Povestea teiului
- Cu legendarul tei al lui Eminescu s-a petrecut un miracol dumnezeiesc. Tocmai cand se pregatea pentru moarte, din trunchiul uscat au izbucnit radacini tinere. Simbol al unei mistuitoare iubiri, teiul de pe Copou se pregateste sa-si mai reverse florile peste ea -
</b><b>Prohodul unui geniu
Uneori, in zile insorite de sarbatoare, spre fereastra mea razbat glasuri de alamuri si de fanfara. Ma socot norocos sa locuiesc in Iasi, chiar vizavi de frumoasa Gradina a Copoului, sa pot iesi in fiecare zi din casa si sa n-am de mers decat cativa pasi pana la intrarea in parcul cu alei racoroase, insotite de rauri de flori, pana la umbra tamaduitoare a teilor rotati, pana la Teiul lui Eminescu. Dar, intr-o amiaza torida de iunie, din parcul secular nu s-au mai auzit valsuri. Un bocet prelung, de prohod, se legana incet din departari, urmat de un altul si un altul, ore intregi, fara incetare... "Inmormantare in parc?", m-am mirat si am coborat scarile. Gradina era aproape pustie. Aceiasi cativa barbati carunti rasfoind gazete, copii zburdalnici supravegheati de bunicute inarmate cu ochelari si andrele, vechiul fotograf picotind in scaunul sau pliant. Doar o fanfara si un preot sunt acolo, la capatul aleii maiestuoase, langa Teiul Sfant. Fanfara ii canta Teiului. Ii canta de jale, cum ai canta unui om. Iar teiul, asemeni unui batran linistit, cu ramurile noduroase sprijinite in carjele lui de metal, pare ca-si inchina coroana de frunze spre muzicanti, pana aproape de pamant, pentru a auzi mai bine... Preotul ingenuncheaza la picioarele statuii de bronz din fata copacului secular, raze fierbinti, nemiloase, ii biciuiesc vesmantul cel negru, iar el incepe o slujba indurerata, de parca ar savarsi panahidele unui mort de putin dus: "Se pomeneste robul lui Dumnezeu, pacatosul Mihai Eminescu...". Recunosc celebra fanfara de la Chetris si pe parintele Dumitru Merticaru, mult induhovnicitul preot de la Biserica Banu. De undeva, din fundal, dinspre Muzeul "Eminescu", se apropie de Tei un lent cortegiu de oameni cu flori in maini, avand insailate la reverul hainelor de sarbatoare cate o mica banderola de matase tricolora. Aflu cu surprindere ca nu sunt ieseni, ci basarabeni de peste granita Prutului. Toti, inclusiv copiii, isi pleaca genunchii asemeni preotului, aseaza florile la statuia lui Eminescu si saruta piedestalul de piatra fierbinte, cum ai saruta o icoana. Putinii trecatori ii privesc grabiti, ca pe o ciudatenie, apoi isi vad de drum. Ii intreb pe cativa, de curiozitate, daca stiu ce se petrece acolo. "Ziua de nastere a lui Eminescu a trecut!... Moartea?... O suta trei ani de la moarte?... Hm, nici macar nu-i o cifra rotunda..."
Grupul ramane neclintit, in plin soare. Preotul da tonul unui cantec de dragoste, fanfara il urmeaza nesovaielnic si canta cu totii, canta de jale, "Sara pe deal", in mijlocul unui parc pustiu, in fata unui copac ancestral, cu ramurile rasfirate in cer, si aproape ca-ti vine a plange si te gandesti ca, macar pentru cativa oameni ca acestia, Teiul lui Eminescu se incapataneaza de atata timp sa nu moara.
La mijloc de codru des...
