Asii Muzicii
Nota zece la istoriePhoenix 40</b><b>"Astazi ca si maine, pururi si acum"
7000 de oameni striga intr-un singur glas, te trec fiori si pentru cateva secunde iti pare ca Sala Polivalenta din Capitala este o cupola in care s-a pierdut orice semnal, orice legatura cu lumea din afara si ca doar timpul s-a strecurat printre crapaturi. Istorica trupa Phoenix celebreaza 40 de ani de existenta. Pe scena, sub luminile reflectoarelor, Ioji Kappl, imbracat cu o haina lunga, este elegant si imperturbabil ca un lord englez; Mircea Baniciu iradiaza cu un zambet adolescentin prins in coltul gurii si in ochi, Tandarica loveste turbat tobele, iar Nicu Covaci este de-a dreptul dezlantuit.
Cine se indoia de povestile despre concertele fabuloase ale Phoenix-ului anilor "70, despre forta si perfectiunea lor muzicala, a inteles "pe viu" la spectacolele de la Opera si de la Sala Polivalenta ca le-genda lor nu este cu nimic umflata.
Deschis de prietenul si colaboratorul trupei, Florian Pittis, concertul maraton din 11 octombrie parea o provocare in aceasta epoca a telecomenzii. Regia, desfasurarea muzicala au fost insa atat de bine pregatite, incat nu au existat timpi pierduti; vreme de cinci ore publicul nu a vrut nici macar o pauza si nimeni nu poate spune cu exactitate care a fost momentul culminant, care dintre melodii a inflacarat mai puternic sala: "Ciocarlia", "Strunga", "Tramvaiul" mereu proaspatului Moni Bordeianu, solo-urile de la "Negru Voda", cu care Phoenix incheia concertele in anii de glorie, entuziasmul creat de Baniciu la "Nunta", "Mica tiganiada" sau "Andrii Popa". Sau poate momentul in care Nicu Covaci, cel care a dirijat din priviri timp de aproape cinci ore cele cinci etape ale istoriei trupei, a adunat pe scena pe cei care au constituit de-a lungul anilor clanul Phoenix si pe invitatii speciali (englezi, germani, un polonez), pe Gheorghe Zamfir, corul Da Cappo, miniorchestra simfonica Simphoenix si grupul Sistem, pentru finalul unui eveniment unic, ce se va regasi peste ani intr-o istorie a muzicii romanesti moderne.
</b><b>Mani Neumann
"Am senzatia ca am ceva radacini aici"
"Ne-am cunoscut in septembrie 1979, in Germania. Un prieten de-al meu, proprietarul unui magazin de muzica, mi-a spus ca in subsolul cladirii sunt niste nebuni care fac o muzica ciudata, dar foarte buna. Am coborat acolo unde repetau, am deschis usa, am ramas in prag cinci minute, ei au continuat sa cante si am simtit de la bun inceput ca e genul meu de muzica, de armonie, ca mi se potriveste perfect. L-am intrebat pe Nicu daca pot sa-i ajut un pic cu vioara si asa am inceput sa cant cu Phoenix. Timp de trei ani - pana prin "83, cand mi-am intemeiat o trupa proprie - am cantat cu ei, am imprimat un album, am avut aparitii Tv. In decembrie "89, cand am vazut ce se intampla in Romania, am pus mana pe telefon: toti cei care cantasera cu Phoenix aveau sentimentul ca trebuie sa faca ceva. In iunie 1991, am cantat pe scena uriasa din fata Palatului Copiilor si nu-ti pot spune cat de impresionant a fost. De atunci, ma intorc de fiecare data cu Phoenix aici, iubesc limba romana, am invatat textele cantecelor (vorbesc si un pic romaneste) si, desi sunt german, am senzatia ca am ceva radacini aici, ca vreo ruda indepartata de-a mea se trage din Romania. Prea bine ma simt aici. Chiar daca uneori ma calca pe nervi, imi plac surprizele, incurcaturile care nu se pot intampla decat in Romania sau in Italia. Prin "93-"94, aveam concert in Timisoara si dimineata, cand am ajuns la aeroport, avionul nu a putut decola din cauza cetii, asa ca am plecat cu un autocar si cu o masina a Politiei in fata. In fiecare oras aparea o alta masina cu girofar, astfel ca am parcurs cei 700 de kilometri dintre Bucuresti si Timisoara in cinci ore si am ajuns cu exact cinci minute inainte de ora de incepere a spectacolului. Iti pot spune sute de astfel de povesti. La Mamaia, pentru primul concert cu Gheorghe Zamfir, am avut multe repetitii. Nicu era nemultumit si a vrut sa repetam la unu noaptea. Toata lumea era obosita, nu se lega nimic, iar pe la doua-trei eu am zis: <<Gata, iau primul avion si plec de aici>>, insa atunci cand iesi pe scena si vezi reactia extraordinara a publicului, uiti de toate. I-am vazut si acum pe romani cantand si dansand cu lacrimi in ochi, iar asta pentru un german este ceva cu totul special."
