</b><b>Manastirea Izvorul Muresului</b><b>Asediu in cetatea cu sfinte</b><b>- Ctitorita de Preasfintitul Ioan Selejan, episcopul Harghitei si al Covasnei, manastirea de maici de la Izvorul Muresului e unul din rarele semne ca tinuturile strabatute de Olt si de Mures ar mai fi romanesti. Haina calugareasca e adesea un simbol al martiriului moral -
Nu departe de locul in care Oltul si Muresul izvorasc impreuna, pregatindu-se de lunga calatorie prin Transilvania, straluceste in soare o manastire de o frumusete care Il face sa lacrimeze chiar si pe Dumnezeu. Curata si alba ca o mireasa purtata catre altar, impodobita cu flori si cu diadema albastra a cerului asezata pe crestet, un singur lucru pare in preajma ei de neinteles: braul de ziduri care o inconjoara, aparand-o parca de o primejdie - sute de tone de piatra groasa, fortificata, cladita asemenea cetatilor medievale. De cine sa apere aceste ziduri inalte, pe cele douazeci si sase de maicute adunate in obstea Manastirii Izvorul Muresului? Cum ar putea cineva sa le atace pe aceste fetiscane abia iesite din jocurile copilariei, care isi inchina cu atata smerenie viata lui Hristos? Manastirea e inconjurata de hectare intregi de poieni si padure, un adevarat domeniu regesc, strabatut doar de pasari, de lumina stralucitoare a zilei si de cate un urs ratacit. Dar nu de salbaticiunile din paduri au maicutele a se teme, ci de salbaticiunile cu chip omenesc. Suspinand intre ele, isi amintesc si acum seara aceea tihnita cand, plimbandu-se pe aleile inflorite, dupa istovitoarele ascultari ale zilei, portile cele inalte au fost izbite in laturi si cateva masini au intrat in viteza, cu farurile aprinse, strivind sub roti curtea curata si dereticata de mana lor. S-au napustit apoi asupra calugaritelor, prefacandu-se ca le calca, in bataie de joc, fugarindu-le care incotro, injurandu-le cu patima si cu ura in limba lui Attila. Inspaimantate, monahiile s-au retras impreuna in mijlocul curtii, rugandu-se si plangand. Pana atunci, unele dintre ele nu aflasera ca fiarele din padure sunt adesea mai blande ca oamenii. In clipa aceea, din capatul aleii, din indepartata cladire a staretiei, a pornit spre locul dezastrului un barbat. Calugar cu trup de razboinic, cu barba si vesmant cenusii, a inchis portile grele ale manastirii si, zavorandu-le, s-a intors cu fata spre intrusi. Era parintele si duhovnicul lor, Preasfintitul Ioan Selejan, Episcopul Harghitei si Covasnei, ctitor si aparator al tuturor manastirilor romanesti din aceasta uitata parte de tara: "Ce doriti, frati crestini? Nu stiti romaneste? Prea bine." Si, inaltandu-si bastonul cu maciulie de argint, le-a strigat unor oameni veniti la munca la manastire: "Mai, baieti, ia aduceti niste benzina, sa aruncam pe masinile astea!" "Iertati parinte!.", a implorat capetenia agresorilor, amintindu-si subit graiul locului. "Ne-am luat prea tare cu bautura!" A fost iertat crestineste, dar la putina vreme s-a intamplat ca Dumnezeu insusi l-a pedepsit pe omul acela: a cazut de pe casa, rupandu-si trupul si oasele. In ziua cand agoniza in spital, maicile de la Izvorul Muresului l-au pomenit in rugaciuni, la Sfanta Liturghie.
A fost insa doar inceputul. Alti si alti urmasi ai lui Attila au scris cu vopsea cuvinte spurcate pe zidurile manastirii sau indemnuri razboinice: "Afara de pe pamantul secuiesc!". Nici una dintre monahii nu a scapat fara sa fie injurata si umilita. Politia de la Vosloveni e departe, vine cu intarziere si, mai ales, doar cand vrea. Vosloveni e singurul sat romanesc, pierdut intr-o mare de ungurime, la fel ca si Manastirea Izvorul Muresului. Un loc uitat, pe care guvernantilor de la Bucuresti le e mai usor sa il taie de pe harta cu pixul decat sa-i asculte durerile.
