Regina balului- Din dragoste pentru Mihai, sotul ei, la 21 de ani, Lucretia Jurj a fugit in munti, alaturi de partizanii din Apuseni. Dupa opt ani de dramatica rezistenta, printre salbaticiunile din paduri, fugarii au fost tradati si prinsi de Securitate. Povestea de iubire s-a sfarsit cu un singur glont -
Lucretia Jurj s-a nascut pe 2 octombrie 1928 in comuna Scarisoara Noua, plasa Valea lui Mihai din judetul Salaj. Parintii ei, moti din Scarisoara Apusenilor, s-au asezat la granita cu Ungaria dupa reforma agrara din 1921. Au fost stramutate atunci multe familii de moti, care au primit pamant bun pentru semanat, caci acolo, in munte, n-aveau decat piatra si lemn pentru ciubere. Motii si-au facut case, au ridicat biserica si scoala si au trait dupa aceleasi obiceiuri invatate sus, in munte, langa Ghetar. Dar in 1940, dupa cedarea Ardealului, ungurii i-au scos afara din sat, zicandu-le "venetici". N-au avut vreme scarisorenii sa-si faca prea multe socoteli, si-au incarcat ce-au putut in carute si-au coborat catre ceea ce mai ramasese din Romania. Familia Lucretiei a primit drept de sedere tocmai in Barca, in Oltenia. Dupa cateva luni, s-au mutat langa Turda. Dar nici aici n-au ramas prea mult, caci au fost trimisi tocmai in Storojinetul Bucovinei, sa stea in case care fusesera ale evreilor. Dar ce folos de case frumoase, daca pamantul era atat de sarac, incat nu crestea nimic altceva decat pipirig? S-au mutat la Radauti si apoi, de spaima rusilor care au rupt frontul, au fugit in Oltenia, la Bailesti. Ani cenusii si drumuri ale disperarii, averea risipita in cele patru zari. Cand s-a terminat razboiul, s-au reintors in satul lor din Salaj, unde buruienile ajungeau la acoperisul casei, iar ulitele erau pline de sobolani. Luni intregi au luptat ca sa-i starpeasca si sa acopere urmele ramase dupa razboi. Si au luat-o de la capat cu toate, asa cum au facut de atatea ori in acei ani de teribile incercari.
"Dupa razboi, erau oamenii ca zapaciti de cap, dar parca aveau in ei o dorinta puternica de a sterge oarecum raul care li s-a intamplat. Am fost intr-o zi la un bal in satul in care fratele meu era profesor suplinitor si acolo am iesit <<Regina balului>>. A fost frumos... Tot in anul acela l-am cunoscut pe Mihai, sotul meu de mai tarziu. Parintii se intelesesera deja sa ne casatorim, dar eu n-am vrut sa raman atunci in Ponor, satul lui din Muntii Apuseni, nu-mi placea, ca erau casele izolate, departate una de alta, venea padurea pana in ograda. Pe de alta parte, parca am presimtit ca, daca ma despart de ai mei, n-o sa vina vremuri bune pentru mine. Dupa un an, m-am intors la Ponor, Mihai facuse deja armata, era un barbat frumos, inalt, linistit si m-a convins sa raman nevasta lui. Locuiam cu socrii mei, care erau foarte bogati, aveau gatere, pamant, vite, oi. Erau oameni harnici si tare credinciosi. Munca era pentru ei un fel de religie. Dar eu nu aveam treaba prea multa. Ma ocroteau si-mi lasau muncile mai usoare. Ma iubea Mihai si ma tineau toti ca pe palme. Cand avea el vreme, ne plimbam pe malul iazului, calaream prin padure, pe Voitor si Suru. Daca taia el lemne la gater, ma urcam pe busteanul pe care-l taia. Desi eram oameni in toata firea, ne jucam si ne era drag sa fim impreuna. Pot zice ca in anii aceia de dupa nunta am fost rasfatata de Dumnezeu. Am avut tot ce mi-am dorit, am fost cu adevarat <<regina balului>>. Daca as fi stiut eu ce urmeaza..."
