Povestiri cu printi si printese:
Maruca, naluca din Baragan
- Greu de crezut ca Baraganul naste legende. Ca monotonia lui ascunde amintiri cu printi si printese, care si-au tarat poala hainelor poleite, prin praful amestecat cu pleava de grau. Ca mosiile si conacele boieresti au scris pagini fierbinti de cronici sentimentale, consumate sub incendiile solare ale campiei. E suficient, totusi, sa calatoresti in lumea, decrepita azi, a castelelor ajunse ruine, pentru ca trecutul sa-ti iasa in drum. L-am intalnit si noi, intr-o zi caniculara de iulie, ratacind pe ulitele transformate in teracota din comuna Jilavele, mosia unor celebri Cantacuzini: Gheorghe, Mihai, Maruca si fiul lor Bazu, primul as si erou al aviatiei romanesti. Daca vioara lui George Enescu incepuse de pe atunci sa o farmece pe suava printesa ramane un mister -
Calauza
Ii zice Mitrea Ion si e "nascut din treijcinci". L-am luat in masina de pe drum. Vrea sa ajunga la Jilavele unde are casa. Da, a auzit de Cantacuzini, stie de conac, ni-l poate arata. Pe boierii batrani nu i-a mai prins, numai de Bazu ne poate spune, ca pe el l-a vazut zburand de cateva ori peste sat. "Ehei, ce viata a fost pe vremuri aici, la conac!", zice nea Ion si-si da palaria mai spre spate. "Eram copil si tiu minte cum mergeau parintii mei la armanul (mosia) lui Bazu Cantacuzino si lucrau vara. Mi-aduc aminte de iazul plin cu peste, de moara, de campurile galbene de rapita. Mai multe ar trebui sa tiu minte, da daca nu le-am scormonit de multa vreme, parca s-au dus si le-am mai uitat. Asa cu Cantacuzinii! Au fost bogati tare. Aveau seceratori si semanatori trase de cai. Stateau mai mult pe la Bucuresti, aici veneau cateodata vara. Ce viata au dus! Da nu mai vine inapoi, ce-i dus dus ramane! Le-a ramas numai numele. Dar daca va duceti la Nicolae Badea, el are sa va spuna mai multe si are sa va lamureasca mai bine, ca el stie tot."
L-am lasat pe nea Ion in poarta casei, bucuros ca dupa ce s-a cautat prin buzunare, de forma, dupa bani, i-am spus sa-si vada de treaba. Nu l-am gasit pe Nicolae Badea acasa, dar cum in ceruri exista intotdeauna un inger pentru omul aflat la greu, in fata noastra a aparut chiar directorul caminului cultural din comuna, care, pentru cateva ceasuri, ne-a devenit calauza: Victor Simion. Am vrut sa vedem conacul Cantacuzinilor? Ne-a dus la conac! Am vrut sa intram in crama-pivnita? S-a rezolvat! Am vrut oameni care i-au cunoscut pe Cantacuzini? Ne-a dus la ei. Am vrut povesti si legende? Ni le-a spus. La o singura intrebare n-a putut sa raspunda prea sigur: daca printesa Maruca l-a adus vreodata la conacul de la Jilavele pe George Enescu. Dar chiar si ea ii pare insotitorului nostru, dupa atat amar de vreme, mai degraba o naluca.