</b><b>Imblanzitoarele rugaciuni
Cand am intrat eu pe portile cele mari, in manastire era pace. Preasfintitul venise de la Miercurea-Ciuc, era acolo, inauntru, in superba cladire a staretiei pictata in stil florentin, si maicile se simteau ocrotite. E o incantare sa urmaresti fluturarea raselor negre plutind pe deasupra aleilor pavate cu mozaic de piatra cubica si gribluri, manate de o graba sfioasa, ori de cate ori privirile lor feciorelnice se intalnesc cu straini. Sus, la o fereastra fumurie, boltita in zidurile stralucitoare si albe, se intrezareste un chip de calugarita. Doar cand simte ca ma uit intr-acolo, monahia se si retrage, speriata, ca si cum ar fi savarsit un mare pacat.
In pangarul bisericii ticluite dupa canoane brancovenesti, cativa maghiari o intreaba cu politete pe sora Silvia cum se scrie un pomelnic. Ea le explica, cu nesfarsita rabdare. "Viii sus, aici mortii". "Si cat timp o sa rostiti pomelnicul in biserica, daca va dam saptezeci de mii?" "Patruzeci de zile", raspunde monahia, cu glasul stins. Poarta ochelari cu rame subtiri, e palida si parca foarte slabita, uneori se sprijina cu podul palmei de masa intesata de icoane si carticele de rugaciuni. Dumiriti, vizitatorii inainteaza smeriti spre altar, se inchina dupa randuiala catolica, coborand numai un singur genunchi, facandu-si cruce cu degetele intinse. "E mare lucru ca pasesc in biserica noastra", spune sora Silvia, cu o raza de speranta in ochi. "Majoritatea pomelnicelor pe care le avem in biserica sunt cu nume unguresti, credinciosi catolici sau reformati, dar noi ii primim pe toti cu aceeasi dragoste. Uitati-va la ei, cu cata evlavie se roaga. Unii sunt oameni cu credinta mare, mai credinciosi decat multi dintre ortodocsii nostri. Au trecut insa ani de zile pana sa se convinga ca-n manastirea asta nu se tine seama de nici un fel de etnie, ci doar de dorinta apropierii adevarate de Dumnezeu. Tot mai multi maghiari vin aici la cate un maslu, aprind o lumanare sau cer sfaturi duhovnicesti. Unii vin si apoi ne multumesc, zicand ca dupa ce s-au inchinat la icoanele noastre, au scapat de necazuri si li s-au indeplinit asteptarile." Aflu ca sora Silvia a terminat Medicina, c-a renuntat de bunavoie la lume pentru a veni aici, in locul unde este cea mai mare nevoie de ea. Maghiarii ies din biserica cu frunti plecate si ochi impacati, iar sora Silvia se ofera sa ma insoteasca spre Maica Miriam, stareta manastirii.
Miriam, numele sacrificiului si-al iubirii
Despre stareta, toate maicile vorbesc ca despre o "sacrificata", o adevarata eroina. Multa vreme habar n-au avut cat a indurat egumena lor pentru ele. Ea a fost cea care a iesit in oras, ea a vorbit cu oficialitatile, a ales sa primeasca singura toate umilintele si batjocurile, a renuntat adesea la rugaciuni si la cele sfinte, pentru ca randuiala calugareasca sa se poata implini. Inalta, puternica, cu pasul lung si apasat, cu privirile atintite spre orice amanunt de neoranduiala, Maica Miriam pare mai degraba o "mana de fier" a obstei calugaresti. Doar glasul ii tradeaza delicatetea: gingas, cu tonalitati catifelate si unduioase, picurand in inima liniste. Demult si-a dat seama ca misiunea ei aici, fie ca vrea, fie nu, are un caracter special. "Mi-e de acum foarte clar ca noi, maicile care traim in tinuturile astea atat de napastuite, nu ne vom putea vedea cum trebuie de rugaciune si nu vom avea liniste niciodata. Menirea noastra aici e misionarismul, noi trebuie sa-i castigam pe oamenii din jur, sa-i castigam mai intai ca prieteni, ca vecini. Ceea ce este foarte greu. Preasfintitul Ioan m-a invatat totul, dar mai presus, un lucru foarte important: cum sa ma comport cu oamenii. Cum sa-i iau. Oamenii de aici trebuie castigati, trebuie sa stii cum sa le vorbesti. De obicei, o maica se retrage la tacere si la liniste. Ei bine, la Izvorul Muresului e obligatoriu sa fii vorbaret. Aici se cere sa vorbesti."
