Nea Ion, scararul din Bran</b><b>"Au fost vremuri nobile acelea, doamna draga"
In atelier miroase a brad proaspat taiat, rotocoale de talas rindeluit s-au strans in gramezi in jurul mesei de lucru. Se cuibareste in ele lumina galben-aurie a sfarsitului de toamna. Aplecat peste lemnul alb, pe care-l curata de coaja, mesterul imi arunca din cand in cand cate o privire scormonitoare si, intr-un tarziu, dupa ce ma lasa sa ma uit peste tot prin atelier, imi spune cu o voce domoala ca a venit vremea sa faca un leagan pentru stranepotul Andrei, "ca sa aiba o amintire cand n-oi mai fi: leaganul lui strabunu". Pe pereti, in suporturi speciale, uneltele stau intr-o ordine de farmacie, fierastraie, rindele, dalti, ciocane, adica "unelte de mana", cum mi le prezinta mesterul, iar in mijlocul incaperii, vreo cinci "masini", care nu stiu la ce folosesc, dar stralucesc de curatenie. E tare multa pace in atelierul acesta luminos, in care vremea pare ca se masoara in susurul repetat al rindelei ingalbenite de vreme, locul in care am aflat povestea celui mai cunoscut mester de scari din zona Branului.
Salahor la castel
Il cheama Ion Chitu si s-a nascut in 1907 la Sohodol. Locuieste in umbra Castelului Bran "pe Poarta", intr-o casa pe care a ridicat-o singur acum mai bine de o jumatate de veac. Stiam ca este printre cei mai in varsta braneni si ma asteptam sa gasesc un batranel sprijinit in baston, un om care la cei 95 de ani impliniti sa-mi povesteasca, daca memoria l-ar fi ajutat, despre Branul de altadata. Tare m-am inselat. Mic de stat, dar iute si precis in miscari, Nea Chitu, cum ii spun toti vecinii, este inca un barbat stapan pe viata lui, sanatos, cu mintea lucida si iscoditoare, cu o impresionanta memorie a detaliilor. Mare mester scarar, cu renume chiar si dincolo de Carpati, lucreaza inca, fara sa tina cont de numaratoarea anilor. Si ca sa-mi dovedeasca, imi arata o scara de stejar neterminata, rezemata intr-un colt de atelier. Mestesugul acesta, cautat dintotdeauna, l-a deprins nea Chitu inca din copilarie. Orfan la sapte ani, tatal i-a murit in razboi, la nici treisprezece ani s-a angajat ca salahor pe santierul de restaurare a Castelului Bran. Intr-o casa plina de copii nu mai era loc pentru cheltuieli legate de scoala. "Caram materiale pentru muncitori de dimineata si pana seara. Trebuia sa fiu straduitor tare ca sa aduc bani acasa, caci saracia era mare. Intr-o zi, arhitectul care conducea santierul, polonezul Limann, mi-a marit salariul cu trei lei, vazand cat de serios lucram. Am fost multumit, dar si mai multumit am fost cand am ajuns sa lucrez pe langa tamplari. Visul meu cel mare a fost, de cand am inceput munca pe santier, sa ma ia un mester tamplar ca ucenic pe langa el. Castelul a fost restaurat de mesteri nemti, adusi de pe langa Turnisor si de la Sibiu. Stiau o meserie, clasa intai! Stateam pe langa ei si ma uitam cum lucreaza. Mesterul Franz m-a cucerit din prima zi. Era cel mai priceput mester de scari. Ma uitam la mainile lui cand lucra. Domle, parca mangaia lemnul, asa-l tinea. Parca era viu lemnul acela. Cum sa nu-ti placa o astfel de meserie? ma gandeam. Am lucrat cu el si cu Spiridon Popa la toate scarile din castel. Am fost de fata si cand au descoperit scara secreta dintre etaje. Numai eu mai traiesc dintre toti ca sa spun povestea mai departe."
Timp de cativa ani, nea Chitu a ucenicit pe langa mesterii nemti, a invatat sa cunoasca lemnul, sa-l judece dupa culoare, dupa tarie, dupa felul in care se impletesc fibrele sub scoarta aspra. Stie acum care-i cel mai bun timp de taiere, cat trebuie lasat "la hodina" inainte de a lucra cu el. Si tot de la mesterii scarari nemti a invatat "cum se face o scara, cum iei dimensiunea, cum masori pozitia pe verticala si orizontala, cum imparti distantele la cate trepte sunt". A invatat, adica, o meserie buna si stie acum ca un lucru bine facut este intotdeauna o iscalitura de onoare.
