Irina Pacurariu</b><b>"N-am sa uit niciodata ca pe mine Iasul m-a facut Om, iar Bucurestiul Vedeta"
- In mediul atat de poluat de vulgaritate si de amatorism din televiziunile romanesti, Irina Pacurariu reprezinta mult dorita normalitate a profesionalismului si a bunului simt. Fermecatoare si inteligenta, plina de umor si firesc, stapaneste micul ecran cu o dezinvoltura inconfundabila. Bravo ei si bravo scolii jurnalistice de la Iasi, care dovedeste ca provincia culturala este un concept decedat. In toamna aceasta, Irina revine pe micul ecran, incercandu-si puterile in reportaj, un gen pe nedrept uitat in ultima vreme. Despre "Poveste fara sfarsit" (sambata, de la ora 16:00, pe Romania 1) si viata intre Iasi si Bucuresti, in randurile care urmeaza -"Orice scoala incepe cu cei sapte ani de acasa"
- Draga Irina, tu si Andreea Marin sunteti "exporturile" cele mai cunoscute ale studioului Televiziunii Romane din Iasi. Amandoua ati descins intr-un Bucuresti saturat de vipuri si vipulete, izbutind sa va impuneti prin profesionalism si perseverenta. Se pare ca in capitala Moldovei exista o foarte buna scoala de jurnalism...
- In cazul meu, scoala de jurnalism, ca de altfel orice scoala in opinia mea, a inceput cu cei sapte ani de-acasa. Si a continuat cu cei pana la 33 cati am acum, care s-au intamplat sa fie petrecuti tot la Iasi. Eu cred ca jurnalismul e tot ceea ce se intampla in jurul nostru, e felul in care stii sa privesti ceea ce te inconjoara. Iar aici intervine, din nou, familia, care a stiut sau nu sa te indrume, sa-ti deschida ochii. Apoi, conteaza enorm mediul in care te maturizezi. Debutul meu in meserie s-a facut putin diferit de cel al colegilor de breasla. Asta pentru ca la Iasi, daca voiai sa faci presa, te duceai la "Opinia Studenteasca". Eu n-am urmat filologia - sunt inginer -, asa ca in facultate nici nu ma batea gandul ca locul meu ar putea fi acolo. Citeam revista cu constiinciozitate, ii invidiam enorm pe cei care scriau acolo, pentru ca-i consideram a fi niste oameni cu har, de un talent la care eu n-as fi visat niciodata sa ajung. Viata insa mi-a oferit revansa. Omul caruia i se datoreaza existenta "Opiniei Studentesti" de atat amar de ani, Daniel Condurache, mi-a botezat copilul. Unde mai pui ca, desi eu n-am scris niciodata pentru "Opinia Studenteasca", au scris ei despre mine! In televiziune, am avut norocul sa patrund intr-o perioada in care aveai posibilitatea sa faci exact ceea ce doreai. Studioul din Iasi are toate datele unei familii. Acolo te bucuri, te intristezi, te mai inghiontesti din cand in cand, te pui sau esti pus la colt, privesti la cei de langa tine si vrei sa fii mai bun decat ei, dar totul in spiritul colaborarii. Imi aduc aminte ca prima mea proba in televiziune a fost traducerea unor documentare. A fost oribil! Era vorba despre niste pasari de undeva, din America. Am ravasit toate dictionarele din casa in cautarea denumirilor potrivite, dar cred si acum ca a fost o treaba jalnica. Am facut apoi o stire in care n-am reusit sub nici o forma sa ma exprim suficient de sintetic pentru a explica exact ce se intampla acolo. In esenta, fusese vorba despre dezvelirea unei placi comemorative dedicate celor care pe 14 decembrie 1989 incercasera sa porneasca Revolutia la Iasi. N-am reusit sa fac stirea ca lumea, totusi ea a fost difuzata. Important este ca ea m-a adus in fata omului caruia ii datorez faptul ca am facut niste