</b><b>In ograda istoriei, la Spermezeu</b><b>- In Tara Nasaudului, oamenii lupta cu viata, stransi in jurul traditiei si-al credintei -
La inceputul secolului trecut, cativa tarani din satul transilvanean Spermezeu, intorcandu-se cu carele de fan catre casa, s-au impiedicat de doua pietre mari, rotunde si gaurite la mijloc, tocite de vant si de ploi. Opintindu-se din greu, le-au ridicat in carute, cu gandul ca vor fi bune in pragul tarcului pentru oi. Peste ani si ani, istoricul Stefan Lazea va descoperi cu uimire ca cele doua pietre erau, de fapt, o rasnita dacica pentru grau. Nu e singurul caz de-acest fel. Asezat nu departe de Nasaud, pe dealurile Suplaiului, la poalele Muntilor Tibles, la Spermezeu istoria tasneste din glie impreuna cu iarba. Localitate de granita a Daciei Porolissensis, dealurile satului sunt intesate de amintiri milenare, de ziduri si turnuri de paza, de nume geografice cu rezonante care te fac sa visezi la scenarii cu daci si romani: Uriu, Chiuza, Zagra, Nimigea, Parva. Pretutindeni, pe Valea Mare, pe Ilisua, Fiad sau Runcu, ploile toamnei descopera unelte, arme si resturi vechi de cetati. Mirati ca nimeni nu s-a invrednicit pana acum sa faca niste cercetari arheologice serioase, spermezenii rascolesc pe cont propriu pamantul, folosind in uz personal materiale de constructii vechi de peste o mie de ani: caramizi si tigle de pe vremea imparatului Aurelius, cheutori de ziduri din bronz si fier. Pentru ei, istoria e un dar al pamantului. Singura lor grija este sa o pastreze, sa nu risipeasca nimic din trecutul care inseamna putere si identitate. Nu intamplator, in casa fiecarui taran gasesti scoarte si straie batranesti, barbancul steagului de la nunta parintilor, cujaica (furca de tors) si, musai, o carte veche de rugaciuni: un Penticostar de la 1743, o Cazanie de la 1792, un Octoih. Necazurile de tot felul i-au indarjit. Oameni saraci, "jeleri cu sesie" si pamant putin s-au refugiat tacut, in credinta. Toate cate au scapat urgiilor vremii se pastreaza aici cu sfintenie. In biserica cea veche gasesti un clopot de la 1598. Tot aici se pastreaza singurul iconostas complet de pe Valea Tiblesului si o superba icoana Deisis, cu mai toate odoarele randuite la sfintirea din 1700: vechea masa de inchinare, prapurii din matase rosie si panza festita (vopsita), iar in ceriul bisericii sta atarnat si acum un policandru de arama, cu reteze de fier. Spermezenii si-au transformat biserica in loc de intarire si adapost. Sub presiunea maghiarizarii fortate, si-au pastrat fibra ortodoxa, cu indarjirea celui care nu mai are nimic de pierdut. Ba, intr-o perioada de maxima presiune, taranii si-au ridicat o bisericuta noua, in gradina credinciosului Simeon Cotutiu, oficiind Liturghia din doua in doua duminici, sub marul din curte. Nimic din cate s-au intamplat nu a fost dat uitarii. Prea saraci pentru a se invesmanta cu lucruri ieftine si fara viata, spermezenii au adaugat mereu, nu au risipit. La fel s-a intamplat cu scoala pe care au mutat-o din tinda bisericii in curtea fatului greco-catolic Hognogi, cel care a donat obstii casa de lemn si acoperis de paie, lemne de foc si banci trebuincioase invataturii. Spermezenii stiu sa pretuiasca trecutul pentru ca tot ce au e primit mostenire de la bunii si strabunii satului.
Dinastii taranesti
Sat graniceresc, ghemuit la poalele Tiblesului, cu o acuta constiinta a istoriei si puterii lui, Spermezeul reprezinta o lume conservatoare, cumva inchisa, cu reguli si interdictii neschimbate de sute de ani, cu ierarhii mostenite din tata-n fiu, ca niste dinastii taranesti: familia preoteasca Hales, familia de invatatori Muresan, familia de dieci si crasnici Baias, Cristaurean sau Clapa. Teama de venetici este, de fapt, teama de schimbare.