Sufletul atelierului
Mesterul se apropie si se sprijina cu o mana de strungul asezat in mijlocul atelierului. "Ernst Grafe - 1927" scrie pe o tablita stralucitoare de arama, prinsa in suruburi mari, aurii. "Asta-i masina pe care lucrez de peste saptezeci de ani. E sufletul atelierului meu. Am ingrijit-o ca pe-un copil. N-am schimbat la ea decat un rulment in toti anii astia. Marfa nemteasca! Calitate! Cu ea mi-am tinut familia si nu e zi in care sa nu trec s-o vad, chiar daca nu mai lucrez asa des."
Inteleg mai mult decat vrea sa-mi spuna nea Chitu cand vad cu cata gingasie curata cateva fire de rumegus ramase pe la incheieturile strungului. "Asta-i masina cu care am facut toata lemnaria de la castel si, mai tarziu, usile si geamurile de la spitalul pe care Domnita Ileana l-a facut la Bran. Cu masina asta am facut scari in toata tara. Lucrez si acum cu ea; cateodata mi-e greu cand nu am putere sa ridic scandurile de stejar. Mai chem pe cate un flacau sa ma ajute, dar sunt suparat tare ca n-am un ucenic, n-am cui lasa meseria, moare odata cu mine. Vezi dumneata, eu am prins vremurile in care cine avea o meserie era un om respectat. Azi nu mai e asa. Se uita toti sa fie domni, dar nu stiu sa tina in mana un ciocan. Aproape patru ani am stat eu pe langa mesterul care m-a invatat tamplaria, m-a facut om. Cine mai are azi rabdare de asta?"
</b><b>Amintiri din Branul regal
Stam acum in veranda casei. Pe geamul deschis larg se vad culmile domoale ale Sohodolului. Mai incolo, crestele singuratice ale Bucegilor. Ruginiul toamnei a coborat de pe dealuri pana in bolta de vie din curtea mesterului. Nea Chitu povesteste cu migala si rabdare despre vremurile de altadata, in care Branul era resedinta regala. Isi aduce aminte de Regina Maria, care venea des la Bran, pe la Paraul Rece, cu automobilul, un Lincoln alb, condus de un sofer roman. Tine minte si faptul ca branenii stropeau drumul cu pacura topita, ca sa nu se faca praf cand ea trecea in masina infasurata in voaluri. Isi aminteste si de alaiul doamnelor care o insoteau pe Regina atunci cand aceasta se plimba prin Bran. "Cel mai des venea Regina cu Printesa Ileana, care a iubit tare mult Branul. Poate de aceea i-a lasat ei castelul prin testament. Cand se stia ca vine Regina, se ridica un steag sus, la castel, si atunci oamenii mai sarmani ieseau s-o astepte. Niciodata n-a venit cu mana goala, totdeauna a adus cate ceva, mai ales pentru copii. Haine, alimente, medicamente... Mi-aduc aminte o intamplare la care am fost martor. Un baiat care a primit de la Regina niste bomboane a spus: <<mersi>>, si atunci ea l-a luat deoparte si i-a spus sa nu mai zica asa pentru ca este roman, sa spuna <<multumesc>> sau <<bogdaproste>>, adica sa vorbeasca dupa limba neamului. Reginei ii placea sa se imbrace in costum popular branean cand venea aici. Era mai romanca decat romanii, ale caror obiceiuri le invatase perfect. Dupa moartea ei, Domnita Ileana s-a mutat la Bran cu familia si a facut spitalul. Am lucrat si eu acolo cu ea."
Nea Chitu imi povesteste apoi despre Anton de Habsburg, sotul Domnitei Ileana, care le-a dat lumina branenilor mai intai cu un generator, apoi de la uzina electrica pe care a ridicat-o langa vama. Asta se intampla prin 1935-1936. Tot pe atunci, un branean mai istet a adus si primele filme in Bran. Le proiecta la restaurantul unui neamt, pe nume Mill Becker. Cateodata, si la celalalt restaurant, tinut de alt neamt, de Lukas. "Au fost vremuri nobile acelea, doamna draga, cu oameni nobili si cu purtare nobila. Acum au venit altele, mai grele. Eu sunt multumit cu ce am realizat pana acuma, dar sufar cand nu pot completa pe ici, pe colo. Apune soarele si-mi fac recapitulare cu ce am trait in ziua aceea. Rasare soarele si fac planuri. Proiectez scari si trepte, in spirala, drepte, mai mari ori mai mici, si de multe ori m-am gandit ca toata viata omului e ca o scara. Pe o parte urci, pe alta cobori. Numai ca trebuie sa fii atent la trepte, sa nu faci pasul mai mare decat e cazul, sarind peste ele, crezand ca ajungi mai repede in varf. Rabdare si cumpatare in toate, asta-i secretul! Si-acuma, daca nu te superi, lasa-ma sa termin leaganul pentru stranepotul Andrei, ca maine, poimaine ma ia la intrebari cu ce-am facut pe lumea asta..."Otilia Teposu