Aproape ca refuz sa inteleg: de ce trebuie "castigati" oamenii din jur si cum adica misionarism? Cum adica misionarism in tara ta, unde majoritatea sufletelor sunt ortodoxe? Maica stareta isi pleaca privirea, ca si cum ar vrea sa ascunda sub pleoape niste intrebari pe care si le-a pus si ea, de atatea si atatea ori. Doar fiindca insist, fiindca insist mult, se hotaraste in cele din urma sa vorbeasca. "De cand am venit aici, viata mea n-a fost decat un sir de lovituri, primite una dupa alta. Inainte am fost la Parva, o manastire mare, din partile Bistritei. Venind cu ascultare aici la Miercurea-Ciuc, ma asteptam sa vad o manastire cu biserica si chilii, cu rugaciune multa si credinciosi, dar cand am ajuns la Episcopie, mi-am dat seama ca manastirea era intr-un bloc. Cea mai noua Episcopie din tara, infiintata in 1994, abia atunci isi zidea o biserica a ei. Trebuie spus ca pana in acel an, in judetele Harghita si Covasna, pur si simplu n-a existat nici o maica ortodoxa. Preasfintitul Ioan a dorit ca majoritatea vietuitoarelor manastirii de la Izvorul Muresului sa fie localnice - ca sa stie de mici ce le asteapta mai tarziu - si crescute la Episcopie, pentru a le putea forma el insusi, indeaproape. Eu am fost numita stareta acum sase ani, cand au inceput constructiile la Izvorul Muresului. Aveam 23 de ani si eram probabil cea mai tanara stareta din Romania, dar mai in varsta decat toate celelalte maici de aici. Aveam in manastire fete chiar de 10-12 ani, eu le-am hranit, eu le-am purtat la scoala, eu le-am invatat, din foarte putinul pe care-l stiam, cate ceva despre viata de manastire. Asadar, fara voie, am fost martora unor clipe istorice: sub ochii mei au aparut primele monahii in judetele Harghita si Covasna."
".Si atunci, m-au scuipat in obraz"
"Nu va puteti inchipui ce soc au trait locuitorii din Miercurea-Ciuc in dimineata cand de pe poarta Episcopiei au iesit patruzeci de calugarite ortodoxe, invesmantate in negru, pornind pe strada catre catedrala aflata chiar in centrul orasului", isi continua firul povestii Maica Miriam. "Patruzeci de maici! Nimeni nu mai vazuse vreodata asa ceva. Fiind stareta, si mai veche pe aici, eu cunosteam Miercurea, trebuia sa ma intalnesc cu multi oameni, sa ma interesez de alimente, materiale de constructii, si mergeam aproape in fiecare zi in oras. Tin minte, chiar la inceputuri, cand am intrat intr-un magazin de electrice la Gheorghieni, vanzatoarele s-au speriat. S-au speriat sincer! Au dus palmele asa, la fata, si s-au ascuns repede dupa tejghea. Nu stiau ce suntem, e sigur ca nu mai vazusera niciodata maici ortodoxe. Ne-au intrebat pe ungureste ce voiam, noi le-am raspuns in romaneste, sa nu se sperie, ca voiam doar niste radiatoare si niste becuri. Incetul cu incetul, s-au obisnuit cu noi, desi incetul asta a fost tare greu! Intr-o zi, mergand la piata dupa cumparaturile de trebuinta obsteasca, niste tineri au venit spre mine si m-au scuipat in obraz. Am ramas asa, pironita in