</b>
<b>Fotografii de familie
In mijlocul cartonului cu margine alba si nuante de sepia sta un copil care tine tacticos ghidonul unei biciclete. Nu-i mai mare de zece, unsprezece ani, dar are o tinuta semeata si mandra. Privirea directa, usor incruntata, si un pas facut inainte cu piciorul drept sunt semne de hotarare si ambitie, mostenite de buna seama de la mama sa, printesa cea mandra, semne care-l anunta pe viitorul boier de la Jilavele, Constantin - Bazu Cantacuzino. El este in fotografie, despre el este vorba, baiatul printesei Maruca. Deocamdata, suntem in anul 1915, in fata conacului boieresc, dincolo de intrarea marginita de artari. E ziua targului de vara, targul cel mare de Sf. Ilie, cand se intalneau pe vremuri cele doua Jilave, Jilava de Sus si cea de Jos. Locul a fost ales cu multa vreme in urma ca ocol de balci si de hora, chiar in ograda conacului. Insusi Alexandru Voda Ipsilante i-a dat "carte de ingaduire" vornicesei Venetiana Vacarescu sa faca targ pe mosia ei, care a ajuns pana la urma sa fie a Cantacuzinilor. Asa era traditia, si nici macar batranul Cantacuzino, cat era el de sucit, nu i-a oprit pe tarani sa-si instaleze, vara de vara, umbrarele de stuf si cosurile pline de marfuri in curtea sa. Veneau dinspre munte, pe vechiul drum al lanii, mocanii din Muscel, cu linguri, doage si butoaie de lemn. De la Lipia, din mijlocul Baraganului, mesteri slabi si negriciosi aduceau oale, strachini si ulcioare, bune de impartit coliva facuta din graul nou. Cruci de piatra, hamuri si carute de lemn vindeau mesterii de pe Valea Prahovei. Opinci si panzeturi veneau in carute incarcate de la Urziceni, iar dinspre Braila se insirau unele dupa altele carute grele cu butoaie pline de braga si munti de turta dulce cu oglinjoare, pe care feciorii le impachetau usurel, intr-un colt de naframa, cu gandul la Marioarele de acasa. Printre copaci, acolo de unde se vedea ca o fasie sclipitoare Balta Jilavei, era instalat cortul colorat al circarilor si, putin mai incolo, era "vestitul fotograf Gino", care n-avea vreme sa atipeasca la umbra cartoanelor sale desenate cu papagali si palmieri, caci oamenii erau mereu dornici "sa se traga in chip". Intr-o asemenea dimineata de targ si-a facut aparitia, pedaland nebuneste pe bicicleta, Bazu, odrasla boierilor, si tot atunci a fost fotografiat pentru eternitate de Gino. Bicicleta aceea, la un loc cu povestea, a ajuns in cele din urma la un satean, Vasile Purcareanu, care traieste inca in Jilavele. Era prima data cand taranii din Baragan vedeau dracovenia aia cu roate si cu claxon.
Cativa ani mai tarziu, dupa moartea tatalui sau intr-un accident de masina, Bazu a mostenit conacul si mosia de la Jilavele, unde venea cateodata in vacanta, de data asta conducand automobile de lux, insotit mereu de prieteni dornici sa paraseasca arsita Capitalei pentru cate o aventura rurala. Bazu se simtea insa la Jilavele acasa, locul celor mai frumoase amintiri din copilarie, paradisul campiei incarcat de fosnete si de pasari, de innebunitorul miros al painilor coapte din graul nou.
Primele veri ale copilariei Bazu le-a petrecut, asadar, la conacul din Jilavele. E putin probabil ca printesa Maruca sa-si fi lasat fiul singur, doar in grija slujitorilor de acolo si a unui administrator basarabean, care umbla mereu calare, cu biciusca in mana. Cel putin in primii ani ai copilariei e de presupus ca Maruca l-a insotit, vara, pe Bazu la conacul din Baragan, in care toate se desfasurau dupa reguli severe, impuse de conul Misu, sotul ei. Tare putini sunt insa cei care si-o mai amintesc pe printesa si nimeni nu mai tine minte daca sora lui Bazu, Alice, a fost vreodata la conac. Ceea ce se stie a ajuns la urechile noastre din povestile pe care le-au auzit jilavenii de la parintii lor. Printesa era o fire ciudata, tacuta si scumpa la vedere. Nu se arata in sat, nu iesea la plimbare decat seara si nu vorbea decat cu bucatareasa. Oricum, incepand cu Primul Razboi Mondial, cand Maruca s-a retras in Moldova, impreuna cu intreaga curte regala, dar mai ales dupa moartea sotului ei intr-un accident de masina, petrecut pe Valea Oltului, printesa a preferat conacul ei de la Tescani, din Bacau. Iar dupa casatoria ei cu George Enescu, se pare ca intre ea si fiul ei, Constantin-Bazu, a aparut o raceala care s-a accentuat odata cu trecerea anilor si de aceea printesa n-a mai trecut pe la Jilavele. Dar astea nu se vad in fotografia facuta in 1915 si nici nu se banuiesc din privirea semeata a copilului de zece ani, care a pornit intr-o dimineata de iulie sa infrunte, pe bicicleta, o multime de oameni curiosi.
