</b><b>Eternitate pentru doi</b><b>- Costache Caragata a trait multa vreme in iad, pedepsit pentru convingerile sale politice. La 92 de ani, batranul din Tichiris nu regreta insa nimic si nu uraste pe nimeni, convins ca suferinta i-a fost randuita de Dumnezeu -
Exista oameni carora Dumnezeu le-a daruit un destin special. Si, poate, o inima altfel decat a multora dintre noi. O stirpe care, se pare, apartine altor timpuri, o rasa de oameni pe cale de disparitie, pentru care idealurile sunt lucrul cel mai important, oameni pentru care cuvinte ca "tara", "adevar", "istorie" sau "Dumnezeu" au o rezonanta uitata in zilele noastre. Oameni de felul acesta nu se indoiesc niciodata, nu ezita, nu dau inapoi, nu renunta, pentru ca nu pot, pentru ca nu cunosc drumul "inapoi". Ei traverseaza talazurile istoriei cu firescul cu care noi traversam strada, pentru ca, dupa ani, sa-ti povesteasca senini si modesti intamplari ce astazi ni se par inimaginabile.
Costache Caragata este unul dintre oamenii acestia speciali, unul dintre cei a caror biografie ar putea fi subiectul unui roman. El a trait cu adevarat intr-o viata cat altii in sapte. Astazi are 92 de ani si pe fata sa nu poti citi nimic din iadul prin care a trecut, torturile la care a fost supus nu au lasat nici o urma, ochii sai sunt senini si calmi, ridurile varstei sale nu cunosc umbra resentimentelor, a urii, a dusmaniei fata de cei care l-au prigonit in tulburi vremuri ce apartin astazi istoriei. Domnul Costache, cum il alinta prietenii, traieste intr-o superba serenitate, printre amintiri grele, de culoarea si consistenta norilor de ploaie. Aceasta trasatura a inimii sale, care l-a ajutat sa supravietuiasca in lagare si puscarii comuniste, aceasta credinta absoluta ca Dumnezeu stie ce face si ca nimic nu ramane nerasplatit il ajuta sa depaseasca bariera urii si a revansei, il ajuta sa fie senin si lucid, il ajuta sa-si vada amintirile ca si cum ar vedea un film. Uneori, e adevarat, lacrimeaza bland, cu mainile strangand bastonul. Nu, nu la amintirea suferintelor sale lacrimeaza, privind in zare catre munti, ci mai curand la amintirea suferintelor familiei, Doamne, a sotiei sale, care l-a asteptat ca o sfanta ani si ani, a fetelor sale. Lacrimeaza la amintirea fricii pe care nu, nu el a trait-o, ci... ele, fetele lui, familia lui. Costache Caragata locuieste sus, pe o magura, la marginea cerului. Din curtea lui se vad Muntii Vrancei. Prin ochii lui poti arunca o privire in trecut, poti adulmeca istoria. Costache Caragata a fost legionar, da, si spune lucrul acesta cu o privire iscoditoare, sa vada ce cred, ce... gandesc despre... sunt vremuri acum cand poate ca nu e bine sa... Eu nu cred nimic, toate acestea sunt istorie, si batranul domn Costache este pentru mine nu un legionar, ci un om care nu a putut fi infrant, un om a carui credinta a invins tortura. Intr-un secol in care adevarul, patria si credinta sunt cuvinte ce starnesc zambetul, domnul Costache le rosteste ca si cum le-ar citi din Biblie. Aceste cuvinte contin sensul, motivatia, justificarea intregii sale vieti. Daca ar crede ca ele nu valoreaza nimic ar insemna ca toate suferintele au fost in zadar, ca viata sa si a familiei sale au fost un fum.
