Tulnicareasa din Tarsa
- Maestra a predarii Abecedarului, invatatoarea Minerva Toader ii invata pe puii de moti si "vorbitul cu tulnicul", o disciplina cat se poate de actuala, intr-un sat unde nu exista nici televiziune prin cablu, nici telefon. Pe Valea Ariesului Mic, stirile se canta pe dealuri -
Drum de seara, departe, in inima Apusenilor.ÊIntunericul coboara pe valea Ariesului Mic, mutandu-si umbrele peste susurul apei. De jur-imprejur sunt doar munti, munti albastrii, frematand de paduri si de soapte. Deodata, pe culmile lor incep sa licareasca lumini, lumini aprinse in ferestre, stralucitoare ca stelele. Satul Tarsa e de fapt pretutindeni. Un intreg sat de moti, cocotat langa cer. Si, uneori, se aude... tulnicul. Un vuiet prelung, urmat de cateva galgaituri sacadate, porneste usor dintr-un punct luminat al muntelui, plutind peste Aries. Acolo traieste un om! Cineva alunga singuratatea. Glasul tulnicului iti da de stire ca nu te-ai ratacit, ca undeva deasupra trebuie sa fie o casa, o soba calda, un asternut, un loc unde tu, drumet pribeag prin Tara Motilor, vei gasi adapost. E semn ca totul e bine.
Tarsenii traiesc de cand lumea la o mare cruce de vanturi. Vantul ce coboara de pe Varful Bihorului si cel care vine din Muntele Gaina se incruciseaza chiar in aceasta covata asezata intre munti, putin mai sus de Tebea lui Iancu. Iarna, vanturile sunt aici un blestem. Cele doua urgii potrivnice aduna in vatra asezarii noiene gigantice de zapada, se intampla ca oamenii sa nu mai poata iesi din case cu lunile. De pilda, nimeni nu va putea uita vreodata seara aceea de 21 ianuarie 2000: atunci, cu totii - de la copii la batrani - au crezut ca a sosit sfarsitul lumii. Dar primavara si vara raurile de vant care curg peste Tarsa sunt prilej de incantare. Tarsenii se mandresc, spunand ca aici vantul canta cu totul altfel decat in oricare alt loc de pe pamant...
</b><b>Seara, cand iti vine sa canti
In Tarsa nu exista nici telefoane, nici cabluri de televiziune, iar scrisorile ajung greu. In mileniul trei, tulnicul mai tine loc de toate acestea. Casele se afla la mari departari, caci oamenii locului s-au incapatanat de veacuri sa traiasca singuratici si slobozi, sa nu atarne de nimeni. O biserica semeata, cu o singura turla, si cladirea cea lunga si alba a scolii sunt singurele indicii ca ai ajuns in "centrul" satului. Deasupra scolii, pe o muchie de deal, e casuta celor mai vechi dascali ai asezarii, Eugen si Minerva Toader. El - de 30 de ani profesor de limba romana in Tarsa, ea - invatatoare si tulnicareasa, cea care a initiat de-a lungul anilor multe fetite din sat in "sufletul" din tulnic, ducand faima acestui straniu si ancestral instrument in lumea larga. "Copilutele mele", obisnuieste sa spuna, imblanzind suferinta de a nu fi putut niciodata sa aiba copii...
