Gabriel Cotabita</b><b>"N-as putea spune ca sunt un tata bun. Incerc sa fiu prietenul fiicelor mele"
- Artist in perpetua neasezare si cautare de sine, dedicat trup si suflet aparitiilor scenice ca solist, Gabriel Cotabita si-a uimit numerosii admiratori aparand in luminile rampei alaturi de o trupa cu care isi imparte frateste succesul: Vh2. Noua carte de vizita? O melodie impusa rapid in topul rockului romanesc, texte inteligente, linii melodice lesne de fredonat, o imagine reconfortanta, de muzicieni profesionisti - iata As-ul castigator al celor "sapte magnifici" din Bucuresti -
O "joaca" inspirata: Vh2
- Dupa o perioada de relativa disparitie scenica, iata ca revii incarcat de energii creatoare, alaturi de o noua trupa, compusa din oameni de muzica de certa valoare. Cum s-a nascut Vh2?
- Totul a inceput dintr-o joaca. N-a fost vorba de un proiect de durata, gandit pe parcursul a luni de zile, nu s-au facut studii de marketing. A aparut ideea si ni s-a parut atat de seducatoare, incat ne-am aruncat pur si simplu orbeste asupra ei. Pasul decisiv s-a facut in prima vineri din luna februarie a acestui an, cand Andrei Partos, mediatorul emisiunii "Friday Night Live", mi-a propus o interventie in direct. Invitat in studio era compozitorul Mihai Pocorschi, care m-a intrebat ce proiecte am in prezent. I-am raspuns ca atunci nu eram angrenat decat intr-un proiect de album "Best Of", care ar fi continut piese lansate intre 1990 si 2000. Mihai mi-a spus: "Hai sa facem o piesa impreuna. Pastreaza-mi si mie un loc pe albumul asta al tau". Pe la sfarsitul lunii, ascultam deja melodia si ma declaram incantat. Aceasta a fost scanteia care a generat tot felul de discutii pe tema "nu putem sta deoparte. Haideti sa facem ceva, o trupa!" La inceput, mie imi cam lipsea entuziasmul, pentru ca eram constient de dificultatile care ar fi trebuit surmontate: bani pentru productie, lipsa instrumentistilor etc. Dar Mihai era foarte optimist, asa ca pana la urma ne-am adunat noi doi, plus Eugen ("Soe") Sonia, Catalin Tuta Popescu, Razvan ("Lapi") Lupu, si-am pus la punct un repertoriu pentru cluburi si petreceri private, cu piese gen Smokey, Eagles sau Police. Am inceput sa repetam, sa punem voci - am descoperit cu uimire ca nu ne e deloc greu sa cantam pe patru voci, ceea ce e cam rar in peisajul muzical romanesc -, ni s-a alaturat si percutionistul Ati Panaitescu, ce mai! ne pregateam pentru intaiul angajament. Care, intre timp, a fost contramandat. Asta ne-a adus intr-un impas: vara nu e sezonul petrecerilor, cota de piata nu-ti faci decat prin relatii directe, practic eram in pericol de dezintegrare. Am zis atunci ca ar fi cazul sa ne reorientam si-am inceput sa repetam niste piese de-ale lui Mihai. Asa am ajuns la "Trece Vremea", la care s-au mai adaugat "Pasari de Fum" si "Balada Controlorului", doua piese Holograf, de prin "83-"84. Am tras totul direct, exact asa cum cantam noi, fara alte artificii, si cu discul in mana m-am dus la Anca Lupes, promotion manager la Nova Music. Peste cateva zile, Ovidiu Stroescu, seful ei, ne intreba: "In cat timp e gata albumul?". A inceput o cursa nebuna contracronometru: am filmat videoclipul pentru "Trece Vremea", l-am cooptat pe chitaristul Gabi Golescu, un muzician de exceptie, care a facut parte din prima formula Krypton, am facut tot noi si mastering-ul, iar la inceputul lunii iulie albumul era gata.
- "Trece Vremea" a devenit rapid un succes. Promovarea acestei piese a fost o alegere inspirata: e o balada, face apel la sentimente, nu era greu sa farmece persoanele sensibile. Care sunt celelalte calitati care recomanda albumul vostru, "Greatest Hits"?
- Ceea ce este senzational in legatura cu acest album e faptul ca el transmite starea de bine a acelor oameni care l-au lucrat si care si-au dorit foarte mult sa cante impreuna. Toata aceasta acumulare de energie pozitiva s-a dezlantuit asa, printre note si versuri, cu cea mai mare sinceritate. Prietenia dintre noi, comuniunea de idei si sentimente transpar in muzica noastra si asta e cel mai important: faptul ca nu vindem un produs, nu facem comert cu minciuni, ci vrem doar sa transmitem sentimente. Pe de alta parte, discul are forta si nu e deloc plictisitor. Nici o melodie nu seamana cu alta. Avem patru balade, dar de facturi foarte diferite, iar restul de sase piese se indeparteaza foarte mult de rockul "soft", ba chiar pot fi catalogate ca fiind ingrozitor de "hard". Sa nu se inteleaga cumva ca am virat catre "metale grele". Noi am mers undeva pe linia Zz Top, Bruce Springsteen. Deocamdata, semnalele sunt bune. Lumea pare sa ne agreeze, dar urmeaza proba de foc: vanzarile. Chiar suntem curiosi. Noi n-am pornit la drum avand in gand banii. De altfel, si titulatura exprima atitudinea noastra. Cum Vh1 era un termen deja luat, iar sloganul acestui post muzical era "Music First", noi am zis ca nu suntem atat de aroganti si ne multumim cu "Second". Asa a aparut Vh2.
