Manastirea Magarul- Acum cinci veacuri, niste ciobani ardeleni care treceau cu turmele prin Moldova au gasit o icoana intr-un stejar. Pe locul miracolului a fost inaltata o manastire -
Intre tinutul Husilor si Barlad se intinde o pustietate arar batuta de picior omenesc. Cat vezi cu ochii, doar ierburi fierbinti si roiuri uriase de fluturi migrand prin vazduh ca niste ninsori solare. N-am vazut niciodata fluturi atat de multi: rosii, albi, azurii, cu aripile tivite de purpura si de aur, zboara cand lin, cand avantati in tornade, vrand parca sa ne arate calea pe care sa o urmam. Drumul pe care mergem nu e insotit de nici un indicator. Dupa cateva serpuiri, se infige piezis in zidul unei paduri care ne absoarbe, inchizandu-se peste noi ca un clopot: un tunel de umbra racoroasa si intunecata, luminat ici-colo de paienjenisul razelor strecurate de soare prin cupola copacilor. Ramuri lungi se izbesc de parbrizul masinii. Oprim si coboram ca sa dibuim firul ascuns al potecii, care se risipeste odata cu fluturii. O cale ferata rasare din hatisul de ierburi. Doua sine, pierzandu-se din nou in peretele de padure, prin care vom afla ca mai trece totusi un tren. O data la doua zile, un biet si molcom tren, spre tinutul Husilor... Mergem mai departe. Dupa alti aproape cinci kilometri, la sfarsitul tunelului de verdeata, se intrezareste o poiana scaldata in soare si zidurile albe, stralucitoare, ale unui asezamant monahal. In mijlocul lor, o biserica veche, inconjurata de cateva acareturi saracacioase, cotropite de iarba si de o liniste intemeietoare de lume. Manastirea Magarul. Cu toate ca ne aflam la doar 25 de kilometri de orasul Barlad, suntem intr-o mirifica sihastrie, un loc care nu figureaza pe nici o harta a lumii...
Stejarul Magarului
"Ce vant va poarta pe aici?". Din umbra arborilor rasare, indreptandu-se spre noi, un calugar. Descult, cu barba lunga si incalcita, plina de licheni si scaieti, imbracat in haine saracacioase, pare mai degraba un duh ratacitor al padurii, mai ales ca din coama de par care i se revarsa pe umeri rasare un chip straveziu, de un alb lunar, nefiresc, de parca omul din fata noastra n-ar fi vazut de multa vreme lumina soarelui. Are in schimb ochi albastri, scanteietori, si un zambet blajin. "Ce cautati prin pustietatile astea?", ne intreaba din nou, oferindu-ni-se drept calauza. Aflam ca, intr-adevar, e monah, il cheama Xenofont si a venit, impreuna cu intreaga obste calugareasca, tocmai din Muntii Neamtului. Fii duhovnicesti ai celebrului staret Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda, cei zece calugari au fost "transplantati" intr-o singura noapte, pe 4 aprilie, schimband obstea de la Manastirea Magaru, pentru a statornici randuieli noi si aspre ca la Muntele Athos. Cand au venit, calugarii locului erau deja cu bagajele facute. N-au apucat nici sa-si stranga mana cu noii sositi. De ce au fost schimbati? Nimeni nu stie. Si nimeni nu stie nici unde au fost trimisi. "Sunteti pentru prima oara aici? Hei, pai stiti dvs. unde ati ajuns? Asta e loc sfant, oameni buni! Un loc ales de Sfanta Treime. Vedeti copacii astia? In unii din ei sunt ascunse icoane sfinte, icoane facatoare de minuni. S-au intamplat mari minuni pe aici, aveti grija! Nu stiu daca sunteti pregatiti sa intelegeti miracolul locului." Faptura calugarului Xenofont raspandeste miros amar de padure. Vorbele pe care le spune se invalmasesc cu tumult, grabite parca sa faca stiuta taina asezamantului monahal. "In biserica se afla o icoana straveche. Nu-i cereti ce nu va poate da... Rugati-va la ea cu lacrimi adevarate, caci multa nefericire a curmat, vindecandu-i pe unii, impacandu-i pe altii, dezlegand de facaturi si blesteme satanicesti. Icoana Maicii Domnului a fost gasita prin minune dumnezeiasca intr-un stejar, <<stejarul Magarului>>, pe radacina caruia s-a si inaltat manastirea, acum aproape cinci sute de ani..."