Minerva, cea cu nume de zeita antica a intelepciunii si cumpatarii, e o femeie puternica, cu ochi scanteietori si pielea fetei rosie, arsa de vant, dar totodata plapanda in suflet si plina de vers. Ea se plimba printre copacii padurii, cu jerseul ei alb fluturand pe umeri si mainile incrucisate la spate, ascultand vantul, supraveghind fiecare miscare, fiecare sunet, de parca s-ar plimba printr-o imensa sala de clasa. Asa am intalnit-o, asa ne-am cunoscut. Intram intr-o curte colorata de amurg si de flori de toamna tarzii. Eu incep sa intreb daca dincolo de multele premii si festivaluri de folclor, tulnicul a ramas ceva folositor, firesc, daca mai inseamna ceva in traiul de zi cu zi al acestor mocani care locuiesc in cer. Dascalita imi raspunde aproape mirata ca da, cum sa nu, ca e departe de a fi numai un simplu instrument: e "un fel de a fi" al oamenilor. Si ca in Tarsa verbul "a sufla" nu vine de la actiunea expirarii aerului din plamani. "A sufla" vine de la "suflet". "Se intampla la noi, cateodata, sa iesi seara-n prispa casei si sa-ti vina sa canti. Asa, fara nici un motiv. Privesti padurile astea frumoase, asculti susurul Ariesului, cantecul de pasare, te lasi dezmierdat de vanticelul serii si deodata te izbeste in suflet o bucurie fara margini, o iubire de tot ceea ce te-nconjoara. O stare buna, da, asta-i. Pui mana pe tulnic si parca te descarci de aceasta <<povara>> a preamultei fericiri. Nu canti cuiva anume, iti canti bucuria ta de om pacatos, le canti muntilor, pamantului intreg, de la un capat la altul al hotarelor sale. Atunci, taranii care trec pe ulita se opresc din mers, ciulesc urechea spre inaltimi si stiu precis ca <<acolo o fata este fericita>>. Asta a fost primul, adevaratul talc al cantecului de tulnic: semnalul ca sus, in munti, o femeie iubeste. Si vrea ca intreaga lume sa afle iubirea ei... Ani de zile am avut aici, peste Aries, o batrana, una Marioara Cristea, care canta de una singura pe munte, aproape la fiecare saptamana. Strasnic de mult le placea oamenilor sa-i auda tulnicul si, de fiecare data cand cobora in sat, ii spuneau: <<Doamne, Marioaro, cand te aud cantand, parca!,... zau asa>>, izbeau cu palma in frunti si uneori chiar plangeau. Dar noi, tot ascultand-o mereu si obisnuindu-ne cu sunetul ei, la un moment dat ne incordam auzul si nici nu ne mai dadeam seama daca ea canta sau canta vantul, codrul... Femeia aceea ajunsese sa cante ca si padurea. Nu e nimic de mirat. Asa sunt tulnicaresele noastre. O alta, o vaduva, una Belei Agaftea, cand urca toamna in varf de munte, isi lua tulnicul cu ea, spunand ca-i tine de urat. <<Tulnicul imi tine de urat, ca si barbatul meu>>, imi zicea intotdeauna. Toate serile si le petrecea cantand din tulnic. Cu el alunga animalele salbatice, la el se uita, cu el vorbea, cu el nu se simtea niciodata singura. Da, ca si cum tulnicul ar fi fost un om viu..."
</b><b>Muzica dintr-un lemn
Il scoate din casa aproape cu sfiala. Lung, din brad moale, rasucit in foc, invelit cu franjuri livizi de scoarta galbuie. Si-l potriveste intr-un colt al gurii, il ridica incet catre cer. De undeva, parca din apropiere, curge spre noi un vuiet de raspuns. Atunci femeia sufla si mai puternic, onduland viguros glasul tulnicului, si asteapta iarasi... Se intoarce cu spatele la Aries si vine spre mine zicand asa, intr-o doara, ca tocmai a vorbit cu una dintre "fetitele" ei. A chemat-o la dansa, dar ea i-a raspuns ca nu poate, ca nu are vreme de atatea trebi. "Pleaca dupa vaci, sus, in Biharia..." "O clipa!", zic, abia dezmeticindu-ma. "Vreti sa-mi spuneti ca acum ati... <<vorbit>> cu cineva?!" Tulnicareasa se amuza de copilareasca-mi nestiinta. "Pai cum credeti ca se aduna fetitele astea cand vin la sezatori sau cand facem repetitie? Credeti ca-si dau telefoane? Este aici o tulnicareasa maiastra, Argentina Floca, care stie a vorbi cu tot satul prin cantec. Ar trebui sa auziti insa si altceva: cum isi cheama o fata din Tarsa iubitul. Daca te pricepi sa asculti, sa imparti melodia pe silabe, pe masuri, pe ritmurile ei incifrate, atunci vei auzi minunea cea mare: <<vino-la-mi-neee!, vino-la-mi-neee!>>. Fata ii transmite dragutului si unde sa se intalneasca, si cand, totul. E un intreg limbaj enigmatic, un dialog intre doi oameni, tot satul aude, dar putini banuiesc ce rugaminti patimase se ascund acolo. Cat despre un strain, el n-ar putea sa desluseasca taina asta niciodata..."
