Motii cu pasaport de Bruxelles
- Doisprezece belgieni si o englezoaica se afla in fruntea luptei pentru salvarea Muntilor Apuseni. Fascinati de frumusetea nemaivazuta a locului, si-au pierdut sufletul pe dealurile din Bucium, satul lui Agarbiceanu si-al Fefeleagai. Treisprezece "moti" cu pasaport de Bruxelles apara un paradis ecologic de amenintarea cianurii -
Asa a-nceput povestea...
La Bucium, in Apuseni, cativa occidentali au descoperit o bucata de paradis si au hotarat sa ramana. Peisajul care-ti taie respiratia, aerul arhaic al caselor, simplitatea oamenilor, animalele salbatice care coboara din munti pana-n buza gradinilor, toate acestea sunt rare si scumpe in Occident. Destinul aranjeaza lucrurile in felul sau misterios. El a facut ca primii care au inteles aceste lucruri sa nu fie taranii muntilor, ci niste occidentali refugiati aici pentru vacante de vis. Occidentalii acestia recunoscusera paradisul. Ei si-au cumparat case la capatul lumii, in inima de piatra si de cer a Apusenilor. Un loc al padurilor si al linistii minerale, un loc de reculegere si de pace. Se bucurau in tihna de descoperirea lor, de codrii neatinsi si de ape, atunci cand paradisul la care se facusera coproprietari a inceput sa fie amenintat. Dincolo de rezervatia naturala a Detunatei, un lac urias de apa otravita urma sa ia locul satelor. Ba si mai rau, Buciumul, linistita lor farama de paradis, sub care se afla din nefericire aur, urma sa fie urmatorul front de lucru al Companiei miniere. Si atunci, vesticii acestia care descoperisera singuri pretul naturii au inteles sa-si apere locul si padurile si aerul curat.
Ce i-a adus insa pe oamenii acestia, pe strainii acestia la Bucium? Ce-i uneste, dincolo de fascinatia pentru o natura de vis? Ce-i seduce la stravechile case motesti din lemn, pe care le cumpara si le renoveaza, de parca ar fi vorba de istoria si traditia lor? Acestea sunt intrebarile care ma bantuie, in timp ce urc pe firul apei Buciumului, spre tandara de paradis de la capatul drumului.
</b><b>Paradisul dupa Heidebroek
Sunt sapte sate care se numesc, toate, Bucium. Bucium Cerbu, Bucium Izbita, si asa mai departe, pana la Bucium Poieni. Acesta este ultimul. Aici valea este atat de ingusta, incat poti trage cu prastia de pe un munte pe altul. Drumul aproape distrus tine firul apei, casele sunt din lemn negru si din piatra, podete mici din lemn unesc cele doua maluri ca niste ace de siguranta. Totul pare o miniatura din alt secol. "Este taramul unde, candva, a fost preot Agarbiceanu, taramul pe care s-a derulat trista poveste adevarata a Fefeleagai", imi spun, numai ca strainii acestia pe care ii caut nu au de unde sti, nu pot simti murmurul tremurat al acestor istorii care au valoare numai pentru romani. Ei pot simti altceva, poate vibratia rocilor imbibate cu aur, vuietul salbatic al padurilor cutremurate de vanturi sau linistea incremenita a unui soim care sta la punct fix in vazduh. Nu pot totusi intelege istoria zbuciumata si tulbure a locurilor acestora, in care povestile marilor bogatii se impletesc cu aceea a marilor rupturi ale istoriei, cu marile revolutii, cu marile ucideri, cu marile nedreptati care s-au petrecut aici. Pentru romani e altfel, imi spun, si deci este cu atat mai straniu ceea ce se petrece cu oamenii acestia pe care-i caut si care si-au facut din Apuseni o a doua patrie.
Casa pe care a cumparat-o FranIoise Heidebroek este o casa istorica. Drumul pana acolo este atat de ingust, incat o masina abia incape. Dincolo de casa aceasta, drumul se pierde in munte, spre baile stravechi ale Buciumanilor, spre locurile in care au fost steampurile si taurile aurarilor de altadata. Casa, veche de 200 de ani, este din lemn. Dincolo de portile uriase sunt mai intai cainii, Boris si Masa, niste ciobanesti uriasi, care adulmeca sufletul omului, inainte de a-l lasa sa intre. In adancurile casei, printre stravechi mobile taranesti, printre blide din alte timpuri si lazi de zestre, in fata unui semineu de piatra este belgianca FranIoise. In spate arde focul, de undeva se scurge in incapere muzica din... Bucurestiul interbelic. O masa lunga din lemn sugereaza o nunta intrerupta.