La umbra amintirilor
Dincolo de portile mari, de lemn, se afla imperiul memoriei lui Costache Caragata. Bat si astept. Suntem in satul Tichiris, comuna Vidra, judetul Vrancea. Muntii sunt aproape, arsi deja de pecetile toamnei. Dincolo de poarta, se aud pasi, pasi lenti. El trebuie sa fie. Iata-l. Un batranel marunt de statura, ca toti muntenii. Merge in baston. Cel mai uimitor lucru la omul acesta este privirea, expresia fetei, de o liniste absoluta, absenta oricarei incruntari. Se spune ca viata lasa urme pe fetele oamenilor, ca teama, dezastrul, disperarea, dusmania se lasa incrustate in fruntile noastre. In cazul omului acestuia, toate umbrele lipsesc. Se bucura ca ma vede. In spatele sau se afla o casa frumoasa in care Costache Caragata locuieste impreuna cu cumnatii sai. Oameni in varsta, despre care aveam sa aflu ca au fost mereu alaturi de el, pas cu pas, despre care aveam sa aflu ca s-au impartasit din cupa suferintei odata cu el. Au fost uniti. Mai stiu ca in spatele marii case se afla livada cea verde si stupii pe care el ii iubeste, printre care se plimba uneori, mursecand amintiri nerostite. Stam undeva, pe un sopron. El povesteste intr-un fel anume, ca si cum nu el ar povesti, ci memoria singura s-ar turna in cuvinte, s-ar scurge dinlauntrul sau. Eu nu vreau sa las memoria sa se scurga impersonal, vreau sa-l aud pe el, pe Costache Caragata. Atac. "Ati fost legionar", zic, lasandu-l pe el sa completeze punctele de suspensie. El coboara din norii memoriei pentru a ma privi in ochi. "Da", zice. Eu stiu ca e un subiect delicat in zilele noastre, ca si in zilele defunctului comunism, sa vorbesti despre una ca asta. Calcam pe un teren minat, imi spun, traim vremuri care poarta inca un anume complex al istoriei, al unor fapte, al unor personaje, sunt istorii pentru care niste zeci de ani nu sunt suficienti pentru a fi intelese sau sterse.
Ne ridicam. Costache Caragata merge incet. Trecem dincolo, in livada verde a amintirilor sale, mergem sa ne plimbam putin prin umbra memoriei sale ametitoare, printre stupi, prin ierburi domestice pe care el nu le vede din pricina faptelor de care isi aminteste. Eu il urmez discret, pentru a nu tulbura emotia care il copleseste, el are parul scurt si alb, ochii rotunzi si pastreaza aceeasi mustata pe care a avut-o in tinerete. Sora lui il priveste de undeva, din spate, departandu-se in trecut, printre meri.
</b><b>Erou de razboi
Povestea lui Costache Caragata curge ca un film de aventuri in umbra merilor si a amintirilor sale nesfarsite. Suntem in 1944, pe front. El, Costache Caragata, a devenit din invatatorul satului sublocotenent. Se simte deja batran dupa patru ani de razboi. A luptat pe frontul de rasarit, apoi, din 41, pe cel din apus. S-au schimbat multe, caci acum lupta impotriva nemtilor. Sovieticii au devenit aliati, el isi face datoria. Conducea un pluton de 64 de oameni si au mers pe jos de la Campia Turzii pana in inima Ungariei, dormeau prin sate - satele cucerite de ei, distruse, daramate, el se gandea nu la eroism, ci mai curand acasa. A invins si el odata cu trupele romane in marea batalie de la Megyozu, din 8 decembrie 1944, apoi a marsaluit si el, cu oamenii lui, pana in adancurile Cehoslovaciei, prin gerurile de sfarsit de lume ale Muntilor Tatra. A trecut prin cele mai grele batalii fara nici o ezitare, dar nu fara teama. Stia ca numai Dumnezeu e deasupra si ca ceea ce trebuie sa se intample se va intampla. Si-a facut datoria de roman. La Banska Bistricza a devenit erou de razboi, in mijlocul iernii si al zapezilor de doi metri si...