Tanar si sfios, abia iesit de pe bancile facultatii, parintele Simion Buta nu va uita in veci prima intalnire cu satenii, privirile lor ascutite si scormonitoare. "Asta se intampla acum trei ani, intr-o zi geroasa de decembrie. Incotosmanati cu sumane si suci (pieptare decorate cu ciucuri sau cununa), satenii umplusera biserica pana la refuz. Pe moment, m-am bucurat. Nu ma asteptam la o primire atat de calduroasa. Abia intr-un tarziu aveam sa pricep crudul adevar: oamenii nu venisera pentru mine, ci sa se desparta de vechiul lor preot, parintele Teodor Muresan, cel care ii pastorise vreme de 27 de ani. Priceput si aspru, militaros din fire, parintele refacuse biserica si lasase in urma randuieli din cele mai bune, luptandu-se chiar cu satenii, asa cum s-a intamplat cand a impus ca inmormantarile sa nu mai fie celebrate cu bautura. Tacuti, cu capetele descoperite, oamenii trageau cu coada ochiului spre preotul Muresan, oftand a regret. Eu nici nu contam. Eram un venetic, un slujbas oarecare. Peste toate, intamplarea facuse sa nu se respecte randuiala inscaunarii mele, de fata nefiind nici un ierarh sau superior bisericesc. Nu stiu ce m-as fi facut daca nu intervenea parintele Muresan. Observand stinghereala in care ma aflam, parintele l-a scos in fata pe batranul Grigore Hales, respectat de toata suflarea satului si, cu o voce autoritara, fara sa se piarda in prezentari sau alte discursuri stufoase, a zis: <<Fatule, iata noul vostru pastor! Ti-l incredintez. Intreaga biserica a incremenit. Deodata, devenisem o persoana importanta. Cineva se punea chezas pentru mine. Nu venisem sa stric, ci sa intaresc randuiala si traditia locului. A fost un moment hotarator pentru mine, un moment in care am inteles ca, in Spermezeu, autoritatea se castiga prin faptele tale, dar se si transmite. E foarte important sa se stie al cui esti si cine garanteaza pentru tine. In traditia satului, nici o autoritate nu se statorniceste prin sine, ci prin girul si respectul celorlalti. Intram intr-o lume nitel cam rigida, dar limpede si asezata, in care fiecare om isi stie locul si rangul. Fatul e mana dreapta a preotului; e omul cu cel mai mare prestigiu moral din sat; e cheagul bisericii, veghetorul si garantul legaturii oamenilor cu pastorul lor. Crasnicul e paraclisier. El ingrijeste si pazeste biserica; el trage clopotele la vreme de necaz sau furtuna. Diacul se ocupa de randuiala cantarilor si, cand e cazul, tine registrele si alte socoteli trebuincioase. La inceput, ma simteam coplesit de atatea reguli si interdictii nescrise, gandindu-ma cata dreptate avusese profesorul meu de la Cluj, care, auzind de repartitia mea la Spermezeu, mi-a zis: <<O sa ai probleme acolo>>. Apoi, cu aplecare si rabdare, am inceput sa ma apropii de oameni si, mai ales, sa-i inteleg. Niciodata nu poti iubi ceea ce nu cunosti."