</b><b>Nunta de piatra
"La putina vreme dupa ce m-am maritat, am auzit prima data despre partizanii care se ascundeau prin padurile de pe langa Rachitele si Ponor. Socrii mei si Mihai ii cunosteau si ii ajutau cu mancare, ii mai primeau la noi sa se odihneasca. O vreme s-au ascuns de mine socrii, nu mi-au spus de partizani si mi-a fost ciuda pentru asta, dar odata, cand toti erau prinsi cu alte treburi, m-au trimis pe mine in padure, sa le duc mancare. Atunci i-am vazut prima data de aproape si am vorbit cu ei. Altadata le-am dus, tot pe ascuns, lapte. Apoi am auzit ca s-au mutat pe la Poiana Horii si pe Valea Ariesului, la Posaga, unde i-au si prins de i-au bagat la inchisoare.
Cel mai mare grup de partizani era condus de Susman Batranul, care a fost primar in Rachitele. Oamenii din satele apropiate il respectau mult pentru ca a avut curajul sa mearga la Rege si sa ceara pentru moti dreptul de a lua lemn din padure, ca sa poata face ciubere. Pe Susman l-au poreclit oamenii Regele Muntilor si era un exemplu pentru toti. Ce facea Susman faceau toti. Era si tare instarit si toata averea lui a facut-o cu feciorii si cu nevasta, care era harnica si frumoasa. Avea sute de stupi, pamant mult, gatere, holde, gradini cu pomi. Cam prin "48, au inceput comunistii sa-l sacaie sa se dea cu ei, dar el n-a vrut si, de la o vreme, a fugit in padure cu baietii mai mari, Visalon si Todor. Pe nevasta si pe copiii mai mici i-a lasat acasa si, Doamne, mult i-a mai purtat pe la postu" de militie, la intrebari. Mihai, cum era padurar, se intalnea des cu ei acolo in padure, le ducea mancare si le mai spunea noutatile din sat. Ei se gandeau ca nu poate dura mult comunismul si ca vor veni americanii ca sa-i ajute pe oameni sa scape. Faceau planuri cum sa-i organizeze pe sateni, daca s-ar fi ivit ocazia. Prin "49-"50, Mihai se ducea tot mai des la ei in padure si cineva l-a tradat. Nu stiu cine a putut sa faca asta, n-am aflat niciodata. Asa ca, intr-o noapte, au venit la noi Seful Ocolului Silvic si niste securisti si i-au cerut lui Mihai sa predea pusca de vanatoare, ca, daca el era padurar, avea o arma data de Ocol. Asta a fost un pretext, Mihai si-a dat seama, dar s-a purtat foarte calm. A zis ca se duce in cealalta camera dupa pusca si dus a fost! A sarit pe fereastra si a fugit in padure, la Susmani. Securistii au stat pana dimineata la noi, s-au infuriat cand au vazut ca Mihai i-a pacalit si ma tot intrebau pe mine unde se ascunde. Stiam unde-s Susmanii, dar nu era sa le spun! Le-am zis in batjocura, ca de cand e cu mine, Mihai nu s-a jucat de-a v-ati ascunselea. Ne-au luat si pe mine si pe soacra mea la Campeni, la Securitate, ne-au tinut vreo doua zile si ne tot luau la intrebari. N-au scos nimic de la noi si ne-au lasat acasa a treia zi. Cum am ajuns in Ponor, am si fugit la Mihai cu mancare. Stiam ca e cu Susmanii, in locul care se cheama Dealu" Humpleului. Le-am povestit ce-am patit la Campeni si ne-am dat seama ca m-au lasat acasa doar ca sa ma urmareasca si sa-l poata prinde pe Mihai. Timp de doua luni m-am dus destul de des la ei in padure cu mancare. Aveam locuri pe unde mergeam ca sa mi se piarda urma si m-a ajutat mult si o verisoara a sotului meu, care imi dadea de stire daca veneau in sat securistii. Ea avea casa langa drumul pe care ei intrau in sat si cand ii vedea, incepea sa cante la tulnic. Cand o auzeam, stiam ca trebuie sa stau cuminte acasa. Dupa ce plecau ei, iara fugeam in padure."
