In ograda lui Ion, pasarile nu mai dorm
"Jocul satului" din Hoteni s-a tinut anul asta in pragul toamnei. Maramuresenii n-au nevoie de vreme buna ca sa-si celebreze traditia. In sufletul lor e soare tot timpul. Nici mai bogati si nici mai saraci decat altii, ei stiu sa-si transforme viata in sarbatoare, cu tot necazul si greul ei. Nu exista pe fata pamantului oameni care sa se bucure asa de mult ca traiesc. Care sa celebreze fiecare clipa a vietii ca pe un dar de la Dumnezeu: lumina zilei, munca, dragostea, libertatea. Maramuresenii traiesc de parca totul le-ar fi dat pentru prima si ultima data, cu o intensitate care arde si cerul. Dincolo de Gutai exista un secret al vietii, o stiinta de a fi fericit intr-o lume ce pentru altii e neagra. Sa fie la mijloc iubirea? Dragul de tot ce e viu si frumos pe pamant? Poate chiar Dumnezeu a ales Maramuresul ca sa puna in el samanta de fericire, iar rodul milosteniei Sale e "Jocul satului" din Hoteni.Sanziana Pop
Duhul vechilor lumi
Zi de toamna in Hoteni. Cat vezi cu ochii, intinderi valurite de coline. Dincolo de ele - muntii. In mijlocul acestui peisaj luminos, punctat ici si colo de meri si de capite de fan, se afla o straveche, o superba casa din lemn. O casa maramureseana care a fost candva mutata barna cu barna, incarcata in carute si adusa aici, pe pamantul lui Ion Pop, zis Popicu. Popicu este stapanul acestui loc: jumatate din inima lui. Jumatatea cealalta este Anuta, femeia sa. Si catre locul acesta se indreapta astazi, din toate satele dimprejur, tarani maramureseni imbracati de sarbatoare, cantand si chiuind, cu ceterile si cu zongorele lor, strabatand dulcea lumina a sarbatorii de toamna. Ei intra prin marea poarta de lemn a ograzii, vin din Breb, din Sat Sugatag, din Dragomiresti, din Saliste si din Valea Stejarului, se scurg in curtea lui Popicu cantand cu instrumentele in maini, cu fote varstate, cu chimire late de piele, impodobite cu toate culorile curcubeului.
In mijlocul ograzii lui Popicu se afla un fel de foisor de lemn, care se transforma treptat in centrul acestei petreceri, cum eu n-am mai vazut niciodata. Acolo, sub acoperisul de lemn, fetele si feciorii tropaie, canta odata cu ceterasii, striga, tipa in vartejul unor dansuri de o bucurie salbatica, se rotesc ametitor, inconjurati de privirile celor mai varstnici si ale strainilor uluiti. Unii fac fotografii, altii pur si simplu privesc inmarmuriti marele chef maramuresean, care pare ca scapa oricarei conventii, oricarei reguli. Virtuozi ai ceterii alearga halucinant cu degetele pe corzi, marile tobe din piele de vitel bat ritmuri ale altor timpuri, copii de o frumusete magica danseaza prin iarba atinsa de toamna.
