S-a stins un Sfant:</b><b>Parintele Sofian
"In Pateric ni se povesteste cum un sihastru, in pustie, a inceput sa se roage impreuna cu un alt credincios, intrucat in lume era seceta foarte mare. In momentul cand se rugau, credinciosul a vazut cum degetele de la mainile sihastrului - pe care le tinea ridicate spre cer - devenisera zece torte de lumina; iar dupa putin timp, a inceput sa ploua. De aceea acum, la 2000 de ani de la nasterea Mantuitorului, cel mai important lucru pe care mi-l doresc este sa invat sa ma rog."(Arhimandrit Sofian Boghiu)
"Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu este cunoscut si apreciat in chip deosebit prin trei calitati cu care l-a inzestrat Dumnezeu: pictor bisericesc consacrat, duhovnic si povatuitor de suflete iscusit si cantaret de vocatie. Sfintia Sa a fost ales din nastere pentru Biserica, pentru a marturisi adevarul evanghelic prin cuvant si culoare, prin fii duhovnicesti si icoane. Ca pictor consacrat de icoane si biserici, parintele Sofian realizeaza fresce de traditie bizantina care indeamna la meditatie si rugaciune; ca preot si duhovnic, creste fii duhovnicesti buni, tamaduind, alinand si indemnand cu mestesug la sfintenie numeroase suflete insetate dupa vesnicie; iar ca protopsalt de renume, Sfintia Sa da viata si simtire duhovniceasca slujbelor, inmoaie inimi, scoate lacrimi, uneste cugete si inalta sufletele spre Dumnezeu, facand din ctitoria mitropolitului martir Antim Ivireanu un altar viu, o vatra calda, in inima Capitalei."(Arhimandrit Ioanichie Balan)
Sambata, pe 14 septembrie, de sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci, o veste neagra pornise sa se intinda peste sufletele credinciosilor ortodocsi: "Parintele Arhimandrit Sofian Boghiu a murit!". Un mare duhovnic s-a dus la Dumnezeu si, o data cu el, credintei i s-a rupt una din marile carme. A murit parintele Sofian, staretul Manastirii Antim, "Apostolul Bucurestiului", cum era numit printre oameni. A cerut sa fie inmormantat la Caldarusani, prima manastire care i-a deschis portile, dupa refugiul din Basarabia, acum mai bine de sase decenii. Doar 30-40 de monahi au fost acolo, imprejurul mormantului, ascultand cuvantul trist al Patriarhului Teoctist, vorbind despre forta demiurgica a duhovnicilor de dincolo de Prut, fara de care Biserica noastra nu ar fi fost ceea ce este astazi.
Am fost, banuiesc, ultimul reporter care i-a trecut pragul chiliei la Manastirea Antim putin inaintea Craciunului, cerand sfat de trecere in noul an si mileniu care incepea. Cazuse zapada bogata. Incercam un sentiment straniu, gandind ca prin odaita aceea abia incalzita, randuita umil, monahiceste, trecusera sute, daca nu mii de oameni care-si gasisera alinare si tamaduire sufleteasca, spovedindu-si pacatele in fata monahului, pe care-l socoteau un sfant. Ca pe acelasi scaun putin subrezit pe care stateam si eu luase loc o lume intreaga. Parintele imi vorbea cu blandete, abia soptit si fara a gesticula, palmele si le tinea pe genunchi, intr-o cumintenie ca de copil. Doar ca adesea, in timp ce vorbea, se intampla sa imi para ca batranul monah se lumineaza. Da, pur si simplu, la capatul cate unei cugetari, atunci cand isi ridica ochii din podea si-i inalta catre mine, ma infioram gandind ca omul dinaintea mea, prin porii fetei lui, respira lumina. Iar zambetul sau abia schitat, ce-i largea trasaturile, ma facea sa ma simt pretios si neasemanator cu nimeni pe pamant. La sfarsitul interviului, parintele Sofian imi va fi spus ca nu e multumit de nimic din "cele declarate". Desi simtisem la el o migala uluitoare pentru fiecare cuvant rostit, desi ma folosisem eu insumi de multe dintre gandurile sale, duhovnicul renunta la absolut totul, marturisind cu nespusa smerenie ca nimic nu are nici un rost. Ca in loc de toata aceasta vorbaraie desarta n-ar vrea sa spuna decat: "Sa va rugati. Vreti sa strangeti de la mine ceva pretios, dar eu nu va pot spune decat atat: <<Rugati-va si veti fi mantuiti!>>".
Ce a fost Rugul Aprins?
Sa fi fost o simpla coincidenta ca parintele Sofian a murit tocmai in Ziua Crucii? O cruce pe care a purtat-o si el, asemeni Mantuitorului, vreme de aproape un secol, un secol crud, intunecat, plin de ispite si suferinti. Caci, fara nici o exagerare, viata parintelui Sofian Boghiu se ingemaneaza cu istoria ortodoxiei romanesti a veacului douazeci...