La putina vreme dupa ce a fugit Mihai, au inceput sa se faca tot mai multe arestari in Rachitele si in satele din jur. Erau luati oamenii care erau banuiti ca i-ar fi ajutat cu adapost si mancare pe fugari. Simtind ca se strange cercul si in jurul ei, ca nu mai e mult si ii venea si ei randul sa fie arestata, pentru ca securistii isi pierdusera rabdarea sa o tot urmareasca si sa nu descopere nimic, Lucretia s-a hotarat intr-o buna dimineata sa se alature grupului Susman, in care mai erau opt oameni.
"I-am spus bunicii si soacrei mele ca ma duc si eu in padure. Nu le-a parut bine, au plans, dar au inteles si ele ca nu se putea sa fac altceva. Era deja luna octombrie, se apropia toamna si eu am plecat fara sa-mi iau haine mai groase, tocmai ca sa nu bata la ochi daca m-ar fi vazut cineva. Mihai s-a bucurat la inceput cand m-a vazut apoi, dupa ce-a mai trecut vremea, a fost mai mereu ingandurat si suparat. Trebuia sa-l imbarbatez eu, ii tot spuneam: <<Lasa, ca nu mai e mult!>>. Batranul Susman, pe care-l respectam toti si de care ascultam, se uita cu mila la noi si ne zicea din cand in cand ca e pacat de tineretile noastre, pe care le petrecem ascunsi prin paduri. Dar eu nu m-am descurajat, m-am gandit ca hotararea pe care am luat-o, aceea de a fi alaturi de Mihai, era ca o a doua nunta, mai dura ca piatra muntilor in care ne-am ascuns."
"Copacul credincios"
O ploaie rece matura strazile care urca Dealul Feleacului. Sunt aici pentru a doua oara in toamna aceasta. Cum s-o fac pe Lucretia Jurj sa povesteasca? La prima intalnire a fost foarte retinuta. "Nu te poti dezvalui in fata oricui, doamna", mi-a spus atunci ca un avertisment. Si nu mi-a spus prea multe despre ea... Astept la semafor, ca un card de umbrele colorate sa treaca prin fata masinii. O fata inalta cu umbrela albastra il ajuta pe un batran cu palarie si cu pelerina cenusie. Clujul e mohorat si nu ma imbie la plimbari ca altadata.
Podul de peste Somes, Casa Radio, cartierul Grigorescu. Peste putin timp, sunt in bucataria doamnei Lucretia, cu un ceai fierbinte si o farfurie de prajituri in fata. Asezata cu spatele la fereastra, femeia din fata mea pare dintr-o data mica si neajutorata. Cu o voce abia auzita, incepe sa povesteasca domol si simt ca abia acum incepe adevarata poveste. Nu indraznesc nici sa ma misc, ca nu cumva s-o incurc. Foile carnetului de insemnari se umplu una dupa alta, banda reportofonului se-nvarte uniform. Afara ploaia continua.
"Am stat patru ani prin paduri. Obiceiul era ca toamna tarziu, cand incepea sa ninga, sa ne cautam adapost prin satele din jur, la oameni pe care-i cunosteam. Nu puteam sa ramanem in padure, am fi fost repede descoperiti dupa urmele pe care le lasam pe zapada, dupa fum, daca am fi facut foc. Iarna ne desparteam si nu ne spuneam unii altora unde o sa stam, pentru ca, in cazul in care ar fi fost prins careva, sa nu-i tradeze pe ceilalti. In prima iarna, eu si Mihai am iernat in Poiana de Vascau, la o familie care avea casa la marginea satului. Erau tare saraci, dar oameni de omenie. Ei ne-au facut o camera zidita in pivnita. Coboram in adapost de sus, din casa, printr-o usa taiata in podea, care se acoperea apoi cu un pres. Mihai trimitea prin gazda noastra bilet la prietenii din Beius si Sudris si ei ne trimiteau mancare. Primavara, dupa ce s-a dus zapada, am plecat inapoi in padure, unde ne-am intalnit cu ceilalti. Am hotarat sa ne mutam adapostul mai catre Valea Draganului si Vladeasa. Stau acum si ma gandesc cum am putut sa umblu atunci atata, fara sa-mi pese de