Sandy Deac (Desperado)</b><b>"Paradoxal poate, dar sunt nebun dupa liniste!"
- Desi a aparut pe piata muzicala romaneasca inca din 1998, formatia Desperado a ramas o trupa unicat prin stilul practicat: texte pline de umor, ancorate in realitatea romaneasca, dar "invelite" in acorduri country, de sorginte pur americana. Cine este cel care a avut ideea si apoi curajul sa promoveze un asemenea stil? Sandy Deac, un sucevean naturalizat in Cluj, un medic - cu diploma recunoscuta si in Italia - care si-a abandonat meseria in favoarea hobby-ului care l-a urmarit dintotdeauna: muzica -
</b><b>"Am sezut si am cujetat"
- De la primul tau interviu acordat revistei "Formula As" au trecut aproape trei ani. La vremea aceea, va pregateati sa scoateti primul album semnat Desperado. Intre timp, ati devenit una dintre cele mai populare trupe din tara. Cum ati izbutit sa ridicati zmeul asa de sus?
- Destul de usor. Primul nostru album, intitulat foarte sugestiv "Promit ca nu mai beau", desi nu a beneficiat decat de un singur videoclip, difuzat destul de rar pe postul Atomic, a avut o priza foarte buna la public si s-a vandut repede. Au urmat o multime de concerte. De altfel, noi am mers pe principiul ca cea mai buna forma de publicitate o reprezinta propriile concerte, asa ca la acest capitol nu ne-am zgarcit deloc. (In 99% din cazuri cantam live. Acceptam playback-ul numai atunci cand conditiile tehnice ne-o impun.) Anul trecut am lansat un al doilea album, "Oameni de treaba", iar acum ne tot imbiem sa il imprimam si pe-al treilea, dar deocamdata mai adie prin noi un dor de vacanta neconsumat, care nu face deloc casa buna cu inspiratia si munca in studio. Ne punem mare nadejde ca o vom scoate totusi la capat, mai ales ca lucratura artistica va fi mult mai elaborata. Ne-am cam grabit la al doilea album si acum vrem sa evitam aceasta greseala. Noul produs va contabiliza cel putin 10-11 piese si va fi lucrat cu multa migala.
- Formatia Desperado a "acreditat" pe piata muzicala din Romania stilul country, specific muzicii populare americane. Multa lume a privit cu indoiala demersul vostru, dar finalul a fost fericit: putine formatii se bucura azi de atata popularitate ca voi...
- Proiectul Desperado a debutat cu o sezatoare, in cadrul careia, vorba ardelenilor, "am sezut si am cujetat", intrebandu-ne cam ce stil ne-ar reprezenta cel mai bine. Pana la urma, am ajuns la concluzia ca bascalia romaneasca, pusa pe muzica americana, adica un country optimist, ar merge cel mai fain. Temele noastre sunt simple, vin din viata de zi cu zi, si tocmai de aceea omul se regaseste in ele, mai ales ca totul e ambalat intr-o doza consistenta de umor. La concertele noastre nu vrem sa fie lumea trista, ca destul e viata asa cum e! Si-apoi, imaginea asta " la l?g?re", cu palarii, pantaloni si cizme de cowboy, se muleaza foarte bine pe stilul nostru.
- In afara de implicarea majora in viata grupului Desperado, esti si un compozitor foarte solicitat, care a scos din anonimat multe dintre numele care se bucura in acest moment de succes - vezi exemplul Anei-Maria, castigatoarea Trofeului Mamaia 2001, sau cel al Cristinei de la Blondy. Scena si compozitia nu concureaza intre ele?
- Colegii mei de trupa ma cearta deseori, intrebandu-ma de ce altora pot sa le compun piese bune, iar pe ei nu pot sa-i fac "oameni"? Iar eu le raspund: "Pentru ca nu meritati. Ca nu sunteti". Acum, lasand gluma la o parte, intotdeauna cand lucrez pentru uzul propriu ma confrunt cu o mare problema: sunt nevoit sa fac fata unui soi de autocritica. Iar aceasta autocritica e, de cele mai multe ori, distructiva, in sensul ca ma paralizeaza. In schimb, cand e vorba sa lucrez pentru altii, reusesc sa ma detasez, sa privesc prin prisma lor. Iar formula aceasta mi se pare de o mie de ori mai simpla.
"N-as parasi Ardealul pentru nimic in lume!"
- Cu atata succes strans in tolba, nu ti se pare Clujul prea mic? Se spune ca ora exacta in muzica romaneasca se da de la Bucuresti...