Domnul Costache trece printre crengile merilor incet, numai vorbele curg repede. Intr-o noapte cu luna plina, dupa ce ei ocupasera satele Hym si Pereny, generalul Marinescu, care comanda trupele romane, i-a spus asa, intr-o doara: "Domnule locotenent, astazi ma astept la multe din partea dumitale". Sublocotenentul a luat-o in serios. Aceste vorbe scurte l-au facut pe Costache Caragata ca in aceeasi noapte, pe 20 februarie 1945, sa atace cu compania lui imposibila cota 1302 si s-o cucereasca. Nu stia ca acest punct strategic trebuia cucerit de sovietici, si l-a cucerit el, invatatorul din Vidra, pentru ca generalul... Asa a ajuns el erou de razboi. Omul acesta, imi spun, s-a luat mereu in serios, poate ca de aceea a crezut atat de mult in idealurile unei miscari politice, poate ca aceasta inflexibilitate a sa in fata realitatii l-a facut sa fie asa cum e, neinvins, l-a ajutat sa treaca de infernurile succesive care i-au fost harazite. "Si?" El nu baga de seama intrebarile mele. "Cota 1302 am tinut-o o saptamana, apoi Compania Ss a faimosului Friski a recucerit-o si noi am cazut prizonieri la nemti. Un an si jumatate am trecut din lagar in lagar, mai intai in Cehoslovacia, apoi in Germania, am trecut prin Leipzig si Dresda, care erau rase de pe fata pamantului, 180 de mii de oameni murisera numai in Dresda, in urma bombardamentelor anglo-americane si eu ma intrebam cum de lasa Dumnezeu pe lume toate acestea, cum de pamantul nu inghite omenirea." A facut foamea, a traversat Europa pe bicicleta, pentru a se intoarce acasa, a fost eliberat de rusi pentru a fi luat din nou prizonier, a fost salvat de la deportarea in Siberia de un ofiter sovietic, care avea figura Arhanghelului Mihail. "O lunga si extraordinara aventura" zic, el priveste cu ochi rotunzi, nevazandu-ma, scufundat in amintiri ce-ar ajunge altora pentru o intreaga viata. Eu stiu ca toate acestea nu erau decat inceputul, ca Ordinul "Mihai Viteazul" pentru fapte de arme nu avea sa conteze deloc acasa, pentru ca in Romania lucrurile se schimbau in timpul cat el credea ca e datoria lui sa fie erou. "Cum a fost intoarcerea acasa?", intreb. El priveste tulbure. Acasa era Elena, sotia lui, al carei destin era sa astepte mereu intoarcerea lui Costache si, ca un blestem, Costache avea sa fie mereu impiedicat sa ajunga acasa. Si totusi, atunci, la intoarcerea din razboi, din prizonierat, din cutreierarea prin Europa, ea alerga acolo, calare, pe cand el venea din razboi. "Cum adica... venea calare?", intreb, incercand sa-mi imaginez. "Da, domnu Horea", zice el, "era in august 1945, cand eu ma intorceam, ea stia si astepta, si am vazut-o din tren calarind nebuneste in lumina soarelui, calarind la intalnirea cu soldatul venit de pe front." Vocea ii tremura pentru intaia data de cand il cunosc pe omul de fier si dintr-o data am imaginea alb-negru, ca intr-un film de epoca, a femeii sale coborate din munti, galopand pana la uciderea calului la intalnirea cu acest om care are vocatie de soldat etern. Il vad coborand din trenul razboiului sau, in multime, cu mantaua carpita, cu mandria lui de erou care a luat cota 1302, cu glasul tremurand ca si acum, nestiind cum sa se poarte cu ea, cu frumoasa femeie a vietii sale, pe care abia o cunoaste, dar pe care in schimb o viseaza in fiecare noapte. Ii vad imbratisati in mijlocul multimii din gara Focsani, muti, el are deasupra umbrele razboiului, ea - pe cele ale asteptarii. Il privesc pe domnul Costache, el are ochii mijiti, suntem mereu sub merii lui, in anul 2002 de la Hristos, insa el are aceasta putere halucinanta de a da viata amintirilor... Eu stiu ca femeia lui, Elena inimii lui, s-a stins de curand, si felul in care el vorbeste despre ea, acel tremur imperceptibil din vocea sa, imi spune ca asist la epilogul unei niciodata sfarsite povesti de iubire. O poveste de dragoste zguduitoare, tocmai pentru ca timpurile, istoria, idealurile lui, ceva a facut ca ei sa fie mereu despartiti, sa se astepte si sa se viseze mereu unul pe altul, sa nu fie alaturi decat haituiti de teama ca se vor desparti din nou. "Ai iubit-o mult, nene Costache", zic in soapta. "Am iubit-o mult", zice el, inchizand ochii, pentru a ascunde ceva. Un tip ca el nu plange niciodata, imi spun, el merge de-o viata pe frontiera subtire ca o lama de sabie, dintre datorie si iubire, ca un erou de tragedie antica.