oboseala, de ploaie si frig... Eram tineri, dar, vorba lui Susman, vai de tineretile noastre haituite! Iarna a doua, "51-"52, a fost cea mai grea. La inceputul iernii, cumnatul meu, Roman Onet, fratele lui Mihai, ne-a gasit un adapost in catunul Dealu" Botii, la familia lui Todor Neag. Ne-am adapostit in podul surii, in fan. De-acolo puteam sa coboram in grajd ca sa ne mai miscam. Dupa ce se lasa intunericul, ieseam din ascunzatoare si mai stateam de vorba si cu gazda. Intr-o noapte, ne-am trezit ca Roman, cumnatul, intra repede la noi, ne cere o pusca si ne spune ca suntem inconjurati de securisti inarmati. Am apucat sa vedem ca Roman are catuse. Ne-a spus ca a fost prins si batut ca sa spuna unde ne ascundem, ca n-a mai putut suporta bataile si ca a fost obligat sa-i aduca la noi pe securisti. Fiind noapte si cunoscand mai bine locul, am reusit sa scapam din incercuire, am fugit, dar am pierdut multe din lucruri si cel mai rau a fost ca am pierdut un radio la care ascultam stirile. Era singura noastra legatura cu lumea. Ascultam Europa Libera in fiecare seara. Roman a tras cu pusca catre ei, ca sa ne acopere, sa putem fugi. Pentru asta l-au si condamnat mai tarziu la moarte, dupa ce ne-au prins. Am scapat de ei, si din acel moment Roman a ramas cu noi in munte. Nu mai avea cum sa se intoarca, fiindca de-acuma era si el pe lista de <<banditi>>, cum ne ziceau securistii. Noaptea aceea o mai tin minte si din alt motiv: securistii l-au impuscat pe Todor Neag, care ne-a gazduit. Nevasta lui era gravida, saraca. Era clar ca nu mai puteam sa ne adapostim pe la oameni, ca sa nu-i punem in pericol, si atunci ne-am cautat un adapost intr-o padure deasa de brad, <<pahuiet>> cum se spune pe acolo, padure care era aproape de casa unchiului Han, unchi de-al barbatului meu. El ne-a dat mancare sa avem pe trei luni. Ne-a dat faina, malai, slanina, cartofi, niste fasole si branza. Ne-am dus in padure si ne-am facut o coliba din crengi, peste care am pus pamant si frunze, ca s-o mascam. Acolo am stat toata iarna. Dupa ce-a cazut zapada, n-am mai putut sa ne indepartam de coliba ca sa nu lasam urme. Zapada era de peste doi metri, nu puteam sa facem foc prea des sa nu se vada fumul, il aprindeam la gura colibei mai mult noaptea, ca sa facem mancare si sa ne mai incalzim putin. Cred ca aceea a fost una din cele mai grele ierni pe care le-am trait eu. Unchiul Han ne-a dat si o bunda mare, ciobaneasca, sa ne tina de cald. Din pacate, rezervele de mancare s-au terminat mai repede decat ne-am asteptat. Am ajuns sa ne facem portii si sa mancam numai de doua ori pe zi. A fost tare grea iarna aceea. Era zapada de un metru si in luna lui mai. Cand era soare, puneam crengi de brad pe zapada si stateam pe ele ca sa ne incalzim. Era atat de frumoasa padurea in anumite zile, incat credeam ca-i inchipuire ce vedeam, mai ales atunci cand era chiciura si cand crengile erau inghetate. Trecea greu vremea. Ne rugam, citeam rugaciuni, povesteam, cantam si ne gandeam la ziua din primavara in care urma sa ne intalnim cu ceilalti. Aveam un copac mai mare, scorburos, in care puneam bilet ca sa afle ceilalti vesti despre noi, adica fixam un loc de intalnire si o zi in care sa fim in acel loc. Ii ziceam <<copacul credincios>>. In iarna aceea grea, gandul ca va veni ziua in care sa putem ajunge la <<copacul credincios>> ne-a tinut de multe ori si de foame, si de sete, si de cald. Animalele mari, lupii si ursii, nu ne-au atacat niciodata, cred ca vedeau si ei ca suntem de-ai padurii, s-au obisnuit cu mirosul nostru."