"Cum, de ce din toata lumea aceasta larga, tocmai Bucium Poieni?", intreb, stiind deja ca ea ar fi putut sa-si ia o casa oriunde in lume, ca a batut continentele in toate directiile, ca a lucrat prin Africa si prin America Latina si aiurea. Ea raspunde prin ceva ce in romaneste ar insemna "asa a fost sa fie". Apoi povesteste cum a venit, prin "91, aici, in Bucium, din intamplare. Lucra in Bucuresti, la o mare firma si... A fost un fel de "coup de foudre", o dragoste la prima vedere. Era o iarna crancena, cu zapezi mai mari decat admit normele Uniunii Europene, si ei s-au ratacit prin nameti, pentru a fi in cele din urma gazduiti de bunii, de minunatii tarani ai Apusenilor, care le-au dat tuica fiarta si i-au pus pe picioare, desi nu intelegeau o iota din ce vorbeau. Asta a fost totul, restul a urmat in mod firesc, ca si cum destinul ar fi aranjat... pentru ca ea sa... "Cum adica?" Adica povestile pe care le spunea baba Evuta, casa in care erau gazduiti, atmosfera, toate pareau puse la cale ca sa-i tina acolo pe ei, pe mesagerii unei prea indepartate Europe. Si ei au ramas, si a doua zi au vazut fantastice peisaje acoperite cu zapada si case din lemn care spuneau stravechi istorii, au simtit pulsul acestor locuri salbatice si pure. Nu credeau ca in Europa mai exista asa ceva.
Francoise fumeaza, trecandu-si mana prin par, eu privesc uluit casa ei ca un muzeu al taranului roman. Cum adica, ce fel de istorii pot spune niste case vechi romanesti unor... straini rataciti printre nameti si printre prejudecati? Ea zambeste. E o chestiune de spirit, de chemare, de... suflet, in cele din urma, sa percepi suflul unui loc. "Si-apoi, casa asta", spune FranIoise privind imprejurul ei, "casa asta nu este o casa obisnuita. Ea are o istorie formidabila, de-aici a pornit o revolutie candva si poate ca destinul ei este acela de a mai gazdui izvorul unei revolutii", zice, referindu-se la lupta impotriva planurilor de distrugere a Muntilor Apuseni. Candva, pe la o mie opt sute si ceva, pe vremea Imperiului, in casa asta de lemn negru se afla sediul concesionarilor francezi ai minei "domnilor", cea mai bogata mina din muntii buciumanilor. Investitia bancherului Heimpel de la Paris. Pe vremea aceea, inginerul Georges a adus steampurile californiene cu sageti uriase de otel, a facut marile iazuri din munte, lasand steampurile celorlalti fara apa. Lucacz Laszso, proprietarul minei, le concesionase francezilor mina, lasandu-i pe buciumani fara paine. Si-atunci, intr-o noapte, vreo 30 de buciumani au intrat in casa pentru a pune mana pe actele de concesionare ale minei, pentru ca in cele din urma sa sfarseasca prin puscariile de la Gherla si de la Aiud. Buciumanii, din cauza izolarii de aici, dintre munti, au fost mereu uniti, un spirit special de clan i-a miscat cum o mana isi misca degetele.
Francoise vorbeste cu cainii adunati pe langa ea despre buciumanii ei, despre istoria zbuciumata a acestor munti. Ea a inteles ca aici a fost vorba mereu despre aur, despre bogatii, stie ca oamenii acestia au fost mereu sub o cizma si mai crede ca vremea aurului a trecut. Ca sunt alte lucruri de facut aici, ca ei pot trai bine in muntii lor, fara sa intre in adancuri, fara sa fie otraviti cu cianuri si fara sa mai moara de silicoza. Ea a inteles si a cumparat casa asta care stie sa spuna istorii scartaind din barne, apoi a hotarat sa imparta bucuria paradisului descoperit cu altii. Asa au ajuns la Bucium si alti straini, prieteni si cunoscuti, care au fost hipnotizati la randul lor de farmecul straniu al acestui loc. Au trecut 10 ani, ea a construit mai sus de casa, pe o coasta, un fel de han din lemn, o cladire in spiritul locului, chiar acolo unde, in noaptea aceea de pomina, taranii din Bucium le-au dat tuica fiarta occidentalilor rataciti printre nameti. Prietenii veniti o data n-au mai vrut sa plece si au cumparat si ei cate o casuta de miner, astfel ca acum Buciumul este cel mai international sat din Apuseni.