mijlocul strazii, pur si simplu nu puteam sa sterg saliva lor de pe fata. Mi-au tasnit lacrimile din ochi si m-am rupt in suspine, iar ei au plecat razand mai departe. Altadata m-au inghesuit intr-o parcare, m-au amenintat ca, daca ma mai prind pe acolo, ma violeaza, ce sa ma mai ascund, asta mi-au spus! Dar daca, Doamne fereste, ii prinzi beti, te pot si omori. De atunci, nu mai ies niciodata singura din manastire, mai ales seara. Am niste credinciosi care ma insotesc, fiindca. ce sa va spun. mi-e frica. Nu e bine sa iesi nici aici, sa te plimbi prin padurile din jurul manastirii. Cand vad vesmantul cel negru, cu camilafca, parca turbeaza. Chiar si vecinii nostri nu ne vad bine si vorbesc foarte urat despre noi. Parca am fi niste sectanti. Dar eu, cand ies pe afara, le strig peste gard: Doamne ajuta! Ce faceti? Sunteti bine? Sunteti sanatosi? Copiii ce va fac? . Intotdeauna ii salut, ii intampin c-o vorba buna, c-un gand bun si ei, chiar daca ma urasc, nu pot sa mai faca nimic. Asa am reusit eu sa castig multa lume pe aici. Am inteles ca totul se bazeaza pe dragoste, ca daca noi o sa le facem bine, ei nu pot sa ne faca rau. Am inteles ca dragostea distruge toata rautatea omeneasca."
Asadar, in acea amiaza de vara, Preasfintitul Episcop al Covasnei si Harghitei, Ioan Selejan, se afla intre zidurile mandrei cetati manastiresti. Observ ca monahiile privesc spre cladirea staretiei cu un fel de teama. Teama de a nu-l tulbura, dar mai ales teama ca nu cumva sa-l vada plecand. Tare se mai intristeaza cand il vad plecand. Preasfintitul ma ia pe dupa umeri si ma indeamna incet: "Hai, frate Bogdane, iti voi arata totul.". Nu mi-o spune, insa stiu ca arhitectura bisericii, a cladirilor, dispunerea aleilor, a zidurilor si acareturilor, superba pictura revarsata peste pereti, toate au fost gandite, pana in cel mai mic detaliu, de el. O manastire puternica, asemeni Sambetei sau Tismanei, cu totul deosebita de dizgratioasele manastiri cu turle trase in tabla scanteietoare, ce au umplut pripit Romania dupa Revolutie.
"Cum am infiintat manastirea? Prin 94, dupa nasterea Episcopiei, am inceput sa caut de unul singur un loc prin muntii acestia, gandind ca prin sfintirea unei manastiri, acolo unde izvorasc deopotriva Muresul si Oltul, se vor sfinti simbolic si cele doua rauri atat de insemnate pentru neamul romanesc. Un localnic mi-a oferit o bucata de pamant pe care se afla un grajd de porci si am socotit ca, fiind dar de la Dumnezeu, trebuie sa accept. Eram singur, nu cunosteam pe nimeni pe-aici si, oricum, mai sunt si alte manastiri din Harghita-Covasna pe care le-am ridicat pe gunoaie sau grajduri. (De pilda, Schitul Dumbravioara a fost inaltat chiar pe locul unor cotete de porci facute de comunisti.) Dupa ce am vazut locul, am coborat cu cativa sateni prin padure, pe firul izvorului Muresului, vreme de aproape un ceas. Si, aratand undeva in stanga, cineva imi spune: Parinte, stiti cum se cheama dumbrava asta? Ii spune Locul