Istoria la fata locului
Un lacat mare si greu e agatat de usa conacului Cantacuzinilor. "N-aveti ce vedea inauntru", imi spune Victor Simion, cu acelasi zambet politicos si binevoitor, scuzandu-se parca mereu de o vina imaginara. "N-aveti ce vedea, ca acum aici e gradinita si, dupa ce a fost luat de comunisti, din conac s-au scos toate mobilele si tot ce-a fost mai de pret, iar cu ce s-a gasit acolo s-au mobilat sediile regionalei de partid." Nu se stie pe unde au ajuns celelalte lucruri din conac. Actele si registrele pastrate intr-o camaruta au fost arse pe la sfarsitul anilor cincizeci de primarul de atunci, nu s-au mai pastrat nici registrele mosiei, atat de sever controlate de boierul cel batran si tinute in ordine de catre administrator. Povestesc oamenii ca in conac era mobilier turcesc, ca erau sofale pe care stateau intinse saluri grele de Persia si ca geamurile erau acoperite de draperii groase, purpurii, care opreau lumina in zilele in care campia gemea innebunita de caldura. Se zice ca printesa a amenajat casa, dupa moartea barbatului ei, pentru ca atat cat a trait el, la conac totul era foarte simplu. Printesa a imblanzit casa cea rece cu dantele si broderii vechi, cu masute joase, cu kilimuri colorate. Boier pragmatic si strans la punga, Gheorghe Cantacuzino era cam zgarcit si nu-si baga banii in cheltuieli fara rost.
Dau un ocol cladirii si vad neputinta ce se citeste pe zidurile mancate de ploi. Numai fatada pare mai aranjata asa, vopsita intr-un albastru spalacit, in rest, din conacul vestit de odinioara n-a ramas decat o cladire pierduta pe o ulita comunala oarecare. Cei doi stalpi de la intrare mai amintesc foarte putin de fala de altadata. Aleea cu artari prin care se ajungea in curte a disparut, ultimii doi copaci, ale caror cioate uriase se mai vad inca, au fost taiati anul trecut si-au incalzit gradinita cat a tinut iarna. Portalul imens, care era ca un fel de arc de triumf, mai traieste doar in amintirea celor batrani. Simti la tot pasul ca vremea si indiferenta macina neincetat. Dincolo de conac, inspre Balta Jilavei, se afla o alta constructie - sau ce-a mai ramas din ea, caci astazi pe cladire creste nepasator un covor gros de iarba. E vestita crama-pivnita, zidita din caramida ingusta, cu arcade si firide, in care Cantacuzinii tineau putinile de branza aduse de la stana cu o mie de oi din Padurea Broasca. "N-au tinut vinuri in pivnita aceasta", imi spune insotitorul meu, "pentru ca n-au avut podgorii pe mosia de aici. Vinurile le faceau la mosiile dinspre Buzau."