</b><b>Dincolo de aur
Am strabatut Buciumul la pas, printre stravechile case, si am ascultat extraordinare povesti despre aur, mi s-a povestit despre revolutii si despre eroi. Am inteles faptul ca buciumanii au propria lor mitologie si ca zeii si eroii lor sunt intotdeauna legati de aur sau de fapte de arme. Am privit uimit case despre care oamenii, aratand cu degetul, spuneau: "E casa domnului Alex Ergo, e casa domnului Luc, e casa domnului Frans, aici va fi muzeul doamnei Caroline...".
Caroline Juler este o jurnalista britanica despre care s-a scris nu o data in "Formula As", o mare ziarista occidentala, care a introdus Romania in circuitele turistice culturale europene. O bucata din Europa s-a mutat deci aici, in spatiul stramt dintre munti, in mijlocul povestilor bizare ale buciumanilor. Am fost la casa parohiala a lui Agarbiceanu pentru a adulmeca strania legatura dintre Fefeleaga si strainii acestia care sosesc in jeep-uri. Am descoperit ca strainii pastreaza cu sfintenie casele traditionale si mobilele vechi romanesti, in timp ce casa lui Agarbiceanu a fost renovata idiot, ca o casa din marginea Bucurestilor. L-am cunoscut pe ciobanul Costica, cel care merge cu fluierul infipt in chimir, urmat de cainele sau, am ascultat mineri batrani, bolnavi de silicoza, povestind despre revolutia lui Horea si a lui Iancu, am ascultat sperantele lor legate de strainii acestia care au venit in sat si care, pur si simplu, au ridicat economia satului. "Ei cumpara branza si repara case, si au bani si aduc mereu oameni straini." Am urcat apoi deasupra satului, intre nori, ca sa vad gura minei "domnilor", fosta mina franceza. Acolo sus, printre brazi gigantici, se afla sinele de fier ale vagonetilor si, prin gura minei, acoperita de vegetatii salbatice, se aud murmure din adancuri. Am urcat si mai sus, pe pasunile alpine de deasupra Buciumului si am vazut satul inghesuit in valea lui stramta, iar deasupra lui - formele stranii ale Detunatei. Parea un sat de jucarie, din cuburi. Din vechile si uriasele iazuri au mai ramas forme stranii sub iarba. Domnul Alex Ergo, unul dintre belgienii care au cumparat case in adancurile Apusenilor, a lucrat pentru Medicins Sans Fronti?res, a "facut" Africa, a lucrat in Azerbaidjan, a trait o viata plina de aventuri inimaginabile, pentru ca in cele din urma sa aleaga locul acesta linistit pentru vacantele lui si ale familiei sale. De ce? Pentru ca mai frumos ca aici nu exista. Mai este un grup de belgieni, niste aventurieri, niste ratacitori care au batut Europa cu motocicletele, a caror suprema bucurie este aceea de a se catara pe crestele muntilor, de a strabate paduri neatinse calare pe monstrii lor mecanici. Sunt patru si au cumparat o casa la Bucium. Dintre toate locurile pe care le-au vazut, acesta le-a placut cel mai mult.
Sunt printre nori, de jur imprejur testele Apusenilor valuresc pana la orizont. Satenii mi-au povestit cum unul dintre cei patru belgieni motorizati a disparut si cum ei au crezut ca a murit. Atunci satul a pus bani mana de la mana si au daruit celor trei ramasi un cosciug. Belgienii bezmetici au crezut ca e un obicei local, o traditie. Au luat cosciugul si l-au pus pe masina, umplandu-l cu sticle de vin si de bere. Au traversat granitele asa. Ce-i uneste pe oamenii acestia atat de diferiti, ce ii tine lipiti de locul acesta atat de straniu, izolat de lume? Fara indoiala ca Apusenii, dincolo de aur, au ceva magic, ceva care in Occident s-a pierdut, un aer ancestral care pluteste pe deasupra caselor si pe deasupra parasitelor guri de mina. Ei regasesc aici ceva din sufletul primordial al lumii. O nostalgie anume ii conduce aici.