</b>
<b>Umbra lui Dumnezeu
Primavara lui "52 a venit tarziu, s-a dus omatul greu. Reintalnirea partizanilor a fost trista, pentru ca Susman Batranul se impuscase. N-a mai putut suporta gandul ca a facut atata lume sa sufere. Sotia ii murise de suparare si el n-a putut nici macar la inmormantare sa mearga, pentru ca era plin satul de securisti care-l asteptau. Copiii mai mici i-au fost trimisi cu domiciliul fortat in Baragan, multi sateni erau inchisi pentru ca i-au dat de mancare, toata averea lui se prapadise, imprastiata ca si cum nici n-ar fi fost. Nu mai ramasese nimic din <<Raiul lui Susman>>. Nu se zarea de nicaieri nici un ajutor, era din ce in ce mai greu sa suporte haituiala, caci era trecut de saizeci de ani, n-avea nici o speranta si atunci si-o fi zis ca mai bine se omoara decat sa cada viu in mainile securistilor. Si toate astea pentru ce? Pentru ca nu putea pricepe si accepta comunismul, pentru ca lupta ca motii sa fie liberi.
"Moartea lui Susman ne-a demoralizat pe toti. Baietii lui plangeau toata ziua, Mihai era si el necajit. Ne-am incurajat unii pe altii, ne rugam impreuna. Stiam ca n-am facut nici un rau la nimeni si ne amageam ca <<nu mai e mult>> si vom scapa. Ii asteptam pe americani ca sa ne salveze de comunisti. De unde era sa stim ca fuseseram vanduti? Am ramas mai departe in padure, dar toate pareau schimbate. Intr-o zi, am vrut sa trecem Somesul la Poiana Horii, sa ne mutam mai departe de locurile acelea. Nu ne-am dat seama ca suntem urmariti, pana cand soldatii au inceput sa traga in noi. Am fugit care cum am putut inspre padure, ca sa ne ascundem, dar am vazut ca eram incercuiti. Au impuscat pe doi dintre noi. Timp de o saptamana, am stat fara sa avem mancare. Ne-am urcat pe niste stanci si de acolo ii vedeam pe soldati cum isi frigeau slanina si cum desfaceau conserve de carne. In timpul asta, noi mancam macris si coaja de molid. Eram ametiti cu totul. Dupa sapte zile, au inceput sa stranga cercul, au mai primit ajutoare, erau asa de multi, de parca erau asezati la hora, asa-i vedeam noi de unde eram. Ne-am tot retras, pana cand am nimerit intrarea intr-o pestera. Ca sa putem intra acolo, am coborat pe crengile unui copac rasturnat. Era foarte mica gaura aceea in pamant, trei dintre noi s-au asezat pe burta si eu si Mihai am stat lipiti de un perete, in genunchi. N-a durat mult si am auzit vorbele celor care ne-au urmarit. Au trimis un soldat in ascunzatoarea noastra. El a coborat unde eram noi, ne-a privit drept in ochi, dar le-a strigat celor de afara ca nu vede nimic. Ii tin minte si acuma figura, ma uitam la el dintr-o parte, dinspre intrarea in care se vedea stralucind lumina de afara. Era blond si avea ochi albastri. Eu stiu ca el ne-a vazut, numai ca nu ne-a tradat, pentru ca a priceput ca, daca spune ceva, il impuscam. Ofiterul de-afara i-a ordonat sa traga o rafala in pestera, el a tras, dar nu stiu cum a tinut pusca ca n-a fost nimeni dintre noi ranit. Pot zice ca atunci, in minutul acela, ne-a invaluit umbra lui Dumnezeu. Nu-mi pot explica altfel, caci atunci cand am intrat in gaura aceea, parca am intrat de vii in mormant, asa eram de suparati. A iesit soldatul din pestera, au plecat toti si dupa o vreme am iesit si noi. Stiam de-acuma ca va fi din ce in ce mai greu sa mai umblam si sa ne ascundem toti impreuna si am hotarat sa ne despartim. Eu, Mihai si Roman am luat-o spre padurile din Bihor, Susmanii nu mai stiu pe unde s-au stabilit, ca nu i-am mai vazut de atunci. Pana in "54 am umblat de colo-colo, fara sa ne apropiem de casa socrilor, ca sa nu le facem greutati. Primeam ajutor de la oamenii pe care-i cunostea Mihai, dar era tot mai greu, pentru ca si oamenii se temeau de arestare. Multi sateni au fost batuti ca sa spuna unde ne ascunsesem si n-au spus. Niciodata n-o sa le pot multumi asa cum ar trebui. Au fost oameni care si-au pus in pericol viata si familia pentru a ne ajuta. Si ne-au ajutat pentru ca au crezut in noi si pentru ca nu puteau accepta decat fortati comunismul.
