</b><b>Locul unde se sfarseste si incepe speranta</b><b>Coteni</b><b>Doisprezece pentru eternitate
Se numeste Coteni si nu figureaza pe nici o harta. E un sat care, oficial vorbind, nu mai exista de 15 ani, de cand Ceausescu a luat decizia sa amenajeze raul Arges, sa faca Bucurestiul port la Dunare. Barajul ridicat in pripa la Facau si lacul care s-a latit peste pamanturile lor i-au fortat pe sateni sa se mute. Peste o suta de oameni si-au luat casa in spinare, vitele si bruma de avere, stramutandu-se, care la Bolintin, care la Bulbucata. Din toti satenii, in Coteni nu a mai ramas decat o mana de oameni care traiesc acum pe o insula inconjurata de ape, in total doisprezece: patru barbati, sapte femei si un copil. Important este ca printre ramasi se afla nea Tilea, singurul posesor al unui atelaj - un carut tras de magarusul sau particular, alintat cu numele de Vasilica! Magarul lui nea Tilea e totul - e autobuzul si camionul satului, postasul si legatura cu restul lumii. Pare greu de crezut, dar oamenii de aici traiesc mai rau ca pe vremea turcilor. Nici cimitir nu mai au. Scoala, biserica, dispensarul - toate au fost daramate cu buldozerul. Ca sa-si ingroape mortii, satenii fac un ocol de 6 kilometri pana la Facau, randuindu-se trist in spatele carutei lui nea Tilea. Daca ploua, trebuie sa astepte - chiar si o saptamana. Desi pana la Bucuresti nu sunt mai mult de 20 de kilometri, Cotenii par a fi la capatul pamantului. E locul unde se termina orice speranta, locul unde, ca in celebrul tablou al lui Dali, orologiile timpului se preling pe crengile dezgolite ale copacilor, ca niste bucati dospite de aluat.
E o intreaga aventura sa ajungi la Coteni. Nu exista nici un indicator, nici un semn de lamurire. Iti convine sau nu, trebuie sa te lasi in seama intuitiei si a lui Dumnezeu. O iei de-a dreptul peste camp, avand grija sa nu pierzi urma adancita a unor roti de caruta, ce par sa nu duca nicaieri. Inaintezi printre dealuri potopite de ierburile navalnice ale verii, printre stufarisuri si petice de padure ce se ivesc prin pacla lenesa a diminetii. Nici cand zaresti prima casa nu esti sigur ca ai ajuns. Satul pare pustiu. Coscovite si aplecate intr-o rana, casele mai pastreaza ceva din mandria si pricopseala de altadata: doi stalpi de piatra, un foisor, o poarta sculptata si innegrita de ploi. Inconjurat de ape, Coteniul e o insula, un rest, o amintire a ceea ce a fost. Chiar si ulita pe care te plimbi incepe si se termina brusc in apa. Singurul semn de viata e fantana cu ghizduri betonate si urmele de pasi imprimate in glodul uscat. Starnit dinspre Padurea Babeasca, vantul rascoleste mirosuri de stuf si de peste, de praf incins si, mai ales, de singuratate. La Coteni, singuratatea are miros.