Popilor. . Atunci am aflat ca acest teren apartinea parohiei, iar in perioada comunista a fost preschimbat intr-un fel de groapa de gunoi a asezarii. De fiecare data cand cineva avea cate ceva de aruncat i se spunea: Mergeti si aruncati acolo, pe Locul Popilor. . Gunoiul a fost cel care a perpetuat vreme de 50 de ani numele locului. Daca nu ar fi fost gunoiul comunist, numele acestui loc s-ar fi risipit de mult. Am vorbit cu preotul paroh, am obtinut terenul si ne-am pus pe treaba. O manastire nascuta din gunoiul inaintasilor potrivnici, asta e soarta, dar poate si sublimul manastirilor harghitene. In 1999, cu cateva zile inainte de 15 august, cand s-a savarsit prima Liturghie in biserica aceasta, a venit la mine un grup de oameni foarte batrani. In fruntea lor era un barbat carunt, sprijinit in baston, care mi-a zis asa: Vreau doar sa stiti ca noi, credinciosii din Izvorul Muresului, am cumparat acest loc in 1936, special ca sa facem pe el o manastire. Se vede ca abia acum visul nostru a fost harazit sa se-mplineasca! . Cuvintele acestea m-au tulburat mult. Mi-am dat seama ca, prin rugaciunile lor am ajuns aici, ca manastirea asta s-a nascut din rugaciunile acestor stramosi cu inimi de sfinti, care acum sunt la Domnul. Si mai e ceva: de ce au vrut ei sa faca o manastire aici? Colo, imediat peste munte, sunt istoricele manastiri din tinuturile Neamtului, Agapia, Varatec, Secu, Sihastria. Sunt foarte aproape! Batranii aceia povesteau cum ii luau mamele de mana si treceau impreuna Carpatii, pe jos, spre manastirile moldovene. Asa a fost de secole: crestinii de aici mergeau la hramuri acolo, toate bisericile mari din Harghita-Covasna au fost sfintite de episcopi moldoveni, astfel ca legaturile celor doua comunitati de peste Carpati au fost foarte puternice. Si pesemne ca, intorcandu-se odata pe carari de munte, unul dintre acei batrani va fi zis: Mai, fratilor, uite ce folos duhovnicesc aduc manastirile astea din Moldova. De ce n-am face si noi o manastire a noastra?. ."
</b><b>Nelinistile unei sihastre
Spusele parintelui episcop ma tulbura. N-as fi crezut ca manastirile din Moldova sunt atat de aproape si, totodata, atat de departe. Cheile Bicazului sunt unica trecere catre nord. Lipsa drumurilor ii mai desparte, ca un hotar blestemat, pe harghiteni de romanii de dincolo. Intreb daca printre monahiile manastirii se afla vreo moldoveanca, o maica mai varstnica, a carei intelepciune sa fie maicilor tinere de folos. Preasfintitul Ioan imi spune ca o calugarita de 78 de ani, pe nume Modesta, care a stat multi ani in pustnicie prin Muntii Vrancei, traind impreuna cu ursii prin salbaticii, a ucenicit in Moldova, dar acum n-o s-o gasesc la chilie, fiindca isi ia Scriptura sub brat si dispare zile intregi prin paduri. "Sta acolo-n paduri si citeste." "Departe?", intreb. Parintele episcop imi arata cu mana arborii falnici care coboara pana in hotarele manastirii, dincolo de care presimt ca ziua mea de reporter se afla abia la inceput.