S-a nascut in toamna anului 1912, in Basarabia, comuna Cuconestii Vechi, judetul Balti, primind prin botez numele de Serghie. La numai 14 ani, in toamna lui 1926, a pasit pe portile schitului Rughi-Soroca, hotarat sa-si inchine intreaga viata lui Dumnezeu, neabatandu-se nici un pas de la calea sa, pana in ceasul mortii. In ziua de Craciun a anului 1937 a fost tuns monah in Manastirea Dobrusa, din apropiere, schimbandu-si numele din Serghie in Sofian, pentru ca trei ani mai tarziu sa traiasca blestemul ocuparii Basarabiei, refugiindu-se peste Prut, cu toata obstea sfantului locas, tocmai la Manastirea Caldarusani. In anul 1940, absolveste Seminarul Monahal la Manastirea Cernica si intra ca student la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, iar din anul urmator, urmeaza in paralel Facultatea de Teologie, alegand ca teza de licenta "Chipul Mantuitorului in iconografie".
In Duminica Sfantului Ioan Scararul, anul 1945, a fost hirotonit preot pe seama Manastirii Antim din Bucuresti, contribuind decisiv la ridicarea spirituala a asezamantului, devenind aici unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai miscarii numite "Rugul Aprins" - grupare duhovniceasca deloc agreata de proaspatul regim comunist -, ce reunea toate marile personalitati ale intelectualitatii crestin-ortodoxe din acea vreme - parintele ieroschimonah Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), parintele Staniloaie, parintele Benedict Ghius, parintii Andrei Scrima si Arsenie Papacioc, profesorii universitari Alexandru Elian si Alexandru Mironescu, scriitorii Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Ion Marin Sadoveanu si multi altii.
In convorbirile sale duhovnicesti, indeosebi cele purtate cu parintele arhimandrit Ioanichie Balan, staretul de la Antim aminteste adesea despre perioada 1945-1950 si despre "Rugul Aprins", o miscare atat de putin cunoscuta astazi, pana si istoricilor. "Astazi, unii scriu despre <<Rugul Aprins>> doar inchipuindu-si cam ce am discutat, ce probleme au fost abordate la acele conferinte. Adevarul este ca miezul intalnirilor de la Antim a fost, de fapt, aprofundarea si explicitarea rugaciunii inimii. Pentru ca, asa cum se spune si in imnul acatist al <<Rugului Aprins>>, <<inima este liturghisitorul cel adevarat>>. Adica in fiecare dintre noi se savarseste continuu o Liturghie. Acesta este idealul... Pentru noi, cei care dupa 1945 ne-am ales acest simbol (rugul vazut de proorocul Moise pe muntele Sinai, un rug ca un pom care ardea incontinuu, fara sa se mistuie) drept patron sfant al intalnirilor de la Manastirea Antim, <<Rugul Aprins>> era si simbolul rugaciunii neincetate. Cine se roaga neincetat se aseamana cu acel rug care ardea, dar nu se mistuia niciodata... Aceasta interpretare apartine parintelui Daniil Teodorescu, initiatorul <<Rugului Aprins>>, care a murit ca un martir la Aiud, dupa 25 de ani de temnita grea.
Miscarea a luat nastere in anii stapanirii comuniste. Pe strada si in viata de toate zilele era un zbucium si un efort din partea unor puteri vrajmase pentru a schimba tot ce era vechi, asezat, frumos, statornic, cu o moda noua, pe care o stim si am trait-o. In acest zbucium, in biblioteca Manastirii Antim, intr-un cerc restrans, se vorbea despre rugaciunea lui Iisus, despre aceasta lucrare launtrica bazata pe Traditia Sfanta, pe toata experienta ascetica romaneasca, de doua mii de ani. Participa mult tineret, multi studenti care dupa aceea, saracii, au suferit in inchisoare, desi s-au asteptat la aceasta inca de la inceput. Dupa ce conferentiarul isi termina cuvantul, erau intrebari din public, la care raspundeau cei care puteau sa raspunda. Era un dialog, o tesatura de idei, de ganduri duhovnicesti, care-i hranea foarte mult pe ascultatori..."
In acea vreme, a aparut la Manastirea Antim, refugiat din Rusia cu armatele germane, parintele Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, unul dintre cei mai haruiti preoti rusi din toate veacurile, al carui fiu duhovnicesc avea sa devina si parintele Sofian. Iata marturia acestuia: "Pentru mine, foarte importante erau marturisirile personale ale parintelui Kulighin, in legatura cu Rugaciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevarat, neincetat. De multi ani, la el, chemarea Numelui Domnului coborase din minte in inima. Se ruga si cand vorbea si cand slujea, cand manca si cand mergea. Rugaciunea pentru el era ca si respiratia. Si in somn se ruga. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri, ci si in viata multor credinciosi... Parintele Ioan isi insusise rugaciunea lui Iisus cu tot ce are ea mai pretios: unirea mintii cu inima."