</b><b>Cu tata, pe litoral
- Vara aceasta, in afara lucrului cu Vh2, ai avut multa treaba: ai organizat si prezentat Festivalul Callatis de la Mangalia, apoi ai produs Festivalul Mamaia si ai jucat si rolul de "ajutor de moderator" in cadrul show-ului "Val dupa Festival", alaturi de Dana Mladin. Nu e prima data cand te lasi sedus de prezentare. E un rol pe care ti-l asumi din obligatie sau chiar iti face placere?
- Nu, e o pozitie pe care am adoptat-o fara urma de ipocrizie. Chiar ma simt bine in calitate de prezentator sau moderator. Sunt relaxat, poate putin eclectic, dar asta se intampla pentru ca eu plec de la ideea ca prezentatorul nu trebuie sa fie cineva care-si asuma doar rolul de a introduce pe scena o persoana "care nu mai are nevoie de nici o prezentare". Eu incerc sa pun in practica notiunea de gazda, adica incerc sa-i fac pe oameni sa se simta bine, sa ma perceapa ca pe unul de-ai lor. Scopul este sa comunicam. In acest fel, actul artistic e pus in valoare la maximum, din punctul de vedere al desfasurarii spectacolului. Viziunea aceasta a mea nu a prea coincis cu cea traditionala, iar asta a generat de multe ori discutii aprinse. Dar realitatea e ca nu eu am inventat roata. Am preluat-o de la altii. Eu marturisesc ca intotdeauna am fost fascinat de stilul de prezentare, extrem de nonsalant, al italienilor. In ceea ce priveste capitolul festivaluri, da, a fost tare mult de lucru. Callatis-ul strange foarte multa lume, fiindca e vorba de un public neplatitor, iar la Mamaia a fost si o mai mare nebunie, pentru ca a intervenit o schimbare drastica a regulamentului, o transformare a sectiunilor, atat din punctul de vedere al continutului, cat si al modului de desfasurare, sistemul de jurizare a fost si el modificat, plus ca am fost implicat si in show-urile de dupa festival, pe care de altfel tot eu le-am introdus in "98, cand am fost director artistic. Pozitia mea din acele seri a fost extrem de delicata: practic, eu faceam parte si din tabara organizatorilor si din cea a muzicienilor. Cel mai greu e sa nu-ti lasi colegii sa greseasca. Or, in breasla muzicala - care n-a fost niciodata prea unita - exista o disensiune teribila intre vechea si noua generatie. Toti nu fac decat sa se lamenteze si sa vorbeasca urat unii cu ceilalti, ceea ce este o aberatie. Circul pe care-l vedem in emisiunile de televiziune nu duce la aplanarea conflictului, ci il alimenteaza. In opinia mea, un artist nu se poate numi astfel cu-adevarat decat atunci cand e si generos si intelegator. Starea asta de incrancenare nu poate fi benefica, din orice unghi ai privi-o.
- O buna bucata de timp ai fost insotit pe litoral de fetele tale, care au crescut si au devenit niste domnisoare superbe. Vorbeste-mi putin despre calitatea ta de tata...
- Nu ma prea pot obisnui cu ea. Nici macar acum, dupa atatia ani. Incerc sa le fiu prieten. Povestea cu tata nu-mi prea iese. N-am multe alternative. Daca devin persiflant, se enerveaza, ca nu le place sa le iau peste picior. Iar agresiv nu pot sa fiu. In consecinta, rezulta un amalgam comportamental destul de relativ. N-as putea spune ca sunt un tata bun, dar exist si eu pe-aici. De altfel, subiectul familiei e unul foarte delicat. Multi artisti se plang de faptul ca e greu sa-si gaseasca pe cineva care sa-i astepte si sa-i inteleaga. Eu nu ma plang, dar asa e. Artistul are nevoie de un alt gen de familie decat cea traditionala. Are nevoie de niste oameni in mijlocul carora sa se simta ocrotit, aparat, motivat. E greu sa gasesti asa ceva, pentru ca e o viziune destul de egoista. Familia e o notiune altruista, prin definitie. De asta sunt atat de putine familii de artisti reusite. Deocamdata, eu ma incarc energetic din natura. Ma duc in padure, privesc copacii sau merg la mare, nu fac plaja, dar pandesc rasaritul lunii. Cand vezi minunea aceea stacojie crescand si imprastiindu-si culoarea aceea feerica peste intreg cuprinsul apei, cum sa nu te simti incarcat?!
- Inteleg ca inca mai nadajduiesti sa descoperi persoana aceea speciala, care sa-ti confere siguranta sufleteasca de care ai vorbit mai devreme...
- Sper sa ma gaseasca ea pe mine.Ines Hristea