Maica Modesta nu era in padure, ci intr-o casuta de barne de la marginea ei, separata de celelalte maici si de viata de obste. O maica scunda, plapanda, care sedea pe o buturuga, privind cu jind codrii si muntii, de parca ar fi vrut sa-i soarba printre pleoapele inrosite de suferinti. Desi batrana, aude bine, are mintea limpede, e bucuroasa de vorba buna si e dispusa sa-mi spuna povestea vietii sale. Un singur mare necaz are Maica Modesta: ar vrea sa plece in pustie, in padurile pe care le priveste cu atata dor, dar Preasfintitul nu vrea sub nici un chip sa-i dea binecuvantarea sa plece. "De ce?", intreb cu mirare. O intrebare nevinovata, dar care avea sa starneasca in sufletul maicii, adanci oceane de framantari. "Nu stiu de ce. Doamne, zau ca nu stiu. I-am spus maicii starete, care-a fost mereu asa de buna cu mine, sa-i spuna Preasfintitului sa ma lase, dar nu s-a putut. I-am spus cat de mult doresc pustiul. Doamne, cat doresc pustiul, pentru linistea lui, pentru smerenia lui. Aicea, in manastire, nu-i liniste, nu-i liniste ca-n padure, ca-n singuratatea de-acolo, n-ai cum sa-ti faci rugaciunea din inima, fiindca ma iau gandurile lumesti. Gandurile astea incurca rugaciunea, nu pot ajunge la o smerenie asa de adanca, cum ajungeam acolo, in padurile din Muntii Vrancei. Eu am venit tarziu din lume, am intrat la Lepsa abia la 67 de ani, am venit cu griji multe din lume, cu ispite multe si nu ma lasa gandurile, ma-ntorc inapoi la ce-am trait, prin cate-am trecut si trebuie sa nu te gandesti la nimic daca vrei mantuirea. Trebuie sa stai numai in rugaciune si rugaciunea sa coboare in inima, caci rugaciunea, daca n-o zici din inima, nu-i primita la Domnul. De aceea, vreau sa ma duc la liniste, in padure, asta o vreau si o cer de la Preasfintitul, dar el nu ma lasa. Preasfintitul e prea bun cu mine, prea bun! Nu stiu daca mai este in Romania un Preasfintit atat de bun, de induhovnicit, ca Preasfintitul Ioan. El ocroteste batranii, bol-navii, copiii cu necazuri. Cum ma vedeti, asa batrana si suferinda, daca mi-ar zice acuma: Poti sa te duci , acum ma ridic de pe buturuga asta, imi fac bocceluta si-am plecat in munti."
Drumul spre Paradis
"Eu sunt venita aici de la Manastirea Lepsa, dupa sapte ani de sihastrie in Muntii Vrancei. Pe data de 4 august 1995, am plecat impreuna cu o maica mai tanara, Maica Evghenia, am parasit manastirea si m-am localizat in munti. Voiam sa ma duc acolo, la un brad, sa ma rog, voiam pacea. Voiam sa fiu in rugaciune si-n liniste. Eu din parinti am fost cam singura. Orfana, n-am avut frati, surori, tata meu a murit inecat in raul Putna, mama a murit cand m-a nascut pe mine. Mereu am fost lipita de singuratate. Cu maica aceea am urcat in muntii pustii, tot mai sus. Venea ploaia. Spre seara, am ajuns departe, acolo de unde curge izvorul Lepsei, am gasit o asezatura intre niste stanci si ne-am bagat acolo sub un brad, amandoua si c-un cane pe care l-am luat de la stana de oi a manastirii. Am gasit niste uscatura si-am facut foc asa, intr-o groapa, si cum a-nnoptat a venit ursu la foc. A stat toata noaptea langa foc, la numai doi metri de culcusu nostru, daca ma-ntindeam un pic puteam sa-i ating blana cu mana. Canele toata noaptea s-a dat la urs, da ursu nu s-a clintit deloc. O stat cuminte. Si dimineata, cand s-a facut ziua si-o luat drumu si-o plecat. Am inceput a face o leaca de chiliuta, aveam topor la mine si-am adunat lemne si a durat doua luni pana am strans noi amandoua destule lemne pentru un culcus acoperit. Da mereu, cand munceam, cand mergeam prin padure, eram tot cu Doamne Iisuse in inima. Mereu cu Doamne Iisuse . Si-n toata vremea ne-ntalneam cu ursu acela, ca avea varlogu pe aproape, da niciodata nu ne-a facut vreun rau. Apoi ne-am intalnit cu alti ursi, am inceput sa-i cunoastem, unii erau mai batrani si mai naparliti, flocosi, alti-s mai netezi - nu samana unul cu altul - si nici unu nu ne-o atacat. Sa stiti ca ursu se-apleaca. Ursu se smereste, pleaca capu-n jos, saracul, si se duce-napoi de unde a venit. I-am pus odata intr-un lighenas o leaca de faina si n-a venit sa manance. N-a vrut sa strice bunul omului, sa manance ce nu-i a lui. Iarna, fierbeam cartofi, puneam ceaunu-afara cu mancare, da n-a venit sa ia. Eu l-as fi ajutat, c-am vazut ca i-i foame, dar el niciodata in sapte ani de zile n-a venit sa ne tulbure. Vedeam lupii pe culmi cum hauiau, veneau la mine paseri mari si-mi luau din palma, am stat cu ciutele alaturea si ne uitam cum beau apa si asa, cu incetul, incercam noi sa pricepem graiul animalelor si sa ne facem prietenele lor. Cand animalu simte ca ai inima curata, da inapoi. Nu ma temeam de ele, luam Cartea cu mine in munti, ma puneam la un brad si citeam si eram fericita. Padurea-i asa cum ii o biserica. Ea da de toate. Lemn, apa, bureti, fragi, mure, dar mai cu seama da liniste pentru suflet. Stateam acolo si nu ne trebuia nimica, imi dadeam seama ca toate agoniselile lumesti sunt inselare pentru suflet, nu mantuire. Acolo in munte-i smerenia, acolo-i Dumnezeu."
