</b>
<b>Locuinta mea de vara e la tara...</b><b>- Ne scriu cititorii -</b><b>Politica fanului, la Poienari
Comuna Poienari, asezata in nordul judetului Arges, la o aruncatura de piatra de fosta capitala a Muscelului, Campulung, isi rasfira casele la poalele celui mai inalt deal din tara, Dealul Matau (1017 m), pe coline invelite in pajisti bogate si inmiresmate, pe care localnicii le numesc "muscele". Principala indeletnicire a locuitorilor acestei comune o reprezinta mineritul, in comuna existand trei mine renumite in tot judetul, dar si munca pamantului si cresterea animalelor.
La adapostul dealurilor si al muncii, satenilor din comuna Poienarii de Muscel putin le pasa de inflatie, criza, tranzitie, dispute politice. In aceasta perioada, totul se rezuma la vite, la munca pamantului, la obsesia iernii lungi si geroase care trebuie primita cum se cuvine, cu de toate pe masa. La Poienari, munca nu are sarbatoare. Ca e joi sau duminica, ca e 1 Decembrie sau Sf. Gheorghe, taranul este vesnic la datorie. O datorie pe care o are in fiinta sa, din tata-n fiu, o datorie care il innobileaza. Ca e soare, ploaie sau viscol, vitele trebuie ingrijite cu sarg si la timp. Dis-de-dimineata, grajdurile isi aprind luminile, inainte de rasaritul soarelui, iar pana la ziua, laptele muls este deja pe masa.
La Poienari, oamenii fac toate muncile unui argat, laolalta cu parintii si fratii lor, carora le e rusine de patru lucruri: sa taie frunza la caini, sa minta, sa fure, sa cerseasca. La mine in sat, cand se porneste cositul si fanul, atunci parca timpul sta in loc. Simti in aceasta perioada ca trebuie sa dai ce ai mai bun din tine, la fel ca la un examen. De ce? Pentru ca acum totul este sa muncesti repede, bine, si sa ai noroc de timp bun pentru ca fanul sa se usuce, sa fie risipit, adunat si inaltat in capite. E ca si cum ai munci un an degeaba, daca acum nu iese totul cum trebuie. La fel ca la camp, cand batalia cu recoltatul graului nu se face oricum sau cand avem chef, la fel e si la fan: totul e ca momentul sa fie bine ales. Nu-ti mai gasesti linistea pana nu-l vezi in pod. In acest timp, pe ulitele satului nu mai vezi umbland agale pe nimeni, toate sunt pustii, la fel si carciumile, unde zumzetul a amutit.
Pentru a evita teroarea soarelui, flacaii nostri, zdraveni ca brazii, incep ziua de coasa de la ora cinci dimineata. Insirati cate 7-10 feciori pe brazda, ei par ca danseaza intr-un ritm numai de ei stiut. Brazda dupa brazda, cosasii ingenunche iarba, triumfatori, asteptand apoi femeile sa vina cu mancare, asemenei Anei lui Manole. Ele vin vesele, chiuind, aducand bucate aburinde, pe care le aseaza, pe stergare albe, barbatilor. Cu o tuica rece, uneori amestecata cu izma, barbatii isi refac puterile la umbra unui pom. Lupta iar incepe, caci ziua de coasa e lunga ca ziua de post. Pe culmi si pe dealuri, satenii incep apoi lucrul la fan. Munca in grup e placuta si cu spor, mai ales daca mai e presarata cu cate o gluma sau cu cate o strigatura. Cand sunatoarea din fan prinde a suna, e semn ca fanul e uscat, si atunci, cand soarele isi intoarce privirea printre nori, satenii inalta clai rotunde ca oul, pana la cer, si grebleaza iarba pana ce o fac sa suspine. Munca nu se opreste aici, caci ziua urmatoare incepe caratul fanului in pod, pentru ca ploaia sa nu-l prinda gata facut si sa-l strice.
Dupa atata munca, ar fi fost bine ca si taranul sa aiba un trai pe masura trudei lui, dar profitul lui, si asa foarte mic, ii ofera o viata modesta, drept pentru care tinerii sunt tentati sa paraseasca satele.