Imbisericirea copilului si alte obiceiuri
In trei ani, parintele Buta a facut multe: a terminat zidirea bisericii noi, a sfintit-o, bucurandu-se de prezenta Inalt Preasfintitului Bartolomeu Anania, a statornicit predarea religiei in scoala, randuind copii in corul bisericii, alaturi de "domnisorii" teologi si diacii cu experienta. Ceea ce i-a dat mult curaj a fost religiozitatea profunda a spermezenilor. De pilda, in sat exista obiceiul "imbisericirii copilului", cand nou-nascutul e dus in altar si inchinat in cele patru colturi ale sfintei mese. O alta traditie, tulburatoare si de negasit prin alte locuri, este credinta oamenilor ca femeile moarte in vreme ce nasc sunt mucenite intru Hristos. "Tanar fiind si fara experienta, m-am clatinat de cateva ori", va continua parintele Buta. "Pe de o parte, ma bucura ravna oamenilor spre cele sfinte, faptul ca pana si betivii respectau Postul Pastelui. Pe de alta parte, ma ingrijorau unele traditii nu tocmai canonice, cum ar fi sa dai de baut apa de pe un "clopotel sleit" (cu glas subtire) copilului care nu putea vorbi lesne sau sa vinzi peste gard copilul bolnav. Mi-a trebuit multa rabdare ca sa inteleg ce inseamna diplomatia si echilibrul in relatiile cu oamenii. Interdictia nu duce decat la infruntare si sminteala. Ca preot, trebuia sa unesc, nu sa despart, sa accept indarjirea spermezanului in a-si pastra traditia. In Spermezeu, nu ai voie sa uiti. Copiii capata numele bunicilor. La prima ciupa (scalda), se pune cununa de barbanc (planta cu flori albastre) a steagului de la nunta parintilor. Chiar si primele scutece se croiesc din camasa de panza a tatalui sau din poalele purtate de mama. Toate aceste acte ritualice tin de memoria fiecarei case si in nici un caz ele nu contravin Bisericii. Eu zic ca primejdia vine din alta parte, din uniformizare, din rusinea de a mai purta frumoasele straie nasaudene: clopul cu "pun", ingraditura cu bertite si bumbuste, zadiile cu sotai si cu surt, cioarecii si obiectele din panura. Incet si fara intoarcere, oamenii se orasenizeaza, colinda tara dupa un loc de munca si vin de acolo cu alte obiceiuri, urate, cu alte preferinte muzicale, manele si muzica banateana, zbantuiri de discoteca. E greu sa te pui in calea noului. Si mai greu, sa pastrezi ce ai."
Asa conservator cum pare, Spermezeul nu e rupt de lume, de ratacirile ei. Deja s-au pierdut multe: dansul si hora de duminica, claca, unde gazdoaia pregatea galuste si pancove, placinte si cocorazi, in timp ce fatucile nemaritate "rastia tortul pe rastiori", "faceau foioase" si "habuci" sau invatau sa croiasca camesi in tot felul de modele - peste cot, in cruci, in paraturi, cu margele, nevedite, pe dos sau alesa. Tanar si plin de energie, parintele se lupta in felul lui, incurajand oamenii sa mearga cu colinda sau Viflainul, sa-si tina portul si sa-si pastreze obiceiurile: Vergelul de An Nou, darlaitul, liptiul sau oranda, "furatul surcelelor" sau "scuturatul gardului", obicei cu ciudate incantatii: "Eu nu scutur gardu/ Ca scutur natu/ Natu scutura norii/ Norii scutura feciorii/ Sa vie tare si calare/ Pe armasarul cel mai mare".
In trei ani de preotie, parintele Buta a invatat multe. A trecut si prin rele, si prin bune. A dat inapoi, s-a clatinat, dar, invingandu-si timiditatea, a netezit drumul spre inainte, ca orice pastor. Deja, nici o incercare nu-l mai sperie. Destul de stramtorat material, munceste la camp sau la gradina ca orice satean, cheltuind putinii bani ai credinciosilor pe nevoile si refacerea bisericii. Acum, la ceasul solemn al resfintirii, se opreste o clipa din pregatirile praznicului de a doua zi si, impreunandu-si mainile obosite de truda, priveste spre trecutul celor trei ani de preotie, spunand ca o concluzie: "Orice ar fi, nu-mi pare rau ca am ajuns la Spermezeu. E voia bunului Dumnezeu si trebuie sa o respect. Cand am terminat Teologia si masteratul la Cluj, eu si un coleg, bun prieten, am avut aceeasi parohie la repartitie: Spermezeul. Absolvind facultatea cu aceeasi medie, Inalt Preasfintitul Bartolomeu ne-a departajat tragand la sorti si Dumnezeu a randuit ca eu sa pastoresc aceasta biserica. Ma bucur ca, ajutat de inaintasul meu si de intreaga obste, am ridicat biserica cea mica si veche ca o catedrala incapatoare. Ramane sa ridic o biserica la fel de frumoasa si in sufletul oamenilor. Ca si spermezenii, doresc sa adaug, nu sa risipesc."Sorin Preda
Fotografii de Emanuel Tanjala
P.S. Un gand de multumire tanarului teolog Marius Dan Dragoi, autorul unei superbe monografii: "Spermezeu, stravechi sat romanesc de la poalele Tiblesului".