</b><b>Temnita
Asa a potrivit Dumnezeu lumea, ca din aceeasi "mama" Rusie, din aceeasi patrie saraca a sfintilor sa porneasca si negurile apocaliptice ale unei noi ere. Parintele Ioan a fost arestat de armata sovietica in anul 1947, gasindu-si sfarsitul in temnitele comuniste de la Odessa. Iar toti cei care au participat la conferintele "Rugului Aprins" s-au revazut in sala de judecata a Tribunalului Militar Bucuresti, apoi la inchisoarea Jilava. Parintele Sofian fusese numit staret al Manastirii Antim in anul 1950, apoi al Manastirii Plumbuita, din 1954 si pana in 1958, cand a fost arestat, inchis sub acuzatia de "uneltire contra oranduirii sociale, prin activitate mistica dusmanoasa in cadrul Organizatiei <<Rugul Aprins>>", si condamnat la 16 ani de munca silnica. Iata gandul sau, in urma torturilor inimaginabile de la Jilava, Aiud, Salcia: "Va spun cinstit ca adeseori m-am simtit mai bine in inchisoare decat afara. Era acolo o viata cu preocupari duhovnicesti, o atmosfera crestina. In inchisori eram atat de constransi, ca nu ne puteam gandi decat pe verticala, la Dumnezeu. De obicei, omul se roaga cu putere cand este in necazuri. Si inchisorile erau cu adevarat niste mari necazuri! Rugaciunile celor din temnitele comuniste erau primite de Dumnezeu; cu toata mizeria, cu toata rautatea comandata impotriva sarmanilor detinuti, aveau toti o seninatate si o bucurie ce nu puteau sa vina decat de sus, de la Dumnezeu. Rugaciunile din inchisori erau niste rugaciuni asemanatoare cu ale sfintilor martiri arsi pe rug, care atunci cand focul clocotea sub ei, erau veseli si multumeau lui Dumnezeu pentru aceasta jertfa pe care o aduceau inaintea sfinteniei Sale..."
In acea seara dinaintea Craciunului, Parintele Sofian mi-a marturisit ca acesti ani de suferinta l-au ajutat sa-si iubeasca si mai mult tara, sa inteleaga mai bine suferinta intregului popor romanesc. Ca tocmai de aceea, calatorind prin aproape toate tarile lumii, s-a simtit mereu strain si a simtit foarte repede nevoia sa se intoarca acasa. "Mai intai, voiam sa ma intorc fiindca e vorba aceea veche, ca <<fie painea cat de rea, tot mai buna-i in tara ta...>>. Apoi, fiindca eu am facut puscarie in Romania mea. Si dupa ce am iesit din puscarie, am trait tot cum am fost inainte. Nu m-am pazit de nimic."
Pictor de biserici si de suflete
A intrat din nou pe portile Manastirii Antim in anul 1967, primind iarasi ascultarea staretiei, ajungand in cele din urma duhovnicul insusi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, Teoctist. S-a reintors la dragostea sa pentru pictura bisericeasca, infrumusetand cu harul sau zidurile nenumaratelor Case ale lui Dumnezeu, devenind la acea vreme unul dintre cei mai importanti pictori bizantini din tara si chiar din lume. A pictat peste 25 de biserici din Romania - precum cele ale Manastirilor Dealu, Agapia Veche, Agafton, Celic Dere si Radu Voda din Bucuresti - si trei din strainatate, intre care o intreaga catedrala ortodoxa din orasul Hama, Siria. Membru al Comisiei de Pictura Bisericeasca, a lucrat la restaurarea multor fresce sau picturi in ulei din manastirile monumente istorice, precum Catedrala Patriarhala, biserica Manastirii Antim si multe altele. A predat pictura la Seminariile Monahale de la Neamt si Curtea de Arges, avandu-i ca ucenici pe mai toti pictorii renumiti de astazi.
Dar, mai cu seama, parintele Sofian, in scaunul spovedaniei, a pictat si a restaurat suflete, mii de suflete intr-o Capitala tot mai bantuita de blestemul demolarilor morale si spirituale. Si, dupa cum merg lucrurile, e aproape sigur ca in urmatorul veac, duhovnici asemeni lui se vor naste tot mai putini...Bogdan Lupescu
Nota: Documentarea acestui articol a fost realizata cu ajutorul cartilor "Convorbiri duhovnicesti", vol. I si Ii (Editura Episcopiei Romanului, 1990-1993), "Ne vorbeste parintele Sofian", vol. I (editura Episcopiei Romanului, 1997), "Smerenia si dragostea, insusirile trairii ortodoxe" (Fundatia "Traditia Romaneasca", Bucuresti, 2002)