"Teiul... Adesea, doar cand rostim cuvantul, cand spunem <<tei>>, gandul ne duce la Eminescu. Cu toate acestea, prea putini stiu istoria lui, <<ce a vazut>> acest copac de-a lungul veacurilor, cate poezii i-au fost dedicate, care clipe din viata poetului si a Iasului sunt legate de acest copac secular. Si e pacat. Caci acest arbore este de fapt un simbol vegetal al Iasului si, as zice, al intregii poezii romanesti", avea sa-mi marturiseasca cu un pic de tristete profesorul Mandache Leucov, omul caruia i se spune pe drept cuvant "specialist in Teiul lui Eminescu", cel care, de altfel, a salvat copacul de la moarte. Ilustru profesor universitar de dendrologie, director vreme de 17 ani al Gradinii Botanice din Iasi, acum i-a venit si lui randul la batranete si la liniste. "Iata un om care s-a priceput sa incarunteasca frumos", mi-am spus, trecandu-i poarta casutei galbene, de pe strada Mihail Kogalniceanu, nu departe de parcul Copoului, pasind in curtea sa napadita de flori, croita dupa intelepte si binefacatoare simetrii, privindu-i ochii albastri, neatinsi de spalacirile anilor, iscodindu-i chipul frumos, in care nici trecerea vremii n-a sapat la intamplare, ci i-a respectat trasaturile nobile. E o incantare sa sezi alaturi de acest dascal de moda veche, la masa din mijlocul ierbii taiata marunt, la adapostul petalelor de flori din soiurile cele mai alese, privind trandafirii purpurii, gherghinele, ficusii, tuberozele si crinii de toamna, multe dintre ele - niste "raritati", cum se mandreste s-o spuna. "Nu, eu n-am avut <<ca pasiune>> plantele, gradinaritul. Eu am trait laolalta cu plantele, am fost frati, ele mi-au fost mereu a doua natura. Eu sunt gradinar de cand ma stiu. Daca, uneori, n-am fost gradinar de plante, m-am straduit sa fiu <<gradinar de oameni>>, ca dascal. Fiu de tarani saraci, orfan de mic, impreuna cu sase frati, eu n-am vazut nici carti, nici pian, nici calculator, eu am vazut plante. Florile, campul, arborii au fost cartea mea, marea carte scrisa de Dumnezeu..."
Astfel incepe povestea Teiului lui Eminescu. Si, incetul cu incetul, imi dau seama ca despre acest copac s-ar putea vorbi, fara nici un fel de exagerare, ca despre un personaj. Un personaj intelept, stiutor de legende mii, care a vazut multe la viata lui. Un personaj caruia i s-au intamplat nenumarate miracole, care a inviat din morti. "Intr-adevar, cu arborele acesta s-a petrecut un miracol dumnezeiesc. O spun cu toata raspunderea ca eu, ca specialist, nu am intalnit in toata viata mea si nici in carti vreun caz asemanator. De aceea cred ca numai iubirea, nesfarsita iubire cu care l-au inconjurat milioane de oameni, a putut sa il tina in viata pana astazi. Este, sub toate aspectele, un unicat. Are peste trei sute de ani, e cu siguranta cel mai batran din Iasi si unul dintre cei mai batrani din tara. Era deja un arbore matur, viguros si impunator pe vremea lui Eminescu si chiar inainte de Eminescu. N-o sa va vina sa credeti, dar nu cu multa vreme inainte de nasterea poetului, el se afla la mijloc de codru! Codrul Copoului, un codru des, salbatic, putin umblat, ce pornea de pe la Palatul Culturii si se intindea de-o parte spre Harlau si Botosani, iar pe de alta parte spre Targul Frumos si Pascani..." Intr-adevar, nu-mi vine nici mie a crede - vecin pe Copou cu teiul lui Eminescu - ca Manastirea Golia, de exemplu, aflata azi chiar in "buricul targului", la capatul de jos al unui bulevard urias, in principalul nod de linii de tramvai si troleibuze, era altadata la margine de codru. Aproape jumatate de Iasi era cotropit de paduri... Profesorul imi arata, pe strada Ralet numarul doi, la numai cateva porti de a lui, casuta padurarului din acea vreme. E un fel de coliba alungita, scunda, parca afundata in pamant, cu zidurile case, dar inca trainice, pitita intre niste vile boieresti cu etaj, ele insele vechi de peste un secol. "Ganditi-va: spre casuta asta - ramasa neschimbata - urcau pe cararile codrului fiii domnitorului Vasile Lupu, dornici de joaca si de sotii, la <<casuta din padure>> sau casuta padurarului. Intreg Copoul e presarat cu arbori seculari din vechiul codru, indeosebi stejari, care traiesc mult mai mult decat teii, putand atinge chiar o mie de ani. Dar, intamplare sau providenta, cei mai batrani dintre acestia, arbori cu adevarat <<monument>>, s-au pastrat tot in locurile unde memoria lui Eminescu este inca puternica. Un stejar fabulos, de peste 400 de ani, se afla pe legendara strada Sfantul Athanasie, unde au locuit si Eminescu, si Veronica Micle, un altul e mai sus de Bolta Rece, chiar pe strada ce poarta numele poetului, iar altul umbreste vechea Izolare a Spitalului <<Sf. Spiridon>> de pe ulita Muzelor, adica vechea Scoala Centrala, unde a invatat Veronica. In locurile unde a dainuit spiritul lui Eminescu, acolo au dainuit si copacii..."