Dezlegarea misterului
Uneori, Maica Modesta parca plange. Rostite de ea, cuvintele se leagana, se tanguie, se unduiesc dupa un ritm lung, tragic, si-mi dau seama ca litera tiparita e mult prea saraca, ca Maica Modesta ar trebui sa fie vazuta, ascultata fata in fata, ca sa-ntelegi ceva din duioasa ei marturisire. Dupa ce mi-a vorbit atat de frumos despre animalele padurii, despre ursii ei dragi, calugarita isi ridica faldurile negre, largi, ale manecii, dezvelind o rana cumplita: osul ii fusese rupt cu totul, strapuns de la un capat la altul de niste colti uriasi. Imi spune ca pe spate i-au fost sfartecate bucati intregi de carne, i-au fost rupte toate coastele, ca a stat in spital si a fost aproape de moarte. Da, a fost atacata de un urs, a fost sfartecata cu salbaticie, insa ea sustine mai departe ca ursii sunt cele mai smerite animale de pe pamant, ca totul s-a intamplat "doar din vina ei". "Da, din vina mea s-a intamplat. La un an dupa ce-am plecat in sihastrie, era in ziua de Sanpetru si-am plecat cu maica aia sa cautam fructe de padure, pana aproape de Soveja. Ursoaica era mai la vale de cararea mea, intre noi era o tufa de aluni si macesi pe-o muchie de damb, da eu nu i-am vazut puiu in tufa aceea. Si ei i-a fost teama ca-i iau puiu. Era o ursoaica asa frumoasa si grasa, cu pui mare langa ea, si-a-nceput a oracai, a latra, a venit la mine, m-a smucit de-aici, de mana, m-a trantit la pamant, cu fata-n jos. A-nceput sa-mi manance din spate, voia sa-mi deie intestinele afara, da eu n-am zas nimic, nu m-am fortat la ea, ziceam numai asa, incet: Tine-o, Doamne, saraca de ea, linisteste-o. . Ea ma lucra, ma lucra. Maica Evghenia era in urma mea si s-a pus in genunchi, da cu spatele la mine, se gandea c-o s-o atace si pe ea si nu voia sa primeasca moartea in fata. Maica se ruga. O auzeam bine cum spunea cu glas tare: Maica Domnului, nu ne lasa. Nu ne lasa, Maicuta. , ursoaica tot ma musca din spate si deodata a ridicat asa botul in sus, parca a ascultat rugaciunea maicii si, de unde pana atunci imi rupea carnea din sale, deodata a inceput sa-mi dea cu botul uite-asaaa., asaaa., dupa ritmul in care spunea maica rugaciunea. Ma mangaia. Ma mangaia cu botul ei, asa plina de sange cum eram, ma mangaia ca si cum si-ar fi mangaiat puiul. Ca si cum i-ar fi parut rau. Si dupa ce m-a invartit mult cu botul, a plecat. S-a dus. Asa ca nu animalele au fost incercari pentru mine. Am avut alte ispite, ispite grele si poate cea mai grea ispita a fost ca, dupa sapte ani de zile, a trebuit sa cobor din munti. Si nu din cauza mea, ci din cauza maicii celei tinere. Un an a durat pana am facut chilia mea, inca unul pana am facut-o pe-a ei si cinci ani am stat separate. Ea era foarte smerita, aveam nadejde de la dansa ca merge spre mantuire si deodata a cazut intr-o inselare