Vrem sa-i facem parintelui Xenofont o fotografie pentru ziar... Ne opreste cu mainile intinse, avertizandu-ne, aproape cu dusmanie: "Nu faceti asta! Nu umblati cu desertaciuni! Mergeti in biserica si rugati-va de pacate! Puneti-va la icoane si suspinati". Din clipa aceea, calauza desculta, legata la brau cu centura de iarba, avea sa dispara, pe toata durata prezentei noastre la manastire, multumindu-se sa ne urmareasca in taina, de pe dealurile de deasupra chiliilor. Canonul credintei era prea aspru ca sa ingaduie usuratatea lumeasca a unei fotografii...
Ramurile unor pini batrani imbratiseaza turla bisericii. Niste ramuri unduitoare, tesand in jurul ei o carapace de cetini. Biserica e pustie, cufundata in liniste. Zidurile groase si fresca stearsa de trecerea anilor ii tradeaza vechimea. Sfinti tristi, bizantini, ne privesc din iradierea catapetesmei poleite in aur. Deodata, in altar se aud pasi. Usile imparatesti se deschid cu incetineala, facand loc unui tanar monah care vine spre noi zambind. Are trasaturi delicate, piele smeada, ochi nefiresc de luminosi si de blanzi. Glasul ii e plin de moliciune, chibzuit si ingaduitor, tradand stiinta de carte.
Ceasuri intregi incerc sa aflu cate ceva despre staret, dar parintele Euharist vrea sa se scoata pe sine din discutie cu orice chip. Nu vrea sa-mi spuna nici varsta, nici de unde se trage, nimic din ce a facut in viata lui de mirean. "M-am calugarit la Petru Voda, apoi am fost trimis cu ascultare aici", la asta rezuma el intreaga sa viata de pana azi. Abia intr-un tarziu, din nebagare de seama, cand panda incepe sa oboseasca, ne povesteste ca a fost student la Ase, studentul domnului Toma Roman, redactorul-sef al revistei noastre. Tresar uluit: calugarul acesta e licentiat in Economie! S-a nascut in Bucuresti, dar imediat dupa absolvire a renuntat la prieteni si la familie, la o cariera promitatoare, fugind in sihastriile muntilor, in Bucovina, la Petru Voda, intr-o lume atat de diferita de cea in care traise pana atunci. Atat am putut afla despre el. Cat despre fotografii, fereasca sfantul! Intoarce spatele de fiecare data cand indreptam obiectivul aparatului catre el, ba chiar ne ameninta ca se supara. "Eu v-as sfatui nici macar sa nu incercati. Ma credeti sau nu, au mai fost vreo cinci sau sase persoane care s-au incapatanat sa declanseze aparatul si filmul s-a voalat. Nu ma intrebati de ce, ca nu stiu. Dar va jur ca asa s-a intamplat..."
Miracolul celor trei lumini
Despre manastire insa, putem intreba orice. Si, bineinteles, mai intai de ce se cheama "Magarul". Care e legenda de care vorbea calugarul din padure? Parintele Euharist imi spune ca nasterea asezamantului s-a faptuit chiar aici, in locul unde e asezata azi sfanta masa a altarului si unde altadata se afla un stejar batran: "Poate vi se pare o ciudatenie, dar manastirea asta a fost ctitorita de niste ciobani ardeleni...", isi incepe povestea parintele Euharist. Coboram in veacul saisprezece, in vreme ce oierii din Ardeal porneau in transhumanta spre Basarabia, trecandu-si peste munti turmele nesfarsite de oi, cainii si magarii incarcati de poveri, asezandu-si stanele in pasunile bogate si primitoare ale Barladului. Unul dintre marii stapani de stana, venetic din tinuturile Bretcului, se numea Ion Bretcanu. Era o seara de toamna, zice-se ca-n anul 1570, cand unul dintre magarii acestui oier a disparut in paduri mai multe zile, fiind gasit de un padurar intr-o dumbrava indepartata, la radacina unui stejar batran. In anul care a urmat si exact in aceeasi zi, acelasi magar a disparut iarasi. L-au gasit tot acolo, sezand pe picioarele dinapoi, privind "ca fermecat", ore la rand, tulpina arborelui secular. "Ia uitati, fratilor, magariu" nostru se roaga", a ras unul dintre ciobani. Dar in anul al treilea, ziua fatidica s-a nimerit sa fie chiar cea in care oierii lui Bretcanu se intorceau de la targul Barladului, unde vandusera o mare parte din produsele stanii. Era vreme de ploi, negura groasa intunecase padurea inca de la ceasurile amiezii. Obositi si uzi de drum, ciobanii nici nu apucasera sa se adaposteasca la stana, cand magarul se topi din nou in desisul padurii, cu desagii cu bani uitati pe spinarea lui.