</b><b>Coborarea in infern
Costache Caragata este scaldat in lumina crepusculara a unei dupa-amiezi de toamna. Suntem pe terasa marii case din varful dealului. Soarele va apune in curand dupa muntii care se intind pana la orizont. Se va scufunda cumva printre ceturi. In 45, dupa intoarcerea acasa, el spera ca totul s-a terminat, redevenise invatator, era chiar directorul scolii, canta cu copiii in coruri, primise Steaua Romaniei pentru fapte de arme. Apoi, viata lui s-a facut pulbere si cioburi, intr-o seara din 1952. Era 19 iulie si in noaptea aceea, cinci militari si securisti au intrat cu forta in casa, inarmati. Fetita lui, Cornelia, avea numai doi ani si urla in intuneric, toti erau inspaimantati, si soldatii au rasturnat totul, cautand documente, i-au luat chiar si propunerea de decorare din timpul razboiului. Era inceputul coborarii in infernurile Securitatii, trecutul sau legionar il prindea din urma, desi el... Asa erau vremurile, el nu putea da inapoi acum, nu putea sa se dezica, sa tradeze, nu putea. Era prins in menghina datoriei morale, a drumului sau de erou si singura scapare era sa reziste sau sa moara.
Au urmat patru luni de anchete la Focsani. Devenise deja "dusman al clasei muncitoare", alaturi de tot felul de oameni, de la preoti pana la chiaburi de prin satele Vrancei. Apoi a facut o escala in beciurile Securitatii din Bucuresti, in Ghencea, in niste blocuri care apartinusera armatei germane. De-acolo nu-si mai aminteste nimic decat bataia nesfarsita si rasul unui locotenent care-l lovea. Sunt din nou numai amintiri care se spun singure. Memorie care curge in lumina asfintitului.
"13-14 august 1952. E noapte, suntem intr-un tren de marfa, e foarte cald, sunt acolo caini si securisti inarmati. Mergem la canal, la spart de piatra. Ne vor extermina, au misiunea sa ne ucida. Ajungem intr-un sat, la Coasta Gales. Acolo este infernul, spaima, groaza, moartea. Suntem 3000 de oameni in zdrente, care vor fi ucisi. Iata-l pe lt. major Petrica. Urla la noi: sunteti dusmanii poporului, pleava societatii, niste lepadaturi. 500 dintre voi vor muri in prima faza si dupa voi va ramane un proces verbal. Fiecare vagon de piatra va fi descarcat in maximum 36 de minute. Suntem in iad. Mainile-mi sunt carne vie. Vom muri cu totii, numai Dumnezeu ne mai poate salva." Costache Caragata vorbeste ca in transa, ca si cum ar fi inca acolo. "Si de-acasa? De-acasa mai aveati vreo veste?" Clipeste des: "De-acasa, Dumnezeule, nu, nimic, acasa aveam doua fetite mici si pe ea, pe sotia mea care... N-aveam dreptul la scrisori sau la vizite, acasa ma gandeam insa tot timpul, ziua si noaptea, asta m-a tinut in viata, imi spuneam ca trebuie sa rezist, sa traiesc, sa..."
Marile idealuri, tara, dreptatea, morala crestina, viitorul neamului, toate acestea pentru care fostul legionar si erou de razboi ajunsese acolo mai existau inca pentru el? Era el oare in pericol sa-si piarda credinta acolo, in adancurile unui infern pe care abia il cunoscuse? Aveam sa aflu ca nu. El considera toate acestea ca pe un purgatoriu, ca pe o incercare de la Dumnezeu a credintei. Era condamnat la 24 de luni de pedeapsa administrativa, si de la Coasta Gales avea sa fie dus in lagarul de la Valea Neagra, in "Peninsula". Acolo avea sa traiasca momentul mortii lui Stalin si teroarea celor doua brigazi de "reeducati" veniti de la Pitesti, care schingiuiau oamenii in noptile fara luna, pentru ca apoi sa se laude in fata flamanzilor morti de foame cu bucatele pe care le primeau in schimbul ticalosiei lor. El era mereu singur, neamestecat cu ceilalti, mereu scufundat in ganduri si in amintiri, pana intr-o zi extraordinara, in care - era intr-o puscarie de langa Bacau -, dupa ce si-a luat angajamentul ca nu va pune piedici statului socialist, a putut sa primeasca vizita Elenei, sotia lui. Dupa inca doi ani. Abia si-au vorbit, nu stiau ce sa spuna, ea era frumoasa si trista, impietrita, el era teapan si se simtea strain dincolo de gratii. Tace. Eu ascult aceasta tacere si-mi revine in cap imaginea stranie a ei, calare, alergand, el tot strain, dupa anii de razboi, o priveste incremenit prin fereastra unui vagon.