pasi mari inainte. Ea este sotia lui Daniel Condurache, Vanda Condurache, si este directorul de programe de la Tvr Iasi. Vanda a fost persoana care nu si-a pus niciodata propria cariera inaintea carierei celorlalti. Ea ne-a crescut pe noi si cred ca a trait prin noi, profesional vorbind. Ea a simtit exact care sunt oamenii pe care poate sa mizeze si atunci i-a impins in fata. Trebuie sa recunosc ca multe dintre subiectele reportajelor pe care le-am facut i se datoreaza Vandei. Ea a simtit ca eu le puteam lucra exact asa cum i-ar fi placut ei s-o faca. Si apropo de asta, nici nu-ti poti inchipui cum a fost prima mea prestatie Tv: eram roscata, aveam niste cercei lungi pana la umeri si un imens guler de dantela alba. Era ceva ce nici cel mai prost film rusesc nu ti-ar fi putut oferi ca personaj kitsch. Probabil ca eram patetica asemenea eroilor din filmele rusesti, dar asta in nici un caz nu era o calitate pentru a face emisiuni la televizor. Intre timp, am inteles ca nu e nevoie sa-mi pun cercei, ca aia nu era culoare de par, ca pana si nasul meu, care nu e tocmai un model, poate fi la un moment dat o calitate, pentru ca-ti da o anumita prestanta, m-am obisnuit si cu fata mea si cu felul meu de-a fi. Ce mi-am modelat teribil a fost vocea si felul in care dialoghez. Adica am reusit sa fiu si la televizor exact asa cum sunt si-n viata de toate zilele. Ceea ce e foarte greu. In schimb, am avut parte de cativa operatori extraordinar de talentati, pe care ii puteai lua dupa tine prin tot felul de cotloane ale Moldovei si care nu se plangeau ca mananca paine cu branza pe capota masinii sau ca nu dorm pe moale cate o saptamana. Eram animati de un entuziasm si o inconstienta care ne impiedicau sa ne dam seama ca, de fapt, noi faceam o umbra frumoasa pamantului. Eram foarte tineri, nici unul dintre noi nu sperase ca va face meseria asta, ne-am intalnit in meserie si ne-a placut la nebunie. N-a fost nimic fortat, iar asta e capital. Iar celalalt mare noroc a fost ca regulile jurnalistice le-am invatat de la specialistii Bbc care erau reuniti sub egida fundatiei "Thomson", si care au colaborat cu Tvr Iasi inca din 1990.
- La fel ca alti colegi de la Timisoara sau Cluj, prestatia ta de pe micul ecran spulbera prejudecata "provinciei culturale", care lasa corigent Bucurestiul...
- Din punctul meu de vedere, Bucurestiul este o capitala de tara si nimic mai mult. Nu stiu daca inconstienta cu care natura m-a inzestrat din plin sau pur si simplu naturaletea cu care ar trebui sa privim intotdeauna in jurul nostru m-au facut sa mi se para ca Bucurestiul nu e un alt oras decat Iasul, Sibiul sau Clujul. E un oras in care oamenii respira, mananca, dorm, invata si se exprima. E la fel ca peste tot. Faptul ca noi veneam cu un anume accent, care insemna zambete in coltul gurii si comentarii ironice in momentul in care paraseai incaperea, l-am considerat un handicap al celor care comentau. Stiam foarte bine ca accentul si domolul cu care rosteam cuvintele se puteau corecta in orice secunda. Mai grav era daca nu stiai ce sa spui. Cu accent sau fara. Asa ca noi am avut incredere in fortele noastre si nici macar nu ne-am pus problema daca ele sunt sau nu comparabile cu cele ale bucurestenilor. Cred ca prejudecata asta se constituie intr-o problema pentru bucuresteni, si nu pentru provinciali.
- Desi ai ales Bucurestiul, locuiesti in continuare la Iasi. Nu te oboseste naveta asta?