Ingrijorati, mocanii l-au tocmit pe vrednicul Iftimie, capetenia tuturor padurarilor, cel care veghea peste intinsii codri dimprejur, cunoscandu-i atat de bine, incat se zvonea despre el c-ar sti graiul copacilor. Cand au gasit magarul, era trecut de miezul noptii. Furtuna isi intetise tariile, ploua naprasnic, vanturile iti taiau rasuflarea. Bietul animal era acolo, ingenuncheat la radacina stejarului sau, inaintea a trei luminite stralucitoare. Trei luminite scanteiau ca stelele, sfasiind valurile de ceata, in numele Tatalui, al Fiului si-al Duhului Sfant... Speriati, ciobanii au ingenuncheat cu totii in fata miracolului, iar starostele lor, Ion Bretcanu, a hotarat pe loc ca din cei 3000 de galbeni care se gaseau in desagi sa ridice un schit, a carui Sfanta Masa sa fie chiar tulpina batranului arbore. Cand au taiat acel copac scorburos, oamenii au gasit in "trupul" lui o icoana. O icoana care avea sa faptuiasca de-a lungul veacurilor nenumarate minuni. "N-a fost doar legenda", repeta parintele Euharist. "Se pot vedea si azi sub sfantul jertfelnic radacinile copacului stravechi. Ca oierii lui Bretcanu au fost aici o dovedesc chiar numele multor locuri din imprejurimi. De pilda, mai in vale, prin padurile pe unde ati urcat dvs., altadata a fost un sat numit Bujoreni. Ei bine, in veacul al saisprezecelea, vatra satului aceluia se numea Silistea Oilor, iar cea a satului Banca - cel mai apropiat de manastire - era numita Silistea Bretcanii. Manastirea <<Magariului>> a lui Bretcanu e amintita intr-un act de la 1602, dar ceea ce conteaza e locul, faptul ca manastirea asta s-a nascut pe un loc atins de miracol. In poiana asta atat de indepartata, si mult imprejur, nu curge nici un izvor. Cine era nebun sa faca o manastire intr-un loc fara apa? Apoi, nu trebuie decat sa va uitati putin la icoana asta..." Intr-adevar, asa cum e acum, ascunsa in ferecatura sa de argint, icoana e cuprinsa de taina. Abia deslusite, nici nu-ti dai seama daca acele chipuri de culoarea pamantului, pictate pe ea, sunt zamislite sau nu de mana omeneasca. Acea Maica si acel Prunc nu se uita unul la altul, ca in mai toate icoanele bizantine; pruncul e tinut la distanta de trupul Mamei Ceresti, iar amandoi privesc undeva, in departarile lumii, cu o privire pierduta, ce-ar vrea sa treaca de usile bisericii, regasind adancul padurii. "Cand e mare seceta, satenii le cer preotilor sa scoata icoana din biserica. Si de fiecare data cand icoana a fost scoasa si taranii au urmat-o intr-o adevarata procesiune prin paduri, absolut de fiecare data, chiar in acea zi, a inceput sa ploua... Intrebati pe oricine din satele astea si va va spune ca e adevarat."
