</b><b>Moni Bordeianu</b><b>"Atunci, aici, a fost viata cea mai frumoasa, cu tot ce-am avut de inghitit"
- Va mai amintiti de tanarul blond, filiform, cu plete ondulate si lungi, care le facea pe fete sa lesine in salile de spectacol, cand formatia Phoenix din anii "60 aparea in concerte? Plecat din tara in "70, timisoreanul s-a tuns, a devenit un domn onorabil, bantuit insa de spiritul "flower-power" al anilor de atunci -
Orice inceput de legenda are propriul mister, propriul farmec. Inceputurile formatiei Phoenix, primele succese, se leaga de carisma solistului vocal din anii "60, Moni Bordeianu, primul showman din rockul romanesc, cel care electriza publicul si facea fetele sa viseze, intr-o vreme cand Timisoara, occidentalul oras de pe Bega, era cuprins de febra hippie si "flower power". Rebelul cu bucle aurii, care a plecat in 1970 in America, e astazi un domn onorabil, desi inca foarte seducator, cu parul carunt, tuns scurt. Dar spiritul scenei si dragostea publicului au ramas aceleasi, asa cum au demonstrat si cele doua concerte aniversare Phoenix 40, ce s-au bucurat de un urias succes.
"Atmosfera de-atunci nu se va mai intoarce niciodata"
"In serile in care se strangeau prietenii de familie la noi in casa, la o tuica-doua, mama canta la doua voci cu tata cantece vechi, de prin anii "20. De la ei, in special de la mama, am atat vocea, cat si inclinatia spre sport. Imi povestea cum, atunci cand eram mic si auzeam muzica la radio, in special fanfare sau suflatori, saream in picioare si incepeam sa dirijez. Mai tarziu, ca elev, am invatat sa cant un pic la chitara de la un vecin, si apoi am cantat cu niste insi de vreo 30 si ceva de ani. Ei erau cu saxofon, bas, toba, chitara, iar eu stateam un pic mai in fata pe scena si cantam piese de-ale lui Elvis, rock"n"roll-uri, dar cantam cu vocea, pentru ca de multe ori nu mai era priza si pentru chitara mea electrica. Pe Nicu Covaci l-am cunoscut la strand, jucam prinsa cu el si cu Kamo - Bela Kamocsa. Ne-am imprietenit, si mai tarziu ne-am descoperit punctul comun. <<Eu cant la chitara!>> <<Pai si eu cant la chitara>>. Prima oara mi-a cantat <<Cielito Lindo>>. O piesa mexicana, altele spaniole si tot felul de bazdaganii. Il admir foarte mult pe Nicu Covaci, de care ma leaga o prietenie adevarata, nu e doar o legatura intre muzicieni. La inceput m-au luat la ei in trupa sa bat la tobe, stateam pe un scaun de-ala de scoala si dadeam in tobe. Ascultam <<Love Me Do>>, Beatles, Stones la radio, apoi am inceput sa primesc din strainatate, de la bunica-mea, discuri, chitare, amplificatoare. Eram la curent cu miscarea pop mondiala, il vedeam pe Mick Jagger in fotografii si incercam sa-l imit, ca imbracaminte, ca gesturi. In 1972, i-am vazut pe Rolling Stones la Montreal. A fost extraordinar sa-i vad pe viu, dupa atatia ani. I-am vazut in concert si pe Deep Purple, Uriah Heep si am inteles ca si ei tot cu apa gatesc, la fel ca si noi, doar la alt nivel de profesionalism. Noi aici eram tineri si entuziasti, iar atmosfera de atunci nu se va mai intoarce nicicand. Traiam cu placere, n-aveam nici o grija, aveam ce manca, aveam unde dormi, Timisoara era un oras fain, mai aproape de Occident decat Bucurestiul, mai cosmopolit. Era perioada aia deosebita, beat, flower power, traiam in nori, mai o bautura, mai o fata, mai un party, un Revelion, libertate, dragoste..."
- S-au tesut multe povesti legate de concertul dvs. de adio, din 1970...
- A doua zi dupa ce am depus actele pentru plecarea din tara, am fost dat afara din facultate si, nemaifiind student, au inceput sa ma caute sa ma ia in armata. Cand au pus mana pe mine, m-a salvat tata cu o hartie de la partid, prin care se spunea ca avem de dat concerte in sprijinul victimelor inundatiilor. La concertul de la sala Olimpia din Timisoara am spus si eu cate ceva din ce aveam pe suflet. Am spus ca nu suport oamenii cu cravata. Bine, ca si mie imi place acum sa port cravata, insa atunci era vorba despre cei care poarta cravata, dar nu au nimic in cap, despre cei la costum care ne urmareau din sala, ne puneau tot felul de piedici, despre cei care ar fi trebuit sa inteleaga ca Phoenix ar fi putut sa faca mult bine acestei tari, ma refer la imaginea despre cei care ne tot spuneau ca avem o influenta nefasta asupra tineretului. La cateva zile dupa concert, am primit pasaportul si am fost lasat in pace, insa mi-a fost foarte greu sa ma despart de prieteni si sa plec.