diavoleasca. A crezut ca a ajuns la desavarsire. Auzea niste glasuri, mereu, glasuri care-o mareau, ziceau Evghenia, tu esti o sfanta! ea zise: Doamne, fie voia Ta si s-a inchinat lor. Asa-s diavolii, te iau la inceput cu cuvinte duhovnicesti, ca sa crezi in ei si abia apoi iti iau mintea. Aceleasi glasuri au inceput s-o batjocoreasca, le auzea mereu, ii ziceau: Tu n-o sa te mai mantuiesti, Maica Modesta nu te lasa sa te mantuiesti, o sa te omoare. . Si ea, saracuta, dintr-o maica asa induhovnicita a ajuns tare instrambata, ca un om nebun. Si atunci, a trebuit sa cobor din munti cu ea, am umblat pe drumuri, am dus-o pe la preoti, ca s-o ajut. N-am putut s-o las singura.
Am plecat la Parintele Iustin de la Petru Voda, am stat acolo 25 de zile cu ea, la saptesprezece Masluri si Liturghii in toata noaptea si maica a-nceput sa se-ndrepte. Dar acolo, am intalnit un preot care ne-a-ntrebat de ce stam noi in pustie. Eu i-am zis ca am binecuvantare de la preotul meu duhovnic, de la Focsani, insa el ne-o poruncit sa ne ducem sa vorbim fata-n fata cu Preasfintitul Epifanie al Buzaului, de care tinea Manastirea Lepsa. Coboram iarasi in lume. Iar Preasfintitul, vazand ca-s batrana si slabita, probabil s-o fi gandit sa ma crute si m-a trimis direct la Miercurea-Ciuc, ca era lipsa mare de maici. Asa am ajuns aici. De un an de zile, de cand am coborat cu maica, nu mi-am mai vazut chiliuta mea din munti. Toata viata mea nu mi-a fost niciodata frica de nimica. Nici de intunericul padurii, nici de ursi, nici de toate fiarele salbatice. Acuma, pentru prima data in viata, mi-i frica. Mi-i frica c-am ajuns aproape de moarte si nu-s mantuita. Mi-i teama ca n-am sa mor cu rugaciunea in inima. Fiindca eu stiu ca, daca mori cu rugaciune, cu ea pleci si iesi inaintea Domnului. Cu paharul pe care-l bei la moarte. Odata, m-am rugat la Preasfintitul Ioan sa-mi dea voie in pustie si el mi-a zis asa, tot ca sa ma-ncurajeze: Lasa, Maica Modesta, te las in padure cand ai fi mata de 90 de ani. . Da eu poate nu traiesc pana maine. Odata i-am spus la maica stareta: Nu mai pot. Tare n-as vrea sa-l supar pe Preasfintitul, ca-i asa bun, dar sa stiti ca eu o sa plec si fara binecuvantare! . Atunci ea mi-a zis asa, cu mare blandete: Maica Modesta, mata esti venita de acolo, din Moldova, si nu prea stii. Aicea, in jurul nostru, sunt multi oameni de alta religie si nu toti sunt buni. Unii dintre ei sunt foarte rai. . Si mi-a povestit toate pe care le-a patit ea, cum au scuipat-o, cum au amenintat-o si batjocorit-o. Toate. De asta nu te lasa Preasfintitul sa pleci in padure. Nu din cauza ca ai fi mata batrana si neputincioasa. Nu din cauza padurii salbatice si nici a animalelor. Nu. Din cauza oamenilor nu te lasa. Din cauza oamenilor. "Bogdan Lupescu
Fotografii de Iulian Ignat (5), Dan Trasnai (4)