Rand pe rand, scot flacari din strunele ceterilor violonisti cu fizionomii bizare si cu nume pe masura: Mihai Covaci zis Diavolul, Ionu lui Grigore din Saliste, Florea din Poienile Izei... Duhul petrecerii stapaneste locul. Vremurile dubioase ale secolului al Xxi-lea sunt uitate, saracia postrevolutionara, politica unei Capitale aflate la sute de kilometri distanta, toate acestea au disparut odata cu jocul. Pare ca muzica aceasta, care suna probabil la fel ca acum 2000 de ani, are ceva magic, are darul de a scormoni in memoria colectiva a acestor oameni, are darul de a starni inlauntrul lor ceva despre care chiar si ei uita uneori ca mai exista. Bucuria aceasta salbatica, ancestrala, trebuie sa fie in legatura cu muzica lor si cu costumele lor. Atmosfera acestei petreceri fermecate trebuie sa vina dintr-un fel de intoarcere in timp, dintr-un fel de amintire trezita la viata. Poate ca din acest motiv Maramuresul fascineaza hoarde de turisti de pe alte meleaguri si de pe alte continente, poate ca acesta este unul dintre motivele pentru care ei vin aici, sa pipaie cu mainile lor si cu sufletul lor ceea ce au pierdut de mult timp: vibratia secreta a trecutului si magia lumilor ancestrale. Pe de-o parte, sunt cei veniti "sa vada", sa se impartaseasca din miracolul unei lumi care lor le este deja straina, pe de alta parte, sunt ei, maramuresenii acestia munciti, carora le este suficient sa auda tipatul ceterii ca sa alunece direct in miezul altei lumi. Dansurile lor seamana cu dansurile samanice si au aceeasi putere magica de a te transporta intr-o realitate paralela. Duhul acesta al vechilor lumi este lucrul cel mai de pret pe care maramuresenii il ascund in inima lor. Este Maramuresul profund, care a ramas acolo ca printr-un miracol, in ciuda unei realitati de zi cu zi devastatoare. Dincolo de marea hora, de marea muzica, de superbele costume ale petrecerii din curtea lui Popicu, este stravechea casa maramureseana. Dincolo de ea sunt copacii luminand in culorile toamnei si dincolo de ei este lumea reala, in care feciorii Maramuresului pleaca in Italia sa munceasca din cauza saraciei, in care agresiunea "lumii civilizate" lasa cicatrice de nevindecat. Ei au totusi puterea sa regaseasca uneori, ca in aceasta zi, singurul lucru important: pe ei insisi.
E ca un fel de paradox, ca un fel de blestem. Strainii vin aici sa vada ceea ce ei n-au, adica o bucata de suflet, iar bietii tarani maramureseni se duc sa-si caute aiurea norocul, fara sa observe ca ceea ce este important se afla aici.
Sa ramanem deci in curtea lui Popicu pentru moment: dincoace de copacii luminand a toamna, dincoace de marea casa de lemn, sa ne scufundam in adancurile acestei petreceri, sa ne impartasim din superba ei bucurie. Timpul a fost suspendat. Ceea ce se afla in afara curtii lui Popicu nici nu exista cu adevarat.Horia Turcanu
Pazitorul focului
Nu-mi pare rau ca am ajuns la Hoteni. Toate dezamagirile mele vizuale starnite in anii din urma de un Maramures de imprumut, vag urbanizat si prins in chingile inestetice ale unor porti betonate, s-au risipit. Din curtea lui Popicu, Maramuresul si taranul roman se vad altfel. Brusc, totul prinde contur - culmile indepartate ale Gutaiului, merii razletiti prin faneata, suisul padurii abia atinse de rugina enigmatica a toamnei, serpuirea ascunsa a Vaii Brebului, stiuta doar de solomonari si mesteroaice, de ursitori si de ghicitoare. Din curtea lui Popicu simti cu adevarat salbaticia Maramuresului, mirosul lemnului proaspat taiat, mirosul fanului si al merelor randuite la fereastra, ca o tacuta ofranda adusa iernii. Ca sa intelegi ceva din sufletul morosanului trebuie sa-l cunosti pe Popicu, sa-l asculti cantand nebuneste din zongora, sa-i vezi casa batraneasca din barne, scoartele din perete si viorile atarnate de grinda, lada de zestre si perinile asezate taraneste, la vedere, unele peste altele. Alaturi, intr-un colt, fara urma de ostentatie, stau insemnele pregatirii lui - calculatorul si Cd-urile, rafturile cu carti de folclor si biroul. Intelectual si taran cu mainile batucite de coasa, Popicu incearca un lucru inimaginabil de greu: sa se opuna inteligent orasenizarii Maramuresului, sa reinvie traditia horei duminicale, pastrand dansul stramosesc si dinastia unor lautari celebri. Face acest lucru pentru ca se pricepe, dar mai ales pentru ca il doare. E prea mult, e sfasietor de greu sa vezi cum totul se duce, se pierde, se strica sub ochii tai. E limpede ca Maramuresul se afla intr-o primejdie de moarte: oamenii isi vand pe nimic straiele vechi de sute de ani, asculta rumbe si manele, isi pun sclipici si gresie la porti. Mi-a placut la Popicu ca e tacut. Nu se lauda si nici nu promite. El doar incearca. Important nu e sa organizeze o data-n an o sarbatoare cu folcloristi straini si ziaristi de la Bucuresti. Important e ca hora sa porneasca de jos, de la oameni, starnita de ceterasi. In tot acest timp, Popicu nu sta cu mainile in san. Colinda satele, culege folclor, asculta muzica, indeamna, explica. Cum si cat poate, sufla de zor in jarul traditiei.