</b><b>Spre America
"Eu sunt pe jumatate svab, din partea mamei, si povestea familiei mele e un pic speciala. Prin anii "20, parintii bunicii mele au plecat in America. Aici n-or mai stiut ce sa faca, iar acolo s-au descurcat bine, au deschis o fabricuta de sifon. Pe bunica-mea au lasat-o aici, s-a casatorit aici, insa dupa razboi lucrurile au devenit din ce in ce mai urate, ne-au luat pamantul, asa ca in "52 bunica si cu sora maica-mii au primit aprobarea si-au plecat. Povestea s-a repetat insa, pentru ca mama a ramas aici, s-a casatorit si n-a plecat decat mai tarziu, dupa ce s-a despartit de tata. Mama lucreaza si acum in New York si ne mai vedem din cand in cand. In momentul in care am decis sa plec, ma asteptau deci multe rude si m-am gandit mult la familie, nu voiam sa le stric planurile, mai ales fratelui meu. Ma gandeam si la viitor, nu stiam ce se va intampla cu trupa, ce drum o astepta."
"Vreme de sapte ani, nu mi-am facut nici un prieten"
- Cum v-a primit America? A meritat noul dvs. drum despartirea de prieteni, de tara?
- Mi-a fost foarte, foarte greu la inceput. In Romania, de bine de rau, te descurcai, nu mureai de foame, acolo daca nu ai bani... Dupa cateva luni, mi-am gasit de lucru la o fabrica, impachetam chiloti de dama in cutii, apoi mi-am luat o diploma, echivalentul diplomei de bacalaureat si, pentru ca facusem chimie in facultate si stiam ce trebuie sa amesteci ca sa-ti iasa un verde verde, am devenit seful vopsitoriei. In "72 am revenit in Romania, m-am casatorit cu Marieta si ne-am intors impreuna in Bethleem-Pennsylvania, iar dupa cativa ani l-am adus si pe tatal meu. Am continuat sa compun si sa cant, am avut doua formatii, cantam in club, la serbari studentesti, dar n-am depasit nivelul local. Am locuit o perioada in New York, pana cand, in 1977, a sunat Nicu: "Vezi ca suntem cu totii in Germania, nu vii si tu!?". Eu eram divortat. Mi-am facut valiza, am plecat la ei doua saptamani si tare bine m-am simtit printre prieteni adevarati. In America, vreme de sapte ani, nu mi-am facut nici un prieten, se spune toata ziua "I love you", dar mi s-au parut foarte superficiali americanii. Am gasit o Germanie mai educata, mai sociala, mai civilizata si am ramas acolo, am facut o scoala de management, traiesc si lucrez la Osnabrck. M-a ajutat enorm si limba pe care o cunosteam bine - doar sunt pe jumatate neamt - si faptul ca mi-am gasit prieteni, atat gasca veche, cat si prieteni noi, nemti.
"Nu sunt roman, neamt, american sau altceva. Sunt si vreau sa raman om"
- V-ati impacat greu cu trecerea aceasta de la statutul de idol al tinerilor din Romania la cel de truditor anonim?
- Idol... Erau cateva fete care fugeau dupa tine, erai mai cunoscut, iti permiteai anumite lucruri, insa nu aveai statutul de vedeta din Occident. Pentru mine au contat prietenii, toata viata m-am miscat intr-un cerc de prieteni si doar acolo m-am putut desfasura. Nu traiesc din amintiri, ma gandesc putin la viitor si in rest, la ziua de astazi. Este o mare schimbare fata de ce eram inainte de a pleca din Romania, parca am vorbi despre un alt om. Ma apropii de acel om doar cand sunt cu baietii si nu oriunde, ci in Romania. In Germania, mai un sprit, mai o vizita, dar nu se leaga. Tot atunci, aici, a fost viata cea mai frumoasa, a fost cel mai bine, cu toate cate am avut de inghitit. Am locuit in Europa, in Statele Unite, in America de Sud, am trecut prin trei sisteme politice, comunism, capitalism, dictatura. Cand am ajuns in Vest, am inceput sa citesc multa politica, sa ma prind cum functioneaza lumea, si in momentul in care vezi ca ea nu poate fi schimbata nici cu vorba buna, nici cu arma in mana, nu poti sa nu devii un cinic. Nu mai sunt asa de nebun ca pe vremuri, am devenit mai realist.
- Cum priviti Romania dupa atatia ani de absenta? V-a batut vreodata, dupa 1990, gandul sa va intoarceti aici?
- Am cantat in "94 in Timisoara, m-am plimbat prin oras, m-am intors pe strada pe care am copilarit. Scosesera liniile de tramvai si cladirile, casele, pareau mai urate ca pe vremuri. Timisoara mi s-a parut mai saraca in atmosfera si in aparitie. Totusi, schimbarile pe care le vad in Romania imi dau impresia ca se merge pe un drum bun, asta-i drumul. Lumea se schimba, acum sunt alte toale, alte muzici, acum nu-ti ajung banii pentru tot ce gasesti, insa asta-i o problema in intreaga lume. Cred ca o sa vina un timp in care pentru multi romani o sa fie mai bine. Cat despre mine, cine stie, viata e plina de surprize, nu o poti planui. Poate ma voi stabili in Spania, in Venezuela - la fratele meu - sau in Romania. Traiesc de 25 de ani in Germania, de multe ori ma calca si nemtii pe nervi, dar acum acolo e casa mea. N-am fost niciodata legat de conceptul asta de "patrie mama". Nu sunt roman, neamt, american sau altceva, sunt si vreau sa raman om.Iulian Ignat
Fotografiile autorului