</b><b>Bluzita cu floricele
In vara lui "54, ne-am trezit intr-o zi ca vine la noi sora lui Mihai. Ne-a spus ca a fost arestata ca sa dea lamuriri despre noi si ca au lasat-o libera ca sa ne transmita ca ar fi bine sa ne intoarcem in sat, pentru ca anchetatorii o sa fie blanzi cu noi si o sa tina cont de faptul ca n-am facut rau. Cand am auzit ce ne invata, parca s-a pravalit o negura peste mintea mea. Era clar ca securistii erau pe urmele noastre si ca sora lui Mihai spusese despre noi tot ce stia. N-o putem acuza acum. Bataile pe care le primeau cei anchetati erau cumplite, era de inteles ca unii dintre ei cedau. Am stiut ca zilele de libertate ne sunt numarate si ne gandeam sa plecam de tot din partile acelea, cel putin pentru o perioada.
Ne-am dus sa ne luam niste lucruri pe care le lasasem in sura, la un om care ne-a adapostit. Era o seara frumoasa de vara si noi eram tacuti, mergeam pe carare unul dupa altul fara sa vorbim, parca era asa, o presimtire, o parere de rau in felul in care taceam. Am ajuns la gazda la care lasasem lucrurile, omul a iesit putin afara si apoi ne-a chemat in sura ca sa le luam. Cand am intrat acolo, am fost orbiti de lumina unor lanterne si asupra noastra s-au repezit soldatii care ne-au lovit in cap. Am lesinat. Cand m-am trezit, aveam deja catuse la maini si eram toti trei intinsi pe jos, in sura. Mihai era tare ranit la cap, il lovise un glont, caci s-a luptat cu ei. Roman, la fel. L-am intrebat pe Mihai ce sa ma fac si el a mai putut sa-mi spuna sa fac ce-oi putea. Eram imbracata cu o bluza cu floricele, pe care o aveam de la el. Ii era tare drag sa ma vada imbracata cu ea. Se uita la mine si vedeam cum ii curg lacrimile, nu mai putea sa vorbeasca. Asa s-a intamplat sa port ultima data cand ne-am mai vazut bluza aceea de la el. Asa a vrut Dumnezeu. Ne-au dus cu masina la Beius si acolo ne-au despartit. Nu l-am mai vazut niciodata. Nu stiu cand a murit, unde l-au ingropat. Am facut greva foamei zece zile ca sa-mi spuna ceva despre el si nu mi-au spus. In a unsprezecea zi, au vrut sa ma hraneasca fortat, cu furtunul. Am renuntat apoi la greva. Nu mai avea rost. Simteam ca Mihai nu mai e viu."
Lucretia Jurj este tot cu spatele la fereastra, vocea ii este din ce in ce mai inecata, abia soptita din cand in cand. Tine in mana un servet brodat pe care-l rasuceste pe toate partile, cautandu-i parca vreo hiba. Ce amintiri se ascund oare in cutele lui?
"Dupa ancheta, m-au condamnat la inchisoare pe viata. Eram <<bandita>> si <<vietasa>> de-acum. Roman a fost condamnat la moarte si executat. Pe Mihai l-am cautat prin toate inchisorile pe unde am fost. Nimeni nu l-a vazut, semn ca a murit din cauza ranii de la cap, poate la putina vreme dupa ce ne-au despartit. Oricate am indurat - foame, boala, batjocura, umilinte, frig, spaima -, acolo, in inchisoare, nu s-a sters din mintea mea bucuria zilelor traite langa Mihai. Nu-mi pare rau de viata mea, Dumnezeu mi-a dat suferinte si dureri, dar mi-a dat si putere sa trec peste ele. Si mi-a dat si semne ca sa inteleg ca umbra Lui ma apara. De cate ori ma duc la biserica, aprind cate o lumanare pentru cei morti, una pentru cei vii, pe care-i cunosc, si inca una pentru tineretea mea haituita."Otilia Teposu
Foto: "Muntii Carpati", Editura Thausib (3)