In timp ce lautarii din Breb si Desesti se intrec in corzi si duba, in timp ce scandurile foisorului din curte trosnesc sub calcaiul dansatorilor din Hoteni, ma gandesc ce minunat lucru ar fi sa mai existe oameni ca Popicu. Doamne, cate locuri din tara asta au nevoie de sufletisti ca el!Sorin Preda
</b><b>"E joc din nou la Popicu"
Ar trebui sa vedeti asta: in zori de zi, un barbat din Maramures, pregatindu-se sa mearga la joc. Aplecat deasupra raului cu ape tari, infingandu-si bratele in unda salbatica, scaldandu-si bustul dezvelit in suvoaie reci si albastre.
Iata-l pe Ionu" lu" Opris, gospodar de pe Valea Cosaului: doar cu gachii sai albi si largi ca o rochie, in mijlocul ograzii inundate de lumina portocalie a diminetii, ridica bratele catre soare, lasandu-se imbracat ca un copil. Faldurile albe ale camesii se revarsa peste pieptul lui lat si puternic, nevasta le netezeste, le mangaie cu smerenie, cu umilinta aproape, imbracarea barbatului sau capata insemnatati nebanuite, de adevarat ritual. Ii potriveste pe umeri traista, apoi, incet, sfeterul tesut in margele si canafi rosii ca focul, pe cap clopul cel micut, cu impletitura marunta, de sarbatoare. Omul ramane asa cateva clipe, falos ca un print in ograda lui, iar eu il privesc cu aceeasi admiratie cu care privesc muntii, blanzii munti ai Gutaiului, si stiu ca multi barbati se imbraca acum ca si el, ca vor cobori din toate satele de pe Mara, ca toti traiesc acum aceleasi strasnice emotii amestecate cu bucurie: "Ne intalnim la Hoteni! Azi e joc din nou la Popicu!...".
***
Mai fusesem acolo, in curtea cea larga si atotprimitoare a lui Ion Pop, zis Popicu, in urma cu un an, iar acum ma incearca o bucurie adevarata: vasazica, sarbatoarea jocului se tine din nou, n-a fost uitata, nici intrerupta, in Hoteni traditia se afla la locul ei. Taranii pasesc incet prin bolta portii de lemn, se intalnesc unii cu altii, se bucura, se ating, se privesc, palme batatorite se izbesc cu pofta una de cealalta: "Laudam pe Iisus! In veci fie laudat!". Fata in fata, parca incordati intr-o intrecere, oamenii nu contenesc a se masura din crestet pana in talpi, sa vada care ce si-o mai facut, care are ceva nou pe dansul, care camesa si sumna-i mai frumoasa, care clop are impletitura mai fina, care femeie roseste mai tare, care barbat ii mai smecheros si mai jucaus. Caci, fara aceasta vanatoare de amanunte, ce farmec ar mai avea sfintele duminici?
Cei mai multi au venit din satele apropiate, din Breb si Sat Sugatag. Feciorii s-au bagat de mult sub soprul de lemn, cizmele lor negre lovesc cu nesat pamantul, facand parca sa tremure pana si aerul din jur. Joaca de baut si de barbatesc, se intarata pentru clipele acelea pline de patimi, in care vor veni spre dansii cardurile de fete. Multe povesti de iubire se vor naste de acum inainte, pe seama zilei de azi...
Incetul cu incetul, acolo, in fata, jocul atinge pragurile nebuniei: ceterasii tin corzile cu degetele insangerate, zongorilor li se rup sarmele, cantaretilor le plesnesc vinele de la grumaz, in vreme ce dansatorii, tineri inlantuiti, bat tropotele. De-atata viata si bucurie si bunul Dumnezeu canta si se veseleste in cer. "Cine-o facut horile marga-n Rai cu florile/ Cine-o facut hori in lume aiba cel mai mandru nume/ Si traia tat zale bune...". Ce-i drept, horile maramuresene au fost renascute de doi oameni cu nume mandre: Ion si Anuta Pop din Hoteni.Bogdan Lupescu
Fotografii de Horia Turcanu