Coboram niste trepte patate de vreme si calcam pe un strat de praf mai gros de doua degete. Ajungem intr-o sala mare, cu arcade elegante. Racoarea dinauntru imbie la sedere, caci afara caldura de iulie aproape ca face iarba sa sfaraie. De sus, de undeva de afara, se aude tropotul unui cal, zgomot de voci patrunde inmuiat pana la noi prin ferestrele oarbe, din care sticla a disparut de mult. Raze de soare tasnesc oblic, intr-un suvoi luminos, si pipaie parca praful ridicat de pasi. Intr-un colt al cramei, in spatele unui zid, e o firida in care se banuie ca Nababul si-ar fi ascuns comorile. Nimeni nu le-a vazut, dar toti pot sa jure ca in spatele peretelui daramat, unde acum nu se vad decat niste gauri, au fost rafturi intregi cu scule si odoare aduse de departe, bogatii fabuloase. Povesti. Povesti.
"Anul trecut, am secat lacul si l-am curatat", imi mai spune ghidul, dupa ce am iesit din pivnita si am asteptat un moment sa ne obisnuim cu lumina puternica. "Era frumos pe vremuri, aici cresteau salcii, de la conac si pana la tarm erau copaci si flori ingrijite." Cateva trunchiuri de salcii uscate si rasucite mai pazesc si azi malul crapat de arsita. "Aici e locul in care facea baie Bazu, cand ajungea in Jilavele, atunci cand era mai tanar si cand statea cateva zile la conac. Dupa ce-a imbatranit, a venit tot mai rar. Mai trecea cu avionul pe deasupra conacului si facea semne, isi legana aripile, in semn de salut, sau mai venea, rareori, cu un card de prieteni dupa el, ca sa petreaca aici cate o seara."
</b><b>Ultimul boier de la Jilavele
Ne intoarcem in sat, pe strazile care sunt pustii acum, la ora amiezii, si-l cautam pe profesorul Ioan Alexandrescu, pensionar de multi ani, omul care a fost cel mai apropiat de Bazu Cantacuzino, in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. Poate ca el stie ceva si despre printesa. Ne primeste in curte, la umbra vitei-de-vie, si apoi ne arata intr-un dosar cu coperte ingalbenite, taieturi de ziare, fotografii, articole si informatii despre Cantacuzini, despre Bazu, pe care el le-a adunat cu sarguinta scolareasca de-a lungul anilor. Imi vorbeste de frontul de rasarit, unde a luptat alaturi de Bazu Cantacuzino, care "era un adevarat maestru in aviatie, nimeni nu-l intrecea, a fost pe primul loc in Romania si pe locul sase in lume in ceea ce priveste numarul de avioane inamice doborate in timpul razboiului. Era un om de mare curaj, nimic nu i se parea de nerezolvat si insufla si celor din jur, intotdeauna, buna dispozitie." Si-mi mai povesteste domnul profesor, cu aceeasi meticulozitate dascaleasca, despre misiunile importante din zilele acelea de august, despre valize diplomatice in care erau documentele legate de armistitiu si pe care Bazu le-a predat, prin intermediul armatei americane, presedintelui Eisenhower, despre piloti americani cazuti prizonieri in timpul razboiului si eliberati cu ajutorul lui Bazu, care a fost si pilotul ce a dus toate delegatiile oficiale romane la tratativele de pace. Imi mai spune despre confiscarea averii si a avionului personal, despre povesti de dragoste consumate pe aripile avionului, in timp ce facea plaja in costumul lui Adam, despre nevasta care l-a parasit cand i-a fost mai greu si iar despre pasiunea lui pentru avioane si zbor. Incerc sa-l opresc, ca sa-mi spuna ceva si despre printesa Maruca, in schimb, aud o alta poveste tot despre Bazu, care a facut baie in Balta Jilavei cu o printesa din neamul domnesc al Sturzestilor, dupa cum povestea Sica, bucatareasa conacului, de s-a mirat tot satul si au avut babele ce povesti o vara intreaga. Deh, alte vremuri. In cele din urma, vazand ca aripile istoriei sunt mai subrede decat cele ale avionului sau, Bazu, ultimul boier de Jilavele, a fugit din tara si s-a stabilit in Spania, unde a trait dand reprezentatii de acrobatie aviatica. In memoriile mamei sale, Maruca, se spune ca a murit intr-un accident de avion, altii spun ca in urma unei operatii de ficat. "Nu stiu sa va spun exact cum a murit, stiu insa ca a fost un mare patriot si un mare maestru de zbor, ca a incercat sa faca ocolul lumii cu avionul, dar l-au impiedicat rusii, interzicandu-i aterizarea pe teritoriul lor. Am adunat acte, documente, articole, si energia pe care o mai am vreau s-o pun in slujba adunarii unor fonduri, cu care sa-i ridicam lui Bazu Cantacuzino un monument aici, in Jilavele."
