Piatra Rosie</b><b>- Ca atatea alte vestigii istorice, cetatea dacica de la Piatra Rosie e ingropata in uitare si in paduri -
Miroase a toamna si a istorii uitate. Crucea uriasa a unui vultur rataceste in cercuri inalte peste apa Luncanilor. Peisaj neschimbat din timpuri imemoriale. De jur-imprejur sunt pasuni inflorite, pe care tarani tacuti le cosesc cu miscari incete si obosite. Undeva, in spate, a ramas Bosorodul. In fata, drumul se ingusteaza spre rezervatia si pestera Cioclovina. In stanga si in dreapta sunt munti nesfarsiti, in care copacii cresc in salbaticia cea mai pura, in care casele de lemn sunt rasfirate pe kilometri intregi, in care oamenii au o anumita imobilitate ciudata, un anume fel de a fi si de a vorbi... Ei traiesc respirand in trecut, pentru ca padurile sunt pline de urme ale altor timpuri, cu bolovani uriasi ciopliti, desprinsi din cetatile dacice, pentru ca sunt obisnuiti sa vada in noptile cu luna plina flacarile comorilor ascunse, pentru ca pretutindeni poti gasi cioburi de ceramica antica si caramizi arse in cuptoarele altor milenii.
O iau la stanga, catre inima muntelui si catre locul in care stiu ca se gasesc Piatra Rosie si ruinele uneia dintre cetatile dacilor care facea parte candva din sistemul de fortificatii al Sarmizegetusei. O cetate pe care n-am vazut-o niciodata si despre care stiu prea putine lucruri. O cetate putin vizitata, putin stiuta, greu accesibila si, in general, ignorata.
Defileu stramt, cu pereti verticali, pana la cer. Piatra acestor munti e cu adevarat rosie. O batrana pazeste niste vite, asezata pe o piatra in mijlocul vuietului de apa, de cascada. Pe ea o pazeste un caine urias si alb. Fiecare raspuns vine greu, ca si cum s-ar gandi la fiecare cuvant. Da, stie. Stie unde e cetatea, apoi arata lent, cu bata, directia. E dincolo de zidul enorm de piatra al muntelui, chiar pe culme, sus-sus. Batrana are o ie alba, brodata pe toata maneca, despre care spune ca a fost a strabunicii ei.
Urc pe un drum ingust si serpuit, pentru a ma afla in cele din urma in fata unei porti de fier. Inchisa. Vulturul e mereu in cer, cruce rotitoare. Pare ca merge dupa noi. Strig, si de dincolo de poarta apare un barbat tanar, inalt, care merge lent, privind cu fixitate. "Am ratacit drumul catre cetate", explic. "Drumul care se opreste in fata unei porti, ala nu e drum", imi spune el, deschizand.
Cetatea din curte
Asa l-am cunoscut pe Adrian Ciolea, un taran roscovan si tacut, care locuieste sub cetatea de la Piatra Rosie. Drumul catre cetate trece prin curtea lui, pentru ca pamantul acesta, muntele acesta sunt ale lui, drumul pana aici este al lui, l-a facut mosu-sau. Ca si poiana de mai sus, ca si tot ceea ce vad imprejur. Cetatea dacica de la Piatra Rosie e a lui, dar nu prea vrea sa vorbeasca despre asta. Nu vrea sa aiba probleme.
Urcam panta aspra pana la casa lui de lemn, pana la magazia uriasa din tabla, pe care a facut-o cu mana lui, pana la grajdul de barne batrane, inconjurat de copaci. O motocicleta veche, scoasa din uz, zace sprijinita de peretele grajdului, mai incolo - un stravechi "imeseu", despre care Adrian sustine ca mai functioneaza inca, dupa 30 de ani. Casa e in spate. E ceva care nu merge aici, care nu se potriveste, fiarele astea ruginite si magazia de tabla si imensele fundatii de beton pe care stapanul locului le-a turnat peste tot.