Ioanichie, boierul cu inima de sfant
Dupa ridicarea schitului lui Bretcanu, padurarul Iftimie s-a calugarit si, luandu-si numele de Pahomie, a pazit multi ani buna lui randuiala. La fel cum a fost lipsita de apa, manastirea a fost mereu lipsita de mosii - lucru nemaiintalnit la vreo alta manastire moldoveana -, fiind sortita pana azi sa ramana saraca si rupta de lume, sa-si schimbe de multe ori stapanul si obstea. A trebuit sa treaca multa vreme pana sa se gaseasca un mosier temator de Dumnezeu, vornicul Gavril Conachi, care, vazand cat e de paraginita, a refacut manastirea din temelii la 1780, grijind de ea pana la moarte. Cat despre fiul sau, Ion, el avea sa aiba un destin cu adevarat legendar. Desi om cu o invatatura aleasa, o dragoste nefericita l-a facut sa se desparta de lume, sa o urasca, sa se inchida in sine, incredintand toata averea sa Manastirii Magarul, calugarindu-se el insusi, cu numele de Ioanichie. El a ridicat la 1840, pe vechile temelii, o manastire de piatra, el i-a hotarat hramul Adormirii Maicii Domnului si tot pe el il vedem pictat acolo, in stanga catapetesmei, in vesminte purpurii. Secvente ale vietii sale au devenit istorie. Auzind, odata, ca la manastire traieste un mare boier, o ceata de talhari, condusa chiar de unul dintre calugarii manastirii, a navalit in miez de noapte in chilia parintelui Ioanichie, amenintandu-l cu pumnalele, fortandu-l sa le predea toti banii. Calugarul le-a cerut ingaduinta sa se imbrace si sa-i insoteasca spre biserica, zicand ca galbenii sunt acolo, in Sfantul Altar. Talharii au consimtit. Au intrat cu totii in biserica, au stat aici, unde sedem si noi, asteptand infrigurati ca parintele sa iasa inaintea lor cu averea. Deodata, biserica s-a luminat. Usile imparatesti s-au deschis si intre ele a aparut acelasi monah de dinainte, dar de data aceasta invesmantat in epitrahilul si filonul de aur, ca la Liturghiile cele mari. Si, ridicand Sfanta Evanghelie deasupra capetelor tuturor, le-a zis asa: "Fratilor, iata, banii mei sunt in aceasta carte. De acum, puteti sa ma omorati!". A urmat o tacere, o lunga tacere, dupa care toti talharii au cazut in genunchi si au cerut iertare. Dupa putina vreme, banditii au fost prinsi, dar insusi cuviosul Ioanichie a intervenit pe langa autoritati, rugand sa fie eliberati. Un singur lucru nu a putut ierta: acela ca talharii au fost calauziti de un calugar. De aceea, chiar a doua zi, i-a alungat pentru totdeauna pe toti calugarii manastirii, inlocuindu-i cu maicute si statornicind niste randuieli aspre, de adevarata schimnicie.
"Scoala" parintelui Iustin
In ciuda multelor vitregii si lipsuri, in ciuda prigoanei comuniste, manastirea a ramas de maici pana prin 1998, cand au fost iarasi adusi calugari. Anul acesta au fost schimbati, la fel de in graba ca-n vremea cuviosului Ioanichie. Nimeni nu stie de ce-au fost inlocuiti cu totii, de ce n-a mai ramas nici unul din vechea obste, de ce au fost adusi tocmai din munti acesti zece monahi tineri, cu dor de singuratate. "Asa a hotarat Preasfintitul Ioachim, Episcopul Husilor", raspund ei soldateste, fara a comenta. Prin satul Banca se zvoneste ca deasupra chiliilor astora se itisera prea multe antene parabolice, ca lumea cam ocolea slujbele facute aici. Sunt insa doar simple banuieli, nimeni nestiind cu precizie care au fost adevaratele pricini. E sigur insa ca, de cand au venit calugarii parintelui Iustin, cu regimul duhovnicesc aidoma celui de la Petru Voda - rugaciune si slujba neintrerupta, lungi miezonoptici si post desavarsit tot anul -, localnicii iubesc si ajuta manastirea mai mult. Oamenii au invatat sa pretuiasca linistea si singuratatea calugarilor, netulburandu-i decat atunci cand se cuvine, neurcand spre ei decat la slujbele mari. Si, ca prin minune, dupa numai doua luni de la sosirea noii obsti, lumea nu mai incape in biserica la Sfintele Liturghii. "De vina e, poate, parintele Iustin. Toti cei de aici suntem calugari de multi ani, ne cunoastem bine intre noi, toti am fost formati de parintele Iustin si il avem ca duhovnic. Recunosc ca eu, ca staret, nu fac altceva decat sa respect pas cu pas povetele sale, sa urmez intocmai modelul sau duhovnicesc de a conduce o obste calugareasca. De la el am invatat totul. Am invatat in primul rand sa fiu tare. El are o tarie de caracter pe care n-am mai intalnit-o la oamenii obisnuiti, o tarie ce vine dintr-o necurmata nadejde in ajutorul Maicii Domnului. Toti se intreaba cum mai rezista. Ziua intreaga spovedeste zeci, sute de credinciosi, unul dupa altul, fara nici o pauza de odihna, apoi slujeste in biserica la Liturghiile de noapte. E mare lucru daca apuca sa doarma doua-trei ore intr-o zi. Pentru lumea de rand pare supraomenesc, imposibil. Dar, de fapt, e harul lui Dumnezeu care lucreaza prin acest batran induhovnicit. Pentru harul lui Dumnezeu toate sunt cu putinta..."