"In 1954 m-am intors acasa, am redevenit invatator la clasele 1-4, iar seara, faceam coruri la Caminul Cultural. Am invatat sa scrie 211 analfabeti in 1954. Unii erau securisti. Aveam deja multe amintiri." Omul acesta era deja batran in 1954, imi spun si, cred, cauta deja linistea.
Tortura
Numai ca linistea era departe. Costache Caragata vorbeste fara ca eu sa mai pun intrebari. Orice intrebare e inutila. Povesteste valuri de orori. Patru ani a stat acasa, fiindu-i frica mereu de intoarcerea in infern. In 1958, cosmarul o ia de la capat. In ianuarie este arestat din nou, dus la Focsani, anchetat din nou, batut, torturat. Apoi este trimis la Securitatea din Galati si internat in lagarul de la Culmea. Din nou la canal, la sfaramat de piatra. In octombrie, sistemul decide sa afle, cu orice pret, ceea ce stie Costache Caragata despre miscarea legionara, cine erau camarazii sai, cu cine se intalnea, totul. "Ma duceau la ancheta cu ochelari negri pe fata, ma loveau in permanenta, ma prabuseam pe scari, era teroarea asteptarii loviturii din orice directie. Credeam ca bataia e lucrul cel mai ingrozitor, pana in ziua in care m-au trimis in camera X, adica in camera de tortura, fara ochelari, ca sa vad ghioagele de lovit, clestii de smuls unghii, sangele de pe pereti si toate instrumentele de cazna pe care le aveau. Aronescu, seful anchetatorilor, nu ma mai intreba nimic. M-au pus "la rotisor", legat cu capul in jos si cu picioarele in sus, si m-au lovit la talpi pana am lesinat. Apoi dadeau cu apa si o luau de la capat si asta a durat zile intregi. In pauze ma aruncau la subsol si peste mine aruncau cateva galeti cu apa rece ca gheata. M-au batut apoi cu sarme groase, de la ceafa pana la talpi, eu pierdusem notiunea timpului si amintirile, nu mai stiam nimic, nu-mi mai aminteam de nimic. Au trecut zile si zile si nu voiam decat sa mor, sa ma sinucid, sa scap de tortura. Intr-o zi, mi-au adus actul de punere sub acuzare si mi-au spus ca, daca nu semnez, tortura va continua. Am semnat tot ce-au vrut. Pe 19 iulie 1959, m-am pomenit in fata tribunalului, eu eram ametit si, in timp ce procurorul rostea rechizitoriul, Doamne-Dumnezeule, le-am recunoscut in sala pe fetele mele, copiii mei, si pe ea, Elena, care plangea, si pe cumnatul meu, Costel Dumitrescu, si pe Nela, si tocmai atunci cineva m-a lovit cu patul armei in cap, tocmai cand... fetita mea, Cornelia, plangea cu sughituri si tipa de-mi rupea inima in bucati. Unul dintre noi, un avocat din Focsani, Voinea, al carui tata fusese tot legionar, spanzurat in 39, a strigat ceva despre torturi, despre... Cornelia urla din toate puterile: <<Taticule, taticule!>>, cu disperare, cu..."