Profesorul Alexandrescu si-a incheiat "lectia". Ii multumesc si ii spun ca pe mine ma intereseaza mai degraba Maruca si vreau sa stiu cate ceva despre prezenta ei la Jilavele. Oare aleea cu artari tine minte si urmele lui George Enescu? Tacerea lui si o usoara zvacnire neputincioasa a umerilor ma fac sa inteleg ca mai mult de atat nu voi putea afla. Imi spune, intr-un tarziu, ca mai traiesc oameni care au lucrat pe mosia Cantacuzinilor si ca ei ar putea sti mai multe. Cu aceasta speranta in minte si cu o noua adresa in carnet pornesc spre alta ulita, sub soarele ucigator.
Lucrator la Cantacuzu
Tudor Purice e trecut de optzeci de ani, are par carunt si o voce repezita, cu care imi spune de la inceput ca a lucrat Çla CantacuzuÈ, nu pentru ca ar fi fost sarac, ci pentru ca in unii ani de seceta nu prea aveau ce sa culeaga de pe pamanturile lor. "Tata era avut, bre, aveam pamant, dar ne-am dus atunci, in vremea razboiului, sa ajutam sa stranga graul, ca trebuia pentru armata. Bazu a dat toata recolta de pe pamantul lui la armata. Lucram la el numai cand aveam pauza de la pamantu nostru. Platea bine boieru si era om de omenie. De fapt, nu el ne dadea bani si mancare cand lucram, ci un administrator pe care-l avea el acolo. Bazu venea rar la conac si nu dadea baluri cum dadeau alti boieri, venea asa, cu cate unul, doi prieteni dupa el. Dar trecea des cu avionu peste Jilavele, se dadea peste cap de cate doua, trei ori, de ziceai ca vine cu capu-n jos si se cobora pana la doi-trei metri de iarba si apoi, dintr-o data, se urca iara in cer. Cantacuzu a fost boier cumsecade. Samana mai mult in partea lui mama-sa, care era miloasa tare. Ajuta pe oricine era la nacaz. Sa te pacaleasca Bazu? Nu sa egzista! Sau sa-ti manance el munca dumitale? No, no! De-aveai nevoie de bani, te duceai la el si-ti dadea si lucrai, cand puteai, in contul banilor. Bunaoara, lui Vasile Stavarache i-a murit calul si s-a dus la Cantacuz si i-a cerut bani de-un cal nou. I-a dat boierul si el a lucrat pe mosia lui, pana s-a platit de datorie. Era bine cu ei, nu era rau, ca a fost viata mai dulce la ei pe mosie. La alti boieri era vai si amar. Pe mama-sa lui Cantacuzu n-am vazut-o, am auzit numai odata, cand am fost la conac, ca e inauntru si ca sta cu perdelele trase, ca nu-i place lumina soarelui. Nu stiu daca a fost drept ori si-au batut joc de mine bucataresele alea de pe acolo. Asta-i ce mai stiu de cand am fost lucrator la Cantacuzu."