- Va trebui sa iau o hotarare radicala apropo de venirea in Bucuresti. Eu ii deranjez cu naveta aceasta si pe cei din televiziune, si pe mine personal si pe cei care ma asteapta acasa. Cu toate acestea, n-am simtit impulsul de a rupe total radacinile. Mai am un oarecare ragaz pana la decizia finala. Cand voi simti ca fiica mea incepe sa sufere de dorul meu, ma voi hotari.
</b><b>"Din Junimea ieseana de altadata a mai ramas un muzeu, nici el renovat"
- Poti face o comparatie intre Iasi si Bucuresti, din punctul de vedere al valorilor umane?
- Daca ar trebui sa-ti raspund foarte concis, uite ce ti-as spune: cand vin in Bucuresti, prefer sa ma intalnesc cu oamenii pe care i-am cunoscut la Iasi. (Rade). Cred ca la Iasi ne place sa treaca mai usor timpul pe langa noi. La Bucuresti n-ai voie sa faci asta. Zilele trec cu viteza luminii. Majoritatea prietenilor mei sunt inca la Iasi. Am "exportat" cativa la Bucuresti, dar asta e bine pentru mine, fiindca-mi umple golurile si-mi alina dorurile cand sunt in Capitala. Ceea ce e periculos e ca am inceput sa-mi adun o mana de prieteni si in Bucuresti. Alegerea aceea, pe care va trebui s-o fac la un moment dat, va fi foarte delicata. Oricum, niciodata n-am sa uit ca pe mine Iasul m-a facut om, iar Bucurestiul m-a facut vedeta. Altfel, apropo de "dulcele targ al Iesilor", trebuie sa va spun ca el a cam disparut. Daca va asteptati sa mai regasiti ceva din atmosfera de altadata, in afara Copoului, atunci inseamna ca ati citit prea mult. Iasul traieste si el in 2002, iar principala preocupare acum este sa-ti faci timp sa ajungi la supermarket. Exista in continuare intalniri culturale, insa boema ieseana a ramas atat de putin numeroasa, incat aceste reuniuni ajung sa fie discutii ale acelorasi cativa oameni, adunati in jurul unui pahar de vin. Din Junimea ieseana de altadata n-a mai ramas decat un muzeu aflat in renovare si care s-ar fi redeschis mai curand daca era situat in Bucuresti.
- Ce-ti place sa faci cand esti in Iasi? Pe unde te duci, unde te plimbi?
- Uite, acum realizez ca n-am mai fost cu tramvaiul prin Iasi din timpul studentiei. Ceea ce e o mare prostie! La Bucuresti am calatorit in mod special cu autobuzul, chiar saptamana trecuta. Mi se parea ca m-am inchis de mult prea mult timp intr-o masina nemteasca, care nici macar nu e noua, si ca viata mea s-a redus la a pune benzina si la a repara zgarieturile aparute in urma unei parcari neatente. Asa ca am calatorit cu autobuzul, chiar la ora la care ies de la cursuri liceenii de la Caragiale. Si am avut revelatia generatiei de la care neamul asta isi asteapta izbavirea. Americanii aia care trebuia sa vina in "44 sa fie sanatosi. Cred ca acum suntem noi pregatiti sa ne ducem la ei, ba chiar cu fruntea sus, iar copiii astia din autobuz mi-au insuflat un optimism teribil si m-au facut sa ma gandesc la faptul ca fiica mea va trai intr-o lume frumoasa. La Iasi, mai merg cu prietenele prin magazine de haine vechi, de unde ne cumparam posete de firma, pe care nu le purtam niciodata. De fapt, mergem pentru savoarea exercitiului. Ne cunoastem cu vanzatoarele de multa vreme si e placut sa stai de vorba cu oameni care iti "livreaza" pulsul strazii cu un entuziasm molipsitor. Apoi, sunt cateva restaurante unde imi place sa merg, tot cu prietenii, asa, ca sa spunem povesti, sa mai fabulam putin. Se pierde asa de frumos vremea la Iasi! Da" recuperezi cand vii la Bucuresti, unde esti mereu in contratimp.