Costache Caragata are ochii impaienjeniti sub povara acestei amintiri, mana sa tremura pe baston, apusul nu poate sa-i mai incapa privirea tulbure. Nu amintirea torturii, nici cea a condamnarii la 25 de ani de munca silnica il fac sa tremure, ci amintirea Corneliei, strigandu-l cu disperare, plansul lor, al fetelor lui, pe care nici n-a apucat sa le vada crescand, care au crescut in teroarea perchezitiilor si a anchetelor, carora li se spune mereu ca taticul lor este un dusman al poporului, care nu apuca niciodata sa-l cunoasca macar...
Il ajut. "Si?" "Si am ajuns la Aiud, fara nici o speranta, sfarsit, crezand ca nu ma voi mai intoarce niciodata acasa."
</b>
<b>Fluturi de noapte
Adulmec amintirile acestui om cu o strangere de inima, pentru ca stiu, simt ca dincolo de vorbele sale este ceva ce nu voi intelege niciodata, ceva ce-mi este interzis pentru totdeauna, ca tuturor acelora care n-au trait ei insisi asemenea imprejurari, la marginea mortii. Sunt lucruri care nu pot fi spuse in cuvinte, sunt trairi care raman pentru totdeauna in posesia proprietarului lor, pentru simplul motiv ca el nu va reusi niciodata sa spuna "totul", sentimente care scapa cuvintele, genuni adanci ce nu pot fi tulburate. De aceea, imi spun, ma voi multumi cu imagini pe care vorbele sale le pot zugravi, cu povestea grozaviilor pe care el le-a trait, fara sa incerc sa-mi explic.
Tac. Costache Caragata ma priveste cu recunostinta, soarele s-a scufundat deja in spatele muntilor si s-a facut racoare. Suntem mereu pe terasa. Imi povesteste despre cel mai teribil Craciun al vietii sale, la Aiud, in 1959. El era in celula cu un medic, cu un profesor de filosofie si cu un taran, unul Frunza, de prin imprejurimile Tecuciului. Macedonenii cantau colinde si toata puscaria a cantat cu ei, asta isi aminteste el, infiorarea care l-a cuprins atunci cand toata puscaria canta colinde la ferestrele zabrelite, cu voci de barbati incarcerati, de ti se zburlea parul de pe maini. "Macedonenii erau barbati tari, nu gluma, nu tradau, nu ciripeau, erau romani de pe Valea Timocului, dar li se spunea macedoneni. Erau mai romani decat romanii. Era asa, o atmosfera ciudata de Craciunul acela, se transmiteau poeziile lui Radu Gyr, care si el era acolo, intre ziduri, se transmiteau prin morse, bateam in ziduri, in tevi... Cand am venit acasa, dupa multi ani, am transcris pe hartie 5600 de poezii de ocna, pe care le stiam pe de rost."
Costache Caragata scoate din adancurile memoriei fotograme de la Aiud, clipe doar, in afara oricarei cronologii, sunt fotogramele pe care nu memoria, ci inima sa le-a retinut. Vorbeste despre mandrie si despre tradare, despre Dumnezeu si despre Neagra, cea mai teribila forma de recluziune care era la Aiud, in care celula era lipita de peretele hornului, despre "cei mari" si despre... Cum adica "cei mari?", intreb. "Pai, adica Crainic, Tutea, Staniloaie, ei erau cei mari. Noi eram cei mici. Reeducarea nu mergea ca la Pitesti, comunistii se facusera mai vicleni. I-au scos pe cei mari din celule, i-au urcat intr-un Ims si i-au plimbat prin Aiud, ca sa vada blocurile si marile infaptuiri si sa scrie despre ele. Ei au scris si s-au publicat in <<Glasul Armatei>> si ni le-au citit de Craciun, ca sa vedem ca <<cei mari>> s-au dat pe brazda. Asta era prin 63, <<reeducarea>>. Odata, a luat legatura cu mine unul pe care-l cunosteam de 30 de ani. Fusese cu mine in Fratiile de Cruce, Teofanescu il chema. M-a dus la bucatarie si m-a ajutat sa raman acolo, ca era mai usor. Nu stiam ca trebuie sa platesc ceva pentru asta. El credea ca sunt ciripitor. Era mai bine acolo, eram mai liberi, umblam prin curte si aveam