Il lipesc de gura, incerc si eu, din toti rarunchii, sa scot barem un sunet. Dar tulnicul se incapataneaza sa taca. Minerva rade iarasi, sanatos si tare, imi spune ca, ce sa-i faci, "sufletul" meu de orasean nu prea se potriveste cu "sufletul" motului. Vorbeste de o adevarata magie a lemnului pe care-l cuprind in palme: desi pare doar o biata teava goala, o doaga prin care bate vantul in voia cea buna, tulnicul e facut din brazii numiti "lacrima padurii", arbori uscati si nobili ce traiesc in locuri tainice, de neclintita liniste, pe varfuri de stanca si cat mai departe de orisice apa. Din stramosi a ramas zicerea ca "brazii pentru tulnic sa nu auda apa". Dar, ciudat, odata preschimbat in unealta a muzicii, lemnul acela nu prinde puterea de a canta decat daca este ud, daca primeste atingerea apei, daca e imbibat de apa ca de o miraculoasa seva a rezonantelor. Si nu e de mirare ca uneori, in vechime, el era chiar descantat in ape repezi, pentru a capata harul cantecului. Un botez, o creatie, o chemare la viata a lemnului. E ceva atat de simplu, de firesc, poate tocmai de aceea i-a fost atat de greu Minervei sa le explice strainilor, care odata i-au cerut o "definitie" a tulnicului si ea le-a raspuns ca tulnicul inseamna "legatura dintre mot si lemnul padurilor". "De ce moasa ii taie pruncului buricul pe un lemn de corn? Pentru ca atunci cand se va face barbat, sa fie tare ca si lemnul cornului. Lemnul il insoteste pe mot de la leaganul copilariei si pana la coparseul plecarii pe drumul fara de intoarcere, este o leganare prin lume, este esenta vietii si a mortii, iar plasmuirea lui cea mai inalta e, ce altceva, tulnicul. Tulnicul, amestecat cu un freamat de paduri, cu un susur de Aries, cu un pic de vant ce aduce miros de brad, toate acestea dovedesc ca te afli in Tara Motilor, pe pamant romanesc! Cum sa le explici strainilor ca Ariesul asta al nostru are un sunet cu totul diferit decat al altor rauri? L-as recunoaste dintr-o mie. Cum sa le explici ca exista o muzica a padurii? Cum sa priceapa ca aici fiecare lucru are o respiratie a lui, doar una singura pentru fiecare? Se poate intampla ca cineva chiar sa invete sa descompuna acea melodie pe silabe, pe masuri. Dar ceea ce nu va intelege e tocmai sentimentul, tipatul de iubire al acelei fete, starea aceea de care va spuneam. Odata, un strain m-a intrebat asa, cum se intreaba de obicei, de unde am invatat sa cant, <<de unde am deprins mestesugul>>. Si eu n-am stiut sa ii raspund."
Tulnicareasa tace, tace mult, lasandu-ma parca dinadins sa pun si eu aceeasi intrebare banala. "Chiar, de unde ati invatat?". Iar ea imi arata muntii si vaile si padurile ce-i stau la picioare.
</b><b>Tulnicele Judecatii de Apoi...
Coboram impreuna spre biserica si spre scoala, ne intalnim cu preotul asezarii, un preot tanar si bucurestean, care a indragit atat de mult patria motilor, incat s-a hotarat sa ramana aici toata viata. Dar si lui i-a trebuit multa vreme pana sa priceapa ceva din intortocheatele nuante sufletesti ale oamenilor Tarsei. Batranii i-au spus ca, demult, tarsenii isi aduceau tulnicele in biserica, la sfintit. Ca sa cante mai bine. Odata, a auzit el insusi zvon de tulnic nu din munti, ci din adancurile pamantului. Era in Saptamana Luminata, canta pamantul sub talpile oamenilor. Mai, ce sa fie? Un om se bagase cu tulnicul in mina lui de aur si canta acolo, ascuns. "Ce faci, mai, omule?", l-a intrebat. "Pai cum, parinte, se cade a canta in postul Saptamanii Patimilor?" Iar el s-a gandit putin si i-a zis: "Se cade. Nu te mai ascunde, caci sa stii dumneata: si lui Hristos pe cruce Ii place sa te asculte cantand". Si iata-ne mai in vale, in pridvor de biserica, acolo unde Iancu e pictat printre sfinti. Minerva isi aminteste de un alt strain, care a vrut s-o plateasca sa scrie o carte despre istoria tulnicului, iar ea i-a spus ca nu crede ca exista. "Nu, sunt convinsa ca nu exista un istoric adevarat al tulnicului. A fost mereu un instrument atat de firesc, incat cred ca nimeni nu si-a batut vreodata capul cu asa ceva. A fost firesc si in vremea dacilor si-n vremea cand aceleasi femei care-si strigau iubirea de pe munti au pus mana pe lance si au inceput sa ucida. In acele timpuri, tulnicul, insotit de <<no hai>>-ul lui Avram Iancu, s-a preschimbat peste noapte intr-o chemare la lupta, lupta sangeroasa si fara mila. Au luptat femeile, au luptat batranii, si copiii au luptat. Si sunt convinsa ca si azi, daca vor veni straini sa ne fure muntii, muntii nostri de aur, pe crestele Tarii Motilor vor suna iarasi tulnicele. Tulnicele Judecatii de Apoi..."Bogdan Lupescu
Fotografii de Dan Trasnai