- Din punct de vedere profesional, simti ca ti-ai gasit locul?
- Dintre productiile facute pana acum pentru Romania 1, cea care a demarat toamna asta, "Poveste fara sfarsit", este prima care se muleaza perfect pe structura mea interioara. E prima emisiune despre care pot spune ca poarta amprenta mea. E vorba despre povesti de viata care sa cucereasca filmic si care sa nu mizeze pe un mesaj patetic sau pe indecenta necazurilor puse pe tava. Am mai lucrat astfel de formate la Iasi si... ce sa-ti spun? Te simti tare bine si lucrezi parca... mai cu aripi.
- Te-ar tenta sa abandonezi televiziunea si sa imbratisezi o alta meserie?
- Acum cativa ani m-a batut serios gandul sa fac lucrul acesta. A fost un moment in care m-am gandit ca vreau sa am atat de multi bani, incat sa-mi pot permite sa calatoresc oriunde. Pentru ca eu cred ca la asta sunt buni banii. Si chiar m-am gandit daca o slujba la o firma privata, care sa-ti ofere abundenta financiara, n-ar fi o solutie existentiala. Acum, cred ca si din televiziune poti trai onorabil. Conteaza atat de mult sa-ti placa ceea ce faci, incat pana la urma, asta compenseaza faptul ca-ti cumperi posete de firma de la second-hand, pe care stii ca nu le vei purta niciodata.
- Trecand intr-un alt registru: ce inseamna familia pentru tine?
- Familia e ca spatarul unui fotoliu. E obositor sa tot stai pe un taburet si, din cand in cand, simti nevoia sa te sprijini de ceva. Eu am avut noroc de o familie care m-a sustinut teribil si careia ii datorez mult. Tata a fost chiar si din punct de vedere financiar "aliatul" meu numarul 1, lasandu-ma sa ma joc cu banii pe care i-am castigat, iar mama mi-a oferit mereu senzatia ca nu sunt singura pe lume. Iar acum, are grija de fetita mea cand plec. Atat timp cat ai mei vor mai trai, si Dumnezeu sa-i tina sanatosi!, eu nu voi avea sentimentul ca sunt a nimanui. Ceea ce e esential ca sa fii fericit. Cu-adevarat fericit! Iar de doi ani incoace, in familie a aparut un nou si mititel membru, fiica mea. Nasterea ei m-a facut sa inteleg faptul ca s-a terminat cu mine: acum e Ea, iar restul lumii vine undeva, in urma. Ea trebuie sa fie fericita si multumita. Chiar daca pe noi ne termina cu energia si ironia ei. Astept momentul in care vom comunica serios, nu eu sa-i spun ceva, iar ea sa-mi rada in nas. Cum se intampla acum.
- Ai reusit sa-ti gasesti echilibrul in lumea asta asa de agitata si de ostila adevaratelor valori omenesti?
- La mine e destul de simplu, pentru ca ma ajuta structura mea interioara. Echilibrul meu consta esentialmente din agitatie. Fiind Berbec, eu nu prea am stare. Si vad ca si copilul meu e la fel, fiind Leu. Uite, de pilda, cand era mica, a avut niste mega-colici si ca s-o linistesc o plimbam ore intregi cu masina prin oras. Acum, daca nu mergem la plimbare o zi-doua, ma ia de mana si ma duce ea la masina. In concluzie, ne meritam una pe alta.
- In final, ce-ai vrea sa le transmiti cititorilor "Formulei As"?
- Eu astept de la ei povesti. In fiecare sambata, de la ora 16:00, fie ca vor, fie ca nu, eu voi misuna prin casele lor. Asa ca ii rog sa ma bage-n seama, sa-mi scrie, sa-mi telefoneze si sa-mi spuna povesti. La cat sunt eu de curioasa, se vor trezi cu mine la usa in proportie de 99,9%. Asa ca sa pregateasca un colt de paine, ca voi trece pe la ei. Daca au chef si ma primesc.Ines Hristea
Fotografii de Petre Cojocariu (3)