mancare la discretie, dar eu nu puteam manca deloc, pentru ca in aceeasi curte era Zarca, cel mai groaznic loc de la Aiud. Acolo si ciorba se strecura pentru ca detinutul sa moara de foame si de epuizare. Noi, in celular, puteam vorbi, ascultam prelegerile lui Tutea despre filosofie, era altceva, dar la Zarca nici morse nu mergea. Ei, si cat am fost la bucatarie, au fost cateva sedinte de reeducare. Eu nu vorbeam. Si la o sedinta de reeducare, ma ridica in picioare presedintele comitetului, care, spre stupefactia mea, era tocmai fostul prefect legionar de Vrancea, Tacu. La dreapta lui era Teofanescu, tot legionar, omul care ma ajutase sa stau la bucatarie. Si zice: <<Codreanu este un criminal. Ce-ai de spus?>>. Si eu am spus ca, dupa mine, Codreanu este un erou care n-a tradat niciodata. Era in noiembrie 1963. Intr-o saptamana, eram la Zarca si-mi asteptam sfarsitul zilelor. Am stat sapte luni la Zarca, care nu mai conteaza, pentru ca eram atat de slabit, incat deliram, calatoream de fapt prin alte lumi, ii vedeam pe ai mei de acasa, visam cu ochii deschisi si probabil ca as fi murit, daca in 64 n-ar fi venit decretul de eliberare. Eu am iesit direct de la Zarca, de la exterminare, de la -15¡C, unde ne tineau in camasa. Cand am iesit si am vazut fluvii de oameni... Plecam din puscarie ca fluturii de noapte, roiuri negre, pluteam tacuti, nimeni nu spunea nici o vorba macar..."
</b><b>40 de ani de tacere
"Si-apoi?" "Si-apoi nimic", spune el. Rasfoim in tacere sutele de pagini de poezii, mii si mii de versuri pe care el le-a transcris dupa intoarcerea acasa, poezii ale lui Nichifor Crainic si Radu Gyr si ale altora, anonimi. Privesc incremenit camera sa, celula amintirilor sale, pe peretii careia sunt doua fotografii inramate. Una il reprezinta pe el si pe sotia lui, Elena, o fotografie stranie. Sunt tineri, el e mandru si puternic, ea e frumoasa si putin trista, un zambet subtire ii alungeste fata. Ce ascunde aceasta fotografie, ce gandeau, ce simteau oamenii acestia incremeniti pentru totdeauna in fotografie, incremeniti ca niste insecte in chihlimbarul destinului lor? Suferisera ei deja sau era numai presimtirea a ceea ce avea sa vina? As putea sa-l intreb pe batranul, pe bunul meu Costache, dar e suficient sa-i vad privirea ca sa inteleg ca o asemenea intrebare nu poate fi pusa. Cealalta fotografie este a Capitanului, a lui Codreanu, o fotografie celebra, pe care el nu o va da jos niciodata de pe peretele sau. E prea tarziu, si-apoi un asemenea gest ar fi inutil, ar fi ridicol, ar fi... Bantui la brat cu omul acesta prin cotloanele memoriei sale, in surdina se aud cantece stravechi pe care nu le cunosc si care vorbesc despre patrie si despre Dumnezeu, el tace mult sau povesteste lucruri marunte, fara importanta, ca si cum spunerea acestei lungi istorii l-ar fi secatuit. Cum vede omul acesta lumea, ce intelege din prezent? "Stii - imi spune - dupa 64 nu m-au mai primit in invatamant, eram primejdios, si am devenit forestier. Seara, dadeam lectii de vioara pe la scolile din sate si pe la Caminul cultural. Am pastrat distanta fata de politica si tacerea." "Si dupa Revolutie, sau ce-a fost?" "Si dupa..." Patruzeci de ani de tacere, deci. Vechii camarazi s-au stins sau au tradat, el a ramas, cumva, singur. S-a indepartat, s-a insingurat in mijlocul amintirilor sale, al medaliilor sale de razboi, al caietelor sale cu poezii sfasietoare, de ocna. Ba nu, nu singur, a ramas cu ai lui, cu fetele inimii sale, Cornelia si Olguta, si cu Elena, cu femeia lui care l-a asteptat mereu, "ca o sfanta", si care il asteapta si acum... in ceruri.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)