La 17 ani, cati am implinit de curand, cred ca am inteles ceva despre rostul vietii. Cine vrea sa afle definitia fericirii sa stie ca ea nu poate exista fara munca si fara tarani.Bogdan Floroiu Laurentiu -
comuna Poienarii de Muscel, jud. Arges, cod 0423
Druganele din Dragus
Nu am gasit in nici un dictionar etimologia regionalismului drugane, prin care locuitorii satului Dragus (judetul Brasov) denumesc bivolitele. Despre bivoli am aflat ca au fost adusi in Tara Fagarasului de catre autoritatile Imperiului austro-ungar, la inceputul secolului al Xix-lea. In satele de la poalele Muntilor Fagaras, cu soluri acide si reci, pe care cresc ierburi de calitate inferioara, precum parusca si rogozul, bivolii, mult mai putin pretentiosi la hrana decat vacile, le-au inlocuit repede si total. Bivolii s-au impacat mai bine decat vacile atat cu muncile (agricole si de la padure), cat si cu saracia din gospodariile acestor sate. "Daca nu putem tine boi pentru jug si vaci pentru lapte, tinem drugane si pentru jug, si pentru lapte", spunea un dragusan in anul 1929 unei echipe de monografisti conduse de profesorul Dimitrie Gusti.
De aproape doua sute de ani, bivolitele sunt pentru locuitorii acestor sate un ajutor nepretuit, un prieten de nadejde. In schimbul muncii si laptelui, ele au primit adapost cald, hrana si multa dragoste.
Multe generatii de draguseni s-au facut mari cu lapte de drugana, au hranit in copilarie malacii din ograda si s-au jucat cu ei, creandu-se afinitati si influentandu-se reciproc. Biciul impletit frumos din fuior de canepa, prevazut cu pleasna pentru pocnet, zbalt si codorisca incrustata, desi este purtat tot timpul, rareori este folosit.
Si astazi, bivolii care blocheaza dimineata si seara circulatia pe sosea, apar pentru orasenii din autoturisme "mari, negri si fiorosi", dar in realitate sunt fiinte pasnice si fricoase. De 47 de ani de cand beau lapte de bivolita, nu-mi amintesc ca vreun dragusan sa fi fost agresat de acestea. Un tigan venit din alt sat, care inainte de Revolutie pazea ciurda C.A.P.-ului, a facut exceptie. El avea doi caini-lup vrednici si frumosi, cu ciucuri rosii la gat, pe care obisnuia sa-i asmuta pe doi tauri adusi din Bulgaria, pentru a se evita consangvinitatea. Pandind un moment cand cei doi caini s-au departat suficient, alergand dupa un iepure, unul dintre tauri, scotand un muget, s-a repezit dupa ciurdar. Acesta, intuind pericolul, si-a aruncat cizmele din picioare si a luat-o la fuga prin miriste fara sa mai simta intepaturile. A avut noroc cu un stalp metalic pentru curent de inalta tensiune pe care a reusit sa urce inainte de a fi ajuns din urma de taur.
Cand se aduc in sat tauri noi sau de Sfantul Gheorghe, inainte de a se scoate vitele la pasune, au loc lupte de tauri, asistate de barbati inarmati cu bate si insotiti de caini pregatiti sa intervina pentru prevenirea accidentarilor. Desi spectaculoase, aceste lupte nu se fac pentru spectacol, ci pentru stabilirea inevitabilelor ierarhii dintre tauri, care apoi sunt respectate de acestia, pana la Sfantul Dumitru, cand, incheindu-se sezonul pastoral, taurii sunt despartiti si ingrijiti pe timpul iernii de catre anumiti localnici.
Contrar imputinarii septelului in Romania, dupa Revolutie numarul druganelor din Dragus a crescut pentru ca: - valorifica munca pensionarilor si a disponibilizatilor de la combinatele chimice din Fagaras si orasul Victoria, in timpul iernii; - valorifica superior nutreturi slabe calitativ, subproduse de la alte culturi (paie si coceni), dar si produsele agricole (cartofi), cand sunt ieftine; - constituie o rezerva sigura, la care poti apela la nevoie, fara sa se devalorizeze, precum leul sau investitiile la Caritas si Fni; - exista la draguseni obisnuinta de a consuma numai lapte de drugane (mult mai gustos si mai hranitor decat cel de vaca); - la toate culturile se folosesc ingrasaminte naturale ieftine si ecologice.
Desi in sat sunt multe tractoare (un tractor la doua familii), totusi lucrarile de intretinere a culturilor de cartofi si porumb se fac in continuare cu bivoli domoli si cuminti, care nu taseaza pamantul si nu sunt afectati de devalorizarea leului, de inflatie, de accize, de cresterea pretului la combustibil si piese de schimb etc.