Aflu ca el e nascut aici, in mijlocul pustietatii, ca si tatal lui, care acum e plecat la Luncani, ca si mosu-sau, ca si tatal mosului sau, si ca locurile acestea, pamantul, se mostenesc in familie. El e singurul care... ar vrea sa plece de-aici. Il intreb despre cetatea de sus, de deasupra casei sale si despre bolovanii astia care sunt incredibil finisati si care... "provin din zidurile cetatii, nu-i asa"? El imi vorbeste incet despre fetita lui, Adriana cea mica, despre cainele bland al curtii sale, despre frumoasa lui nevasta, pe care si-a adus-o de sus, de la Tarsa, si... da... bolovanii... sunt din cetate si sunt facuti de mesterii lui Burebista, dar ce mai conteaza, sunt lucruri trecute de mult si astazi mai vin pe-aici numai studentii la istorie, pe care el nu prea ii place. "De ce?" "Pai pentru ca astia cu istoria lor au distrus cetatea, o sa vezi cand te duci sus, nu mai e nimic din ea." "Cum asa, au distrus-o, cine sa faca asa ceva?" Rade putin de naivitatea mea si apoi imi povesteste, printre fierataniile curtii sale, despre cum mosu-sau, adica bunicul, omul care avea cetatea in mainile sale, lucra la santierul arheologic acum multi-multi ani, cu un arheolog faimos, nu stie daca eu am auzit de el... "Era unu Daicoviciu, care sapa cu studentii si care a daramat turnurile cetatii, unul cate unul." Mosu-sau "s-a suparat de stricaciuni si n-a mai vrut sa lucre, dar tot au gatat turnurile pana la urma." Cauta aur. Apoi si taica-sau a lucrat la santier, si el, cand era mai tanar...
Stam in curte putin, inainte de a urca la cetate. El mai are un copil, pe baietelul cel mic, pe care-l cheama Daniel. Pe o masa de lemn sunt intinse la uscat ciuperci galbene, pe care nevasta-sa, Leonora, le va vinde apoi la Bosorod. Asa... "Toti cauta aur aici", zice Adrian, mereu gasesc sapaturi in poiana si cetatea e plina, vin mereu cu detectoare de metale... numai ca... aurul nu se arata la orisicine si Dumnezeu a vrut ca eu sa gasesc comoara... "Pai da", zice, "eram copil si am gasit-o aici, lucram la temelia casei si am gasit-o."
Omul acesta vorbeste despre comori ca si cum s-ar gasi pe toate drumurile, despre flacarile care se vad pe munte in unele nopti, ca si cum ar avea in cap un program, un grafic dupa care se pot vedea minunile acestea. Aflu in cele din urma ca acea comoara - 277 de piese din aur si din argint - au dat-o la muzeu, pentru ca aflase un vecin si... Ii privesc ochii si pentru prima data mi se pare ca ceva s-a schimbat. Nu mai e apatic, nu mai e absent atunci cand vorbeste despre aur, si ceva din privirea lui imi spune ca se pricepe la cautatul de comori. Familia lui, de generatii, locuieste aici sub cetate si... Cand o sa coboram, o sa facem poze.
In adancurile Pietrei Rosii
Urcam o panta abrupta, printre imense ruguri de mure, printre fagi uriasi pana la cer. Adrian nu oboseste vorbind despre lumea ascunsa in pamant a comorilor, cararea devine din ce in ce mai ingusta. Apoi intram in padure, printre grohotisuri colosale. Ziduri de piatra se ridica dintre copaci si ma intreb daca vulturul acela mai face cercuri deasupra noastra. Trecem zidul cetatii. Un drum din blocuri de piatra urca spre varf, pretutindeni zac aruncate in devalmasie enorme pietre, cioplite cu o incredibila perfectiune. In portiunile de zid ramase in picioare nu poti baga intre pietre nici macar un fir de iarba. Ca si la Sarmizegetusa, fagii cei mai mari, cei mai drepti, cei mai inalti, ca niste enorme coloane de catedrala, cresc in interiorul zidurilor si nu in afara. "De ce copacii cei mai inalti sunt inauntru?", intreb. "Pentru ca s-au hranit cu sange de om", spune Adrian nepasator, trecand peste stravechea palisada din lemn ce separa curtea cetatii de "turnul de locuit", construit exact in varful muntelui. Aveam sa descopar uluit ca lemnul vechi, de 2000 de ani, este inca acolo, ca marginea acestui "turn de lemn" coincide cu marginea unei prapastii adanci, in josul careia se vede drumul, aveam sa vad temeliile celor 4 turnuri din piatra pentru care bunicul omului acestuia s-a certat cu Daicoviciu. Intregul perimetru al cetatii este brazdat, fie de santurile lungi ale arheologilor, fie de gropile punctuale ale cautatorilor de aur. Lumina amiezei abia razbate printre crengile fagilor colosali, iar trunchiurile lor de necuprins par ca ne privesc. Adrian pluteste printre ruine, ca si cum ar fi in sufrageria sa de-acasa, cineva din familia lui a fost de fata de fiecare data cand s-a gasit ceva aici, sabia celtica sau scutul roman de parada din fier forjat. "Asta a fost prin 1951 sau 52" - care avea incrustat pe el un cap de bour... "Sau candelabrul cu trei brate, sau bustul zeitei Bendis", adauga el mijindu-si ochii. "Cum crezi ca au reusit romanii sa ia cetatea, cum au invins?", intreb. Adrian ma priveste surprins. Fumeaza asezat pe o piatra. "Apai, stiu eu daca i-or invins?"
