairile lui. "Usa interzisa" e un fel de jurnal recent, cuprinzand notatii din mai 2001 si pana luna trecuta, octombrie 2002, dar si incursiuni biografice in trecut, intr-o cautare de sine proprie varstelor critice. Ajuns la 60 de ani, intr-un moment in care gustul amar al esecului lupta cu patima ideii, un moment in care filosofia, cultura in general nu-i mai sunt suficiente, Gabriel Liiceanu alege singura arma la indemana pentru alungarea deznadejdii: scrisul. O sansa de a se regasi in marturisirea de sine, scormonind pana la carne vie. Si totusi, de ce ne intereseaza atat de mult ce se petrece in mintea si sufletul autorului? Pentru ca e un profesor adorat de studenti, directorul unei mari edituri, un reprezentant stralucit al societatii civile, adica o celebritate? Nu numai, ar fi o curiozitate cam necurata. Chiar daca incepem cartea cu acest fel de curiozitate, pe parcurs lectura se coloreaza intens afectiv, fiindca, dezvaluindu-ni-se cu o sinceritate fara urma de poza sau contrafacere, Gabriel Liiceanu ne acorda creditul unui egal, unui semen. Ne face cu naturalete partasi la viata lui timp de un an, povestindu-ne ce i se intampla, ce vede, ce simte si ce gandeste, cu un har de scriitor capabil sa pastreze miraculos viul in pagini. Sunt multe asemenea pagini memorabile, precum cele despre fiul sau, Stefan, intalnirile cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, vizita familiei regale la Timisoara si Arad, vizita la Milan Kundera, celebrul scriitor ceh stabilit la Paris, instantanee "fotografiate" cu umor sec in calatorii si pe strazile Bucurestiului, scene ce ii au ca protagonisti pe Andrei Plesu, Mircea Dinescu, Henry Wald, Clara Tamas, pe unii discipoli ai sai si colegi de editura... Unele te fac sa izbucnesti in ras, altele fac sa te doara sufletul, unele te induioseaza, altele te tulbura si te provoaca - nimic insa nu te lasa indiferent si nu te plictiseste. Iar din insumarea tuturor acestor notatii apare incet-incet, ca dintr-o baie de revelator, fara sa ti se impuna, fara nici o ostentatie, portretul unui om complex si emotionant, cu acces la inaltimile spirituale, dar si cu delicii terestre. Aflam, intre altele, ca lui Gabriel Liiceanu ii place sa gateasca pentru prieteni mancaruri rafinate, ca nu e insensibil la farmecul feminin, ca are uneori nastrusnicii copilaresti (ca la Tescani, cand parodiaza cu Andrei Plesu "Lacul lebedelor") - adica nu ezita sa ne spuna ca e un om ca toti ceilalti, nu un cliseu de filosof ascetic si abstras sau un moralizator patruns de propria-i importanta. La 22 iunie 2002, noteaza: "<<Principiul jurnalului>> este unul al spovedaniei (ajung la mine marturisindu-ma) combinat cu descoperirea de sine a celui care imi citeste marturisirea (te ajut sa ajungi la tine prin mine). Ma ofer mie, dar de fapt ma ofer tie. Rezultatul e un eu largit in care <<eu>> si <<tu>>, straini pana atunci, ne apropiem atat de mult, incat ne tamaduim impreuna. (...) Dintr-un jurnal afli ca oamenii comunizeaza fara sa stie, ca in adancul lor sunt identici sau asemanatori". Acest fel de comuniune il simti citind jurnalul lui Gabriel Liiceanu, o carte despre care mai ca as risca sa va spun, precum un mare animator francez de emisiuni literare: cumparati-o si, daca nu o sa va placa, va dau eu banii inapoi!Adriana Bittel