- Nu, categoric nu. Traiesc la Cluj de la 18 ani si n-as parasi Ardealul pentru nimic in lume. Am avut nenumarate posibilitati de a ma stabili in Bucuresti, dar nu sunt deloc atras de idee. Capitala functioneaza intr-un ritm mult prea naucitor ca eu sa mai am vreo sansa sa ma adun, sa ma concentrez. Si-apoi, in Ardeal inca mai functioneaza bunul simt. Uite, cat am stat la mare, cu festivalul de la Mamaia, am innebunit din cauza manelelor. Si stiu ca nici la Bucuresti situatia nu e mai roz. Fenomenul acestui kitsch auditiv e ingrijorator, pentru ca nu mi se pare ca genul acesta de muzica ne-ar caracteriza pe noi, ca natie, si-atunci nu inteleg cum de prolifereaza in asemenea grad. Clujul inca mai inseamna cultura si un oarecare rafinament spiritual, desi si acolo se petrece o rasturnare a valorilor, pe care chiar am studiat-o, incercand sa-i gasesc rostul.ÊIn Cluj se produce la modul vizibil o extraordinara prapastie intre generatii si intre categoriile umane. Pe de-o parte, mai sunt suflete pline de candoare, care se ambitioneaza sa mentina flacara aprinsa, mergand la spectacole de teatru, la opera, vizitand expozitii si citind, inca citind. Dar acestia sunt din ce in ce mai firav reprezentati. Majoritatea a ajuns sa fie roaba stomacului. Din pacate, studentii, care in fond reprezinta motorul orasului, au abandonat boema si s-au reorientat spre economic. Ei au deja alte preocupari. Sunt pragmatici.
- Esti un muzician matur, cu o experienta de aproape doua decenii. Cum caracterizezi piata muzicala romaneasca?
- Piata muzicala romaneasca e exact asta: o piata. In acest context, cultura nu inseamna mai nimic. Daca ai ceva talent, ai inspiratie si iuteala, nici nu ai nevoie sa te exprimi prin cuvinte. Vinzi produsul, inchizi ochii si dispari. Daca e sa discutam despre oamenii care mai fac muzica de calitate, atunci povestea se schimba. Invariabil ei au o pregatire solida, nu numai in domeniul muzicii, ci si la nivel de cultura generala. Studiile iti largesc orizontul si te pun in contact cu lumea, iti dau posibilitatea sa alegi si sa incerci. Mare greutate are si educatia si sprijinul parintilor. Uite, eu am terminat Medicina in 89. Am urmat aceasta facultate pentru ca ai mei si-au dorit foarte mult, iar eu am vrut ca ei sa fie mandri de mine si sa aiba aceasta satisfactie, asa ca n-am picat niciodata vreun examen, ba le-am luat pe toate cu note foarte mari. Numai ca parintii mei si-au dat seama, destul de repede, ca eu nu eram facut pentru o astfel de cariera, pentru o astfel de viata. Asa ca, pe cand eram in anul Iii, mi-au cumparat primul meu sintetizator. Costa cat o masina! Un parinte care face un astfel de gest e considerat, in general, nebun! Ei au avut incredere in mine, iar pentru asta ii respect enorm. Pana la urma, s-a dovedit ca au avut dreptate: pasiunea s-a transformat in meserie. Iar apropo de muzica buna, o foarte placuta surpriza au constituit-o cei de la Vh2. Desi sunt oameni trecuti de prima tinerete, si-au pastrat obrazul fin si calitatea de intelectuali si fac o muzica cu care eu, personal, rezonez sufleteste si, mai important, muzica lor prinde si la tineri. Ceea ce e fabulos.
- Cand iti scoti palaria de cowboy si iti pui chitara in cui, ce intamplari se petrec in viata ta?
- Schimb o munca pe alta, cobor de pe scena in studioul din Cluj. Practic, meseria noastra la ora actuala e publicitatea: audio, video sau organizari de evenimente. Din asta ne castigam noi banii. Dar nu ne plangem, pentru ca si in acest domeniu avem mari satisfactii: am luat multe premii, care ne-au onorat si ne-au certificat valoarea. In alta ordine de idei, sunt pasionat de modelism. Am tot felul de colectii de avioane, trenulete si alte minuni din astea. Am un cerc de prieteni care-mi impartasesc nebunia, asa ca schimbam carti intre noi, discutam, polemizam. E foarte instructiv. Inveti multa geografie si istorie. Si acumulezi intelepciune. Ajungi sa-ti dai seama ca existenta e ciclica. Totul se repeta. Si, nu in ultimul rand, timpul meu e dedicat familiei, adica rudelor si prietenilor. Aceasta e cea mai importanta parte a vietii mele, fiindca familia iti ofera echilibru, iti da un sentiment de liniste. Poate parea paradoxal, dar eu sunt nebun dupa liniste! Acasa eu n-am casetofon, iar cel din masina n-a fost folosit niciodata.Ines Hristea
Fotografii de Iulian Ignat