Rugaciunea
Le-am intalnit pe drumul care duce la biserica. Se tineau de brat, ca doua bune prietene: Ana Dumitru si Maria Oancea, trecute bine de saptezeci de ani. Dupa ce-au depasit zidul vechi de caramida care inconjoara biserica renovata de Ecaterina Cantacuzino, cele doua prietene se opresc in umbra racoroasa a unui tei batran. Isi mai trag sufletul si e tocmai bine ca sa le pot intreba de printesa Maruca. Nu prea se-ndeamna la vorba, ba chiar se uita ciudat la mine si le mai intreb o data de mama lui Bazu si-abia atunci li se lumineaza chipul si se pare ca inteleg ele ce vreau eu sa aud. "Povestea bunica despre printesa, mama lui Bazu, ca era o femeie bine facuta, cu par lung, negru, si cam smeada si ca avea rochii tare frumoase. Se ducea pe camp singura uneori, cand nu era tare cald, si purta palarie alba, mare. Nu se oprea la vorba cu oamenii, da daca ii cereai ceva, te ajuta cum putea. Era inimoasa, altfel", mai zice, asa, intr-o doara, Ana, care e mai inalta si mai durdulie. "Da, era buna la suflet, da tare sanguratica. Zicea mama ca intr-o duminica, printesa a venit la biserica asta de aici, de langa conac. Biserica asta a reparat-o soacra ei, boieroaica batrana. Si-n ziua aceea au fost toti boierii la biserica, faceau vreun parastas sau asa ceva. Printesa a fost imbracata in haine lungi si avea pe cap o dantela mare, neagra, care ii cobora pana mai jos de brau. In loc sa se uite la popa, oamenii se uitau la ea si la ceilalti boieri. Si cat timp a tinut slujba, ea ar fi stat tot cu ochii inchisi si s-a rugat tot timpul. S-a rugat atata de amarnic, ca toate femeile au bagat de seama. Parca era ca pe alta lume. Cine stie pentru cine s-o fi rugat ea atunci. O fi avut si ea vreun nacaz al ei. Si cand a plecat din biserica, a dat cate un banut la copiii care erau pe-acolo. Veneau rar boierii aici, stateau mai mult la Bucuresti, unde aveau alte randuri de case, poate mai mandre ca astea. Ce sa vada aici? Balta si grau, si iara grau, ca altceva nu-i."
Visul unei nopti de vara
Pamantul se strange de atata caldura. Ma intorc la Balta Jilavei sperand o adiere de racoare. Nu se misca nici o frunza, iar pe luciul apei nu invie nici un val. Lumea pare incremenita pe vecie sub lumina alba. In spatele meu e pivnita racoroasa a Cantacuzinilor, a carei umbra incep s-o regret. La cativa pasi mai incolo, conacul, pierdut in imensitatea campiei. In fata, peste apa, lanuri nesfarsite de porumb, dincolo de ele, alte lanuri si mai incolo altele, pana departe, unde se deseneaza subtire o linie vinetie, dreapta si ascutita ca lama unui cutit. A fost sau nu Maruca la conacul de la Jilavele? L-o fi adus cu ea si pe printul iubirii sale, macar o data, in incendiile solare ale campiei? I-a placut oare printesei conacul din Baragan? S-a simtit ea acasa vreodata in curtea umbrita de artari? A fost ea legata de ceva de aici? De cineva? Ce importanta mai are! Drumurile, visele si gandurile unei printese raman intotdeauna invaluite in mister. Sau poate ca Maruca a inteles mai bine decat multi dintre contemporanii ei ca locurile, ca si oamenii, isi strang toata spaima decaderii in cate un colt armonios, in cate un chip placut, in cate un om iubit, dar ca pe toate le asteapta pana la urma colbul neodihnit al drumurilor, ca si acesta care se ridica in urma noastra, in timp ce parasim, calcinati de soarele necrutator al campiei, Jilavele.Otilia Teposu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Imaginile de epoca fac parte din arhiva
Muzeului National "George Enescu"