</b>
<b>Bela Kamocsa
"Sunt singurul care a ramas in tara"
"Am cantat aproape noua ani impreuna, in prima etapa a Phoenix-ului, care la inceput, in "62, se numea Sfintii. Ne cunosteam foarte bine unul altuia fitele, nu exista un sef, eram cu totii egali. Ascultam radioul, ne mai cadeau in mana discuri sau reviste, vedeam cum se imbracau Beatlesii sau Stonesii si incercam sa fim cat mai aproape de miscarea mondiala beat. Erau in trupa nemti, unguri, romani, nu s-a creat vreodata nici cea mai mica problema din asta; din contra, eram foarte buni prieteni, nu eram uniti numai de muzica. Locuiam cu totii in Cartierul Elisabetin din Timisoara si majoritatea am crescut cu mame, ceea ce ne-a oferit un grad mai mare de libertate, pentru ca se stie ca mamele sunt mai ingaduitoare cu baietii. In plus, cu totii faceam sport, eram inscrisi la scoli superioare, asa ca formam o adevarata gasca. Pe vremea aceea, visul nostru era sa plecam din tara si iata ca anii ne-au despartit, fiecare a pornit pe propriul drum, unul a ajuns in Suedia, altul in Canada, in Spania, in Germania. Eu sunt singurul care a ramas in tara, in Timisoara. Ne-am regasit acum doar trei din formula de start, Nicu, Moni si cu mine si incet, incet, intram in atmosfera de atunci. Va dati seama, sunt cateva piese pe care nu le-am mai cantat de 35 de ani!"
Nicu Covaci
"Phoenix ne-a tinut loc de familie"
"Am fost atat de prins cu problemele organizatorice, incat mi-a scapat tocmai ce era mai important: faptul ca aveam sa ma intalnesc cu baietii, sa ne privim ochi in ochi. Iar atunci cand au aparut si i-am vazut pe toti, m-au coplesit emotiile, mi s-au pus noduri in gat. Pentru ca, indiferent cat timp au cantat in trupa, o luna, doua, fiecare si-a sacrificat ceva din viata, din tinerete, pentru Phoenix, fiecare detine merite egale in istoria acestui nume. Pe de alta parte, si reactia publicului a fost nemaipomenita. Avem un public inversunat, care vrea sa ne vada mult mai des in concerte si din pacate nu putem sa-l multumim. Ni se reproseaza in permanenta asta. La Timisoara, de pilda, nu am mai cantat de ani si ani de zile. Se pare ca publicul este singurul care ne vrea, pentru ca in rest parca suntem ciumati, nimeni nu vrea sa se asocieze cu noi, nu am avut la acest concert nici un sponsor. Prefera sa-si faca mendrele, spectacolasele lor, in care iau banii din buzunarul stang si-l trec in cel drept. Eu nu pot din Spania sa organizez singur spectacole aici. De data asta m-am implicat total, de un an si jumatate lucrez la proiectul asta, am avut o echipa formata din doi oameni care a facut cat una din 50. A fost ingrozitor de greu si din punct de vedere muzical, pentru ca o parte din colegii mei nu mai cantasera de decenii si aveau nevoie de mult timp pentru repetitii. Am repetat zi si noapte, de la 11 pana la 11 noaptea si apoi, dupa ce mancam, la 1 noaptea ne intorceam si repetam pana la 5 dimineata. Am iesit in minus cu banii, m-am si suparat pe firma care a asigurat sonorizarea - nu este posibil sa opresc concertul sa-si regleze ei butoanele -, insa pana la urma a iesit bine si a meritat tot acest efort.
A doua seara dupa concert am fost cu totii invitati la Casa Eliad, a fost frumos, asa, ca o incununare a aniversarii. S-a baut, s-a mancat, s-a discutat si s-a cantat in nestire, a fost o mangaiere. Chiar si cei mai duri, mai insensibili, au varsat lacrimi. Pupaturi, imbratisari... Cum spunea si Kamo, multi au crescut fara tata, Phoenix a tinut loc de familie, iar asta iti intra in sange si nu se uita."Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)