Toti vietuitorii manastirii obisnuiesc sa-l numeasca pe parintele Iustin nu duhovnic, ci "batranul lor". "Bineinteles ca ne e dor, ca doara oameni suntem", spun cu totii, recunoscand totodata ca le pare nespus de rau fiindc-au plecat de acolo, din munti. "Sa te desparti de <<batranul tau>> e exact ca si cum te-ai desparti de parintele tau. Parintele care te-a nascut spiritual...", apasa cuvintele staretul Euharist. "Asta e de fapt marele merit al parintelui Iustin, mai ales acum, la batranete: nu cred ca vreo alta manastire a deschis atatea schituri ca Manastirea Petru Voda. Si vorbesc de schituri cu rugaciune multa, cu monahi induhovniciti, crescuti la <<scoala>> Parintelui Iustin, asezaminte care sigur vor dainui. Iar daca nu le-a deschis, le-a <<improspatat>> cu monahi noi, a stiut mereu sa trimita omul la locul potrivit. Acum, in obstea de la Petru Voda au mai ramas cel mult 70 de vietuitori. Inainte erau mult peste suta. Multi au fost trimisi cu ascultare, ca si noi. Dar mereu tinerii chemati la monahism, din toata tara, vor sa-si faca ucenicia acolo, la Petru Voda, langa harul acestui mare pastor de suflete. Eu mai merg si acum pe la el, dar numai cand am nevoie de sfat. Candva, un preot batran mi-a zis asa: <<Cu duhovnicul trebuie sa te intalnesti o data pe an si sa implinesti cuvantul lui. Iti da un cuvant si acela sa-l faci. Mai vii la anul, iti mai da un cuvant si tot asa mai departe...>>. Intalnirea cu parintele Iustin e bucurie curata. Sa implinesti cuvantul lui, asta e cel mai greu. Ti-e dor de manastirea de unde ai plecat? Unui calugar n-are voie sa-i fie. Calugarul e un ostas, el trebuie sa fie tare. Cum i-a raspuns unui tanar un alt mare duhovnic, parintele Cleopa, cand acesta i-a spus ca vrea sa vina la manastire. I-a spus asa: <<Nu veni la manastire, fa-te tu manastire!>>. Un adevarat calugar isi poarta manastirea in inima lui, oriunde s-ar duce. Cand am plecat de la Petru Voda, m-am gandit ca nu voi mai gasi un loc la fel de retras si de prielnic rugaciunii ca manastirea aceea din munti. Ei bine, iata, am gasit!"
***
Unii dintre calugarii Manastirii Magarul n-au coborat in oras de cand au venit aici. Iesim din biserica, parintele Euharist trage aer in piept si priveste codrii de parca i-ar mangaia cu ochii sai plini de lumina si spune ca, daca s-ar putea, el n-ar cobori de aici niciodata. Pentru el, acolo jos e haosul, indepartarea de credinta, Infernul. Pe cand aici, ratacind printre copacii padurii, te poti intalni oricand cu Dumnezeu. "Stiti cum sunt aici diminetile?... Ies cateodata de la chilie si raman asa, incremenit in mijlocul gradinii, nu mai pot face un pas. Si-mi vine sa cad in genunchi si sa laud, sa slavesc din toata inima mea pacatoasa nemarginita frumusete a lumii, creatia aceasta, toate pe care le-a facut Dumnezeu: iarba, pasarile, raul de lumina care se varsa asupra noastra din cer, tresarirea de fericire a naturii, pe care o contemplam intre rugaciuni. Asa traim noi: simplu si bogat totodata, sub corola de minuni a lumii, plina de semne dumnezeiesti. Ascultare si rugaciune. Un calugar nu-i un om complicat. Privit din afara, viata lui pare mereu la fel. Un calugar e cam ca padurea asta din jur: aparent nemiscata, tacuta, intunecoasa. Dar e o padure care pe dinauntru canta..."Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
(La Manastirea Magarul - Bujoreni se poate ajunge folosind drumul judetean Barlad-Zorleni-Murgeni-Falciu, iar de la iesirea din satul Popeni, ajunsi pe creasta dealului, la punctul numit "Caprioara", se face dreapta, intrand in padure, pe unicul drum de tara care duce direct la manastire.)