Privesc de sus, de pe munte, Buciumul cu casele lui rasfirate si incerc sa inteleg felul in care se inchide cercul. Cand a fost vorba de exploatarea de la Rosia Montana, cea care ameninta acum si Buciumul, cei 12 belgieni cetateni ai locului au scris o scrisoare guvernului roman si forurilor internationale. Zapacitii cu motocicletele lor au umblat prin toata Europa cu pancarte de protest impotriva catastrofei care se pregateste acolo. Am cunoscut-o pe Stephanie Roth, cea care s-a mutat la Rosia Montana, pentru a-i ajuta pe localnici sa se opuna eficient dezastrului. Ea a fost cea care a ajuns la sediul Bancii Mondiale avand in mana desenele anticianura ale copiilor din Rosia Montana si l-a determinat, astfel, pe directorul institutiei sa retraga sprijinul Companiei aurifere. Bizar, dar adevarat: in fruntea luptei pentru salvarea Muntilor Apuseni se afla niste straini. Mai invatati cu legile si cu cancelariile occidentale, ei stiu unde sa bata la usa. Muntii Apuseni au devenit muntii lor. Muntii acestia care se intind la picioarele mele exercita o fascinatie stranie asupra acestor oameni care nu sunt legati de locurile acestea nici prin nastere, nici prin nimic. Ei sunt legati numai prin inima. Aceasta, in timp ce patrioti romani de mucava si guvernanti corupti semneaza cu inconstienta nepasare distrugerea lor, si a istoriei si a oamenilor de aici. Mai romani - prin adoptie - decat "romanul" Frank Timis, decat fiul de miner de la Borsa, traficantul de droguri Timis, strainii acestia merita mai mult ca oricine paradisul din Muntii Apuseni.
Cobor. Apusurile toamnei, vazute de sus, de pe varfuri, sunt insuportabile. De jur imprejur norii par a fi in flacari, o mare arzatoare de lava topita pare ca ineaca testele muntilor, pana la orizont.
Indragostitul de lupi
Coborarea este o adevarata aventura, pentru ca paraiase nebune mananca din drumul prea ingust. Bolovani uriasi si trunchiuri enorme sunt cazute pretutindeni. O femeie care locuieste cu vacile ei timp de opt luni pe an in creierul muntilor ma asigura ca flacarile care se vad deasupra filoanelor de aur sunt pretutindeni, dar ca e primejdios sa cauti mai mult. Jos, in vale, este hanul pe care FranIoise Heidebroek l-a construit dupa modelul caselor traditionale motesti. Din lemn si piatra. Imi spun ca vara viitoare, satul pierdut in munti va fi plin de turisti.
Apoi trec de portile de lemn ale hanului, pe teritoriu belgian, la timp pentru a o cunoaste pe baba Evuta, garbovita si batrana ca lumea, cu un baston facut dintr-o creanga de artar, contrastand violent cu... viitorul luminos al Buciumului. Ea reprezinta trecutul, pentru ca in cei 85 de ani ai ei a strans amintiri despre lumi disparute pentru totdeauna. Intram, si ea povesteste ascunzandu-si cumva privirile in spatele palmelor. Un mare semineu din piatra varuita ii imblanzeste povestile. In coltul camerei sta un urias cu trasaturi colturoase, despre care aflu ca este Luc Malarme, unul dintre concetatenii belgieni ai babei Evuta.
Din acest moment, povestile curg in paralel. Draga de babuta se preumbla scufundata prin amintiri tulburi, iar uriasul belgian ma poarta pe taramuri din alta emisfera. Babuta Evuta se simte acasa, pentru ca locul acesta a fost al ei inainte de a-l vinde belgienilor. Ea nu pricepe nimic din pasareasca strainilor, ei nu pricep nimic din amintirile ca laptele batut ale Babutei mele. Ca intr-o scena absurda de film, dialogurile se intretaie, se dueleaza paralel, descoperind lumi diferite, insa Doamne, atat de asemanatoare in esenta.
Babuta Evuta s-a nascut aici, la Bucium, pe timpul cand oamenii aveau mine si steampuri, si ea de copila a lucrat la piatra, pentru ca si pe-atunci, bogatii tot bogati erau, iara saracii tot saraci. Ea era un fel de fefeleaga care cara cosuri cu minereu pe spatele unui cal. Luc e nascut in Africa, dintr-o mama metisa si un tata belgian, e un tip bicultural, care apartine unor lumi ce se bat cap in cap, are o ascendenta care il face sa nu se simta bine nicaieri, e un tip care nu-si gaseste locul niciodata, care si el a batut lumea de la un capat la celalalt. Strabunicul sau a fost vraci african si el a mostenit ceva din toate acestea. E fizioterapeut si ia deciziile importante pe baza intuitiei.