Cetatea a cazut in anul 106 dupa Hristos. Coboram.
</b><b>Calatorie la marginea istoriei
Adrian are vreo 35 de ani, doi copii, o nevasta, si in curtea sa se afla, deci, o cetate dacica. El pare obsedat de personalitatea bunicului si de comori. Bem cafele. Cestile de plastic rosu sunt puse pe masa de lemn, printre ciupercile puse la uscat. Nevasta lui s-a imbracat elegant, ca la nunta. Pentru poza. Apa de izvor curge printr-o teava. Crucea din cer a marelui vultur a disparut. E cald, cu caldura de toamna. Pe mosu il chema Nistor si purta chimir. Pe tata, Gherasim. Iata o poza cu mosu, venit de pe front. Surazator. Se pricepea nu numai la comori, dar si la vanatoarea de moroi. Il chemau oamenii atunci cand vitele se imbolnaveau fara motiv sau cand cineva din familia unui mort slabea peste masura. "Mosu sa ducea sa caute de era moroi sau nu, stia sa arunce cocosul peste mormant si sa treaca calare la miezul noptii, stia cantece de descantece si stia strapunge inima moroiului cu teapca de frasin sau de gorun, ca sa nu mai bantuie. Stia ierburi de leac si de vraja, stia sa lege ploile si sa aduca apa in fantana." Nevasta lui Adrian, Leonora, tace cu ochii mari si cu copilul cel mic in brate. Eu privesc in sus, catre muntele de deasupra, ascuns in umbra marilor fagi. Casa de barne are un stergar la fereastra si flori prinse de pereti. Ei pozeaza in cadrul usii de lemn, ca intr-o secventa de film. Eu promit sa le trimit prin posta fotografiile si apoi ma indepartez incet, trecand prin poarta de fier, dispretuind putin betoanele lui Adrian Ciolea, ratacite printre umbrele dacilor, printre memoriile adanci ale blocurilor de piatra desprinse din ziduri. Plec, spunandu-mi ca e o lume ciudata, ca oamenii acestia au ceva straniu, ca unele lucruri se pierd poate pentru totdeauna. Adrian si familia lui vor sa plece de-aici, pentru ca iarna dureaza sase luni si pentru ca scoala e departe pentru copii si pentru ca astazi... e altfel. Poate ca e mai bine ca cetatea de la Piatra Rosie sa ramana singura un timp, poate ca e mai bine ca istoria daramarii turnurilor sa ramana discreta, poate ca e mai bine ca acest teritoriu sa ramana al vulturilor, al cautatorilor de aur si al umbrelor.
Imi reiau drumul, atins de melancolia unor vremuri apuse, cautand mereu pe cer crucea vulturului rotitor, urmand mereu apa Luncanilor, pana la marea pestera a Cioclovinei, locul in care paraul izbucneste din munte.
Am intrat in marele tunel, apoi in marile sali boltite in care, acum 30 de mii de ani, locuiau oameni. Mica straluceste pe bolta pesterii ca stelele pe bolta cerului. E o calatorie la capatul istoriei. Acolo, in pestera de la Cioclovina, am avut brusc imaginea sutelor, a miilor de generatii inlantuite, a miilor de destine pe care acesti munti le-au legat. Din aceasta perspectiva, imi spun, caderea cetatii din anul 106 este la fel de neinsemnata ca si plecarea lui Adrian de pe pamantul mostenit de la mosu-sau.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)