</b><b>Neimplinite iubiri
"Pe vremea lui Eminescu codrul se mai restransese. Croita la 1833 de catre ministrul Instructiei si Culturii, Mihai Sturdza, pe locul strazii Podul Verde, Gradina Copou este cea mai veche gradina publica din Romania. Monumentul din apropierea Teiului, Obeliscul cu Lei, comandat in Polonia un an mai tarziu de acelasi Mihai Sturdza - devenit acum domnitor al Moldovei -, este la randu-i primul monument cu caracter public din tara. Ei bine, la acea vreme, Teiul era un copac frumos, rotat, in floarea varstei, dovada ca n-a fost taiat, si aleea principala l-a ocolit, oferindu-i-se un loc privilegiat in centrul Gradinii. Asa l-a gasit si Eminescu, intocmai cum il vedem si noi astazi: la mijlocul unui parc umbros, avand alaturi Obeliscul Leilor si chioscul fanfarei, alintandu-i pe plimbareti cu umbra lui diafana...
Mai ales in perioada 1873-1876, Eminescu era vazut cel putin o data pe saptamana sezand la umbra teiului sau drag. Promenada Iasului aproape se obisnuise cu prezenta lui acolo, pe bancuta de lemn, intotdeauna citind o carte sau lasandu-si cartea pe genunchi si privind visator padurea, de parca mereu ar fi asteptat pe cineva. Multi cred ca acolo se intalnea cu Veronica Micle. E o chestiune discutabila. Personal, cred ca rar s-au sarutat ori si-au spus versuri pe bancile ce inconjurau tulpina teiului. Cred ca mai degraba o astepta acolo, o cauta cu privirea pentru a i se alatura <<intamplator>> la cate o scurta plimbare, si asta la orele cand Gradina era mai putin populata, ferita de privirile indiscrete. Dar pentru a intelege toate acestea, ar trebui sa ne inchipuim cum arata parcul in acea epoca. Inca Mihai Sturdza il gandise ca pe un <<Loc de recreere, odihna si distractii>>. Retineti, si distractii! Teiul se afla intr-un loc public. La poalele Dealului Copou, in actuala Piata Eminescu, se infiintase celebrul Jokey Club si, putin mai tarziu, in aceeasi cladire, o cofetarie fantastica: Cofetaria <<Tufli>>. Nici nu va inchipuiti ce atmosfera <<elegantoasa>> era aici... Duduile invesmantate in dantelarii erau servite cu inghetata pe tavi de argint, vorbeau in graiul lui Voltaire, bateau din evantaie, flirtau, dar mai ales barfeau pe oricine vedeau urcand Bulevardul Copoului. Ganditi-va ce forfota era pe bulevardul asta, daca inca de la 1830, Iasul avea nu mai putin de patru mii de trasuri pentru plimbare. Pe mijlocul strazii mergeau calestile si landourile, aleile pietonale de azi erau destinate plimbarii calare, iar pietonii - gloata - erau bagati prin perdelele laterale de arbori, pe alei ascunse si marginase. Nu degeaba Copoului i s-a spus ca ar fi un Fontainbleau al Iasilor. Pentru boierimea targului era o rusine sa mergi pe jos, iar doamnelor nici macar nu le era ingaduit sa atinga cu botina pamantul, coborand din cupeurile lor.
Asa erau Iasii in vremea lui Eminescu si va inchipuiti la ce oprobriu public se supunea o sotie a rectorului Universitatii, daca era vazuta insotindu-se cu un poet sarac si visator, imbracat ca vai de el. De aceea spun ca Teiul a