Ce fel de loc este acesta in care personaje atat de diferite se regasesc in acelasi spatiu? Simt ca raspunsul la aceasta intrebare ar putea elucida misterul strainilor de la Bucium.
Luc este tanar, puternic, mistic. Babuta Evuta este batrana, slaba, dar la fel de mistica. Asa a fost intotdeauna, caci pentru ea lumea nu poate fi conceputa in afara lui Dumnezeu. Luc a studiat medicina, este expert in terapii traditionale, naturale, si a descoperit la randul lui ca lumea nu poate fi conceputa in afara... sufletului.
De ce a cumparat el, Luc, o casa la Bucium? "E ceva straniu cu locul acesta", zice, "m-a fascinat din prima clipa si am decis pe loc. Aici nu e pierduta inca legatura oamenilor cu natura, oamenii si locurile sunt un tot, exista un spirit ancestral, de clan, de familie, e ceva salbatic in toate acestea si..." Zambeste. Apoi zice ca mai e ceva. El e... indragostit de lupi, si aici, in munti, sunt lupi. A fost uimit sa afle ca aici este casa lupului, ca stramosii romanilor isi spuneau lupi si ca semnul lor era un cap de lup. A fost uimit sa descopere codri salbatici si sa vada lupii cu ochii lui. "Lupul este un animal ancestral, este un print al animalelor si forta lui consta in haita, dupa cum forta haitei sta in lup. Asa sunt si muntenii din Apuseni, ca lupii, mandri, si puternici, si nobili si..." E suficient sa taca o secunda, ca Babuta Evuta continua pe deasupra bastonului povestea despre aurul nesfarsit pe care il scoteau in alte vremuri, despre venirea comunistilor, despre foamete si despre moartea sotului sau, minerul, de silicoza. Despre interventia divina in momentele cheie ale existentei sale de taranca a muntilor, care n-a iesit niciodata, in 85 de ani, din valea copilariei sale.
"Ce crezi despre interventia divina in viata oamenilor?", intreb, privind catre uriasul belgian. Zambeste din nou, apoi spune ca dintre toti locuitorii satului, cel mai mult il place pe Costica, ciobanul, "pentru ca el pare ca discuta cu Dumnezeu in fiecare zi". El, Luc, se simte identic cu ciobanul Costica. "Cum naiba?", intreb cu gura cascata, iar el nu mai zambeste deloc. El nu este nici african, nici european, nici nimic, sentimentul apartenentei sale la o cultura sau la o tara este diluat. El simte ca apartine universului, la fel ca si ciobanul Costica, la fel ca plantele din care el, ca si Costica, face medicamente, la fel ca si stramosii sai. Abia ajuns in Apuseni, a inteles magia numelui Carpatilor si a lupilor, o magie pe care o simtea dintotdeauna in el, dar pe care nu stia s-o localizeze, s-o defineasca.
Reporterul e mut, Luc spune ca nu exista hazard, ca destinul sau a fost sa aiba o casa aici. Eu ii traduc Babutei mele pasajul cu Luc, Costica, plantele si vracii africani. "Apoi cum dara", zice Babuta, "siguur! Doara Dumiezau i-o facut pe tati...".
Luc are doi baieti care vin in vacante de se tavalesc cu cainii si cu oile. Vorbim apoi despre decrepitudinea spirituala a oamenilor in era tehnologiei, despre pierderea lui Dumnezeu, despre mondializare si despre sclavii fericiti, despre oaza de suflet si de natura care este Buciumul, despre Romania si despre integrarea ei in Uniunea Europeana. Luc crede ca Romania chiar ar putea pierde ceva, ca ar putea uita adevarurile esentiale pe care inca le detine, ca greselile Occidentului nu ar trebui repetate, crede ca oile si taranii si muntii trebuie sa ramana la locul lor, si acesta este motivul pentru care ei sunt aici. Ei, strainii acestia bogati, vin aici sa caute ceva ce nu au. Se minuneaza de animalele motilor, de casele lor, de mobilele lor stravechi, de faptul ca aici telefoanele mobile nu functioneaza. Vin in vacante sa-si spele sufletele de nebunia lumii, sa asculte linistea si povestile despre lupi. Sa danseze cu ei hore din timpuri imemoriale. Strainii ii invata pe tarani sa pretuiasca ceea ce au, iar taranii ii invata pe straini sa desluseasca pulsul muntilor si al cerului. Cu totii sunt de acord ca Dumnezeu s-a refugiat din lumea moderna undeva, prin Muntii Apuseni.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)