Bivolii nu sunt numai utili, ci si foarte inteligenti, intelegand ce le spune stapanul. Imi aduc bine aminte ca, atunci cand se imbolnavea sau trebuia sa fete vreo bivolita, parintii mei stateau toata noaptea in grajd si cu tratamente traditionale alinau suferintele animalului. Comportamentul stapanilor in astfel de cazuri era inregistrat in memoria animalului.
Prapadirea (pierderea accidentala a) unei bivolite pricinuia bai mare (paguba, suparare si jale de nedescris) in familia stapanului.
Carul tras de drugane, in care dragusenii au fost purtati o viata intreaga, prin scoaterea roscolului, loitrilor si leuicilor, se transforma in car mortuar. De multe ori, in ochii cernitelor bivolite, care, injugate la carul mortuar, isi duceau stapanul la Progadie (cimitir), curgeau lacrimi.
"Drugana pentru draguseni este a doua mama si i-am putea face si noi o statuie cum au facut olandezii vacii", spunea un mucalit, iar ideea lui, desi bizara, s-ar putea materializa, intr-un viitor nu prea indepartat.Tataru Gheorghe -
Sos. Oltenitei nr. 188, bl. 1, sc. 1, ap. 32, Bucuresti
</b><b>"Acolo unde-i verde si frumos"
Putine rauri din Romania au ramas curate in ultimii ani. In apropiere de localitatea Tiganesti (jud. Ilfov), Ialomita este uneori asa de limpede, incat se pot vedea cum misca in voie pestii prin apa. In imprejurimi, se aude doar cantecul pasarilor. Salciile de pe malul drept al raului au crescut asa dese, incat trebuie sa-ti faci drum cu securea ca sa strabati terenul. Langa ele se inalta tufe de alun, de salcam si grozama.
Pe celalalt mal, destul de inalt, intr-o dimineata insorita de iulie, m-am instalat, pentru cateva minute, si pentru prima data, cu o undita in mana. Pestii doar se invarteau pe langa momeala, ca n-a tras nici unul sa muste din ea. Mi-am aruncat privirea in alta parte, atrasa de cantecul ciocarliei si de verdeata. Prin apa, in amonte, se plimba o barza neagra cu ciocul portocaliu. Sus, pe cer, erau stoluri de porumbei ce coborau din cand in cand pe micile peninsule cu nisipul umed. Cate un pescarus ratacit scotea sunete stridente. O barza alba cobora in zbor planat intr-un lan de grau. Pana acolo, se intindea un izlaz cu iarba uscata putin de seceta, cu cateva tufe de maces si arin pe margini.
Pe panta abrupta, sub mal, din loc in loc, crestea sulfina alba si un covor de flori rosii, galbene si albastre, parca formand tricolorul. Vantul aducea, probabil, ceva din atmosfera patriarhala a manastirii din sat, ca prea sedeau linistiti cei cativa pescari in asteptarea vreunui biban. Puietul trecea in bancuri, cu viteza, pe sub privirile lor, fara sa se prinda in carligele unditelor. Dincolo de zavoi, pe camp, s-a auzit la un moment dat scheunatul unui catel. Din cand in cand latra. O fi speriat pestii, de n-a prins nimeni nimic? Am lasat undita, am traversat apa mica pana la genunchi si am incercat sa merg spre el. L-am strigat. A latrat putin, dar nu s-a apropiat. A tacut. N-am reusit sa ajung pana la el sa-l vad, ca nu aveam secure sa-mi fac drum. Nu stiu ce i-am transmis, de l-am redus la tacere. Poate a disparut. Din clipa aceea, ziua de vara s-a prabusit, din nou, intr-o pace eterna. Cu undita-n mana, stau iarasi pe malul inalt, descoperind, uimita, minunile nevazute ale lumii. Iarba, florile, clipocitul molatic al apei, drumul pestilor in ape si al pasarilor sus, in vazduh, dobandesc o identitate nestiuta pana acum. Adevarata fata a naturii, aceea pe care noi, orasenii, o uitam, e plina de magie si taina. O mare parte a vietii noastre e incarcata de sentimente pe care le trezesc in noi ierburile, furnicile, rasaritul, amurgul, anotimpurile cu urgii si cu inseninari. Sufletul nostru e de fapt oglindirea naturii in care ne-am ivit. Sa nu pierdem ritmul si magia naturii! Rupti de ea, ratacim stiinta de a fi fericiti. "Acolo unde-i verde si frumos", spune cu intelepciune poetul. Ar trebui sa mergem mai des pe jos.Maria Sandu