</b><b>Asteptandu-L pe Dumnezeu
Pe jumatate surd, cu privirea atipita, Ion Timpuriu ne cerceteaza vigilent, pune doua-trei intrebari iscoditoare, se mira, tace si cade pe ganduri. Nu conteaza ca suntem de la ziar, ci din Bucuresti. Pentru nea Ion Timpuriu, Bucurestiul e politica, painea si cutitul, e locul unde se fac si se desfac toate cele. Fara sa auda prea bine ce-l intrebi, incepe sa-ti vorbeasca despre greutati, despre sotia care i-a murit cu patru ani in urma, dar mai ales despre scumpetea vietii. Ceva nu-i in regula. Un pogon de pamant costa 500.000 ca sa-l ari si 400.000 sa-l discuiesti. "De unde, domle, atata banet? Am eu fabrica de bani acasa?" Nea Ion ofteaza. La cei 86 de ani ai sai e "un om prevenit". A vazut si a trecut prin multe. In primul rand, a facut razboiul si a stat prizonier la rusi atat de mult, incat (zice el) "nici acum nu vorbesc bine romaneste". Nu-l intereseaza politica, dar tot la ea ajunge pana la urma, constatand cu amaraciune: "Dapai, domnule, politica e mare cutra. Merge cu fustele ridicate si face cu ochiul la ai destepti, cu bani. Cui ii pasa de niste amarasteni ca noi? Talica esti tanar si nu stii socoteala. Daca te nasti prost si sarac, tot asa mori. Eu am trudit o viata intreaga, dar ce folos? In Siberia, rusii ma bateau cu ranga sa muncesc. Acu nu ne mai bate nimeni, dar tot in prizonierat ne aflam. N-avem magazin, n-avem posta si nici macar cimitir. Preot nu am vazut de ani de zile, iar cand fiu-meu a vrut sa-mi lase un telefon fara fir, i l-am dat inapoi. Nici nu stiam cum sa-l tin in mana. Ne-am salbaticit, domle. Asta e. Pe vremuri, in sat erau 140 de case. Eu aveam 100 de vaci si 11 cai. Acu, am doua rate si un cal pentru arat. Ce muncesc fac juma-juma cu calul. Ii dau si lui, opresc si pentru mine".
Ceea ce-l doare cel mai mult pe nea Ion Timpuriu este pensia de veteran, de doar 400.000 de lei, si mai ales faptul ca oamenii s-au inrait. Asa putini cum sunt, vecinii nu se mai ajuta intre ei. Iti vand sticla de ulei cu 60.000 si, la o zi de munca, iti cer 100.000, plus mancare si bautura - prastina din tescovina, asa cum se face in Coteni. "Traim fara Dumnezeu si fara Sfanta Liturghie. Ne inchinam la copaci si la stele, in loc sa ne adunam duminica macar intr-o casa si sa ne rugam impreuna. Nevoile si singuratatea ne-au prostit. Am ajuns batrani si fara minte. Stam ca melcu-n casa si nu iesim pana la poarta, sa vedem daca vecinul mai traieste. In jur, toate sa farama - si case, si grajduri. Cui ii pasa? Lui Cristi Macris i-au furat intr-o noapte portile. Mie, din 16 gaini, mi-au lasat doar una. Cum e posibil sa nu fi vazut nimeni ce se petrece? Asta-i treaba - in pustietatea de aici te temi si de umbra ta."
Pentru nea Ion, lucrurile sunt clare. Era mult mai bine inainte - incomparabil. Chiar si pe vremea boierului Cristea, in vechime, se traia mai din ajuns. Era o lume asezata, care stia sa se bucure de viata. Mereu, la raspantie, se facea joc si hora. Canta cu cimpoaiele Nae Me Gheorghe, iar la clarinet le zicea de te seca la inima Culita Muscalu din Gaureni. Altfel erau oamenii pe vremuri - saritori si cu frica de Dumnezeu. Cand plecai de acasa, lasai usa deschisa. Nici vorba de hoti sau de alte belele. Acum a intrat democratia in oameni. Fiecare face ce vrea. Nimeni nu da socoteala de nimic. Ascultandu-l cat e de pornit pe lume si pe viata, cu greu iti stapanesti mirarea: "Daca e atat de rau, de ce nu te muti la oras? De ce nu pleci din vagauna asta?". Si nea Ion te priveste resemnat: "De prost, de aia nu plec!", tot el intorcand vorba si zicand: "Nu-mi pot parasi domiciliul. Acusi vine Dumnezeu la mine si, obligat, trebuie sa fiu prezent acasa".
Singura, pe sub cer
In Coteni, nimeni nu are ceas. Oamenii isi potrivesc ziua dupa soare. Oricat ai zabovi in sat, n-ai sa vezi oameni la poarta, stand la taclale. In Coteni nu sunt stiri, nu se intampla nimic. Totul e la vedere - si boala prelunga a lui nea Tilea (carausul satului), si masina vreunui copil venit de la Bucuresti sa-si incarce portbagajul cu faina si cartofi. De pe prispa casei vezi orice miscare. Ulita satului tine pret de patru case. In ultima sta Tudora Mihalache. Si ea se plange de singuratate, de lipsa unui telefon, a unui punct sanitar. Se plange de bani (6.000 de lei trei cartofi), se plange de batranete. Daca o intrebi de ce a ramas in sat, de ce nu a plecat dimpreuna cu ceilalti sateni, se uita la tine ca la o aratare. "Ce sa caut eu la oras? Sa stau singurica la sase etaje si sa vad omul ca furnica? Eu, aicilea, am libertatea si largul meu. Nu pot, domnule, sa traiesc intre betoane. Eu am dichisul meu. Stau ce stau si parca imi vin niste gargauni la cap. Nu ma linistesc decat atunci cand plec de nebuna pe camp, cand vad florile si miristea. Si apoi, cum sa traiesc pe capul copilului? Nici el nu e om indestulat. E caloriferist. Are o leafa la cinci insi, cu nevasta somera si un copil bolnav. Crezi ca e putin lucru?"
Mai mult nostalgica decat resemnata, mama Tudora nu vede lucrurile invesmantate in negru, cum le vede vecinul Timpuriu. Nu e bine la Coteni, dar nici rau din cale-afara. Comparativ cu orasul, aici ai de toate - si aer curat, si padure. Ai pasari si o vacuta. Ai pomi si capsuni. Ai orice, daca pui osul la treaba si Dumnezeu te ingaduie sa nu bolesti. Oricum, insula asta a Cotenilor are o magie a ei, o atractie nedeslusita care ii face pe unii bucuresteni sa-si ridice deja casute de vacanta pe malul baltii, langa padure. La Coteni, in liniste si singuratate (zice mama Tudora) te simti mai aproape de Dumnezeu. Esti ca la manastire - doar tu cu gandurile tale si cu cerul. Mama Tudora pomeneste greu si doar in treacat de spaimele intunericului, de "pisica mortii", mare cat o oaie grasa, de roata imensa si stralucitoare ce l-a urmarit candva pe tatal ei, tot drumul, pana in pragul casei. Vedenii si tainuiri de naluca pot rasari in orice loc. Pentru mama Tudora, altele sunt grijile si necazul: vulpile si cainii rataciti care se dedulcesc la gainile din poiata, caprita ei, pe nume Papusa, si iedul omorat de albinele vecinului, matele si ratele lesesti, gurese si cu creasta rosie. Stie si ea ca satul se stinge incet si fara intoarcere, dar, cata vreme isi poate ajuta copiii de la Bucuresti, nimic nu mai conteaza. Viata ei are un sens, are o noima. S-a canonit destul 76 de ani, mancand faina cu irimic si varza lungita cu malai, dormind pe prispa invelita in zablau si in tot timpul facand "treaba femeiasca si treaba omeneasca deopotriva", la cladit capite de buruian si coceni de gluga, la camp sau la carpatura din bucatarie. "Macar copiii sa nu traiasca stramtorati. La asta ma rog tot timpul. Si ma mai rog sa nu mor brusc. Sa mai am timp sa-mi anunt baiatul si sa-mi fac ultima spovedanie in fata dudului din curte, in fata lui Dumnezeu."
Grea, inceata si baltita ca galdanul plin de peste al Facaului, viata in Coteni bate pasul pe loc. In sat nu se mai naste nimeni de 15 ani. Aici doar se moare. Dar nici moartea nu ii mai sperie pe batrani. Sufera crancen de singuratate, sufera cand copiii vin pentru a avea de unde pleca cat mai repede, dar nu se indura sa-si lase pamantul, casa si amintirile, via si pasarile din ograda, soarele si cerul copilariei lor. Indaratnic si tacut, cu bune si rele, Coteniul rabda si indura asemenea taranului roman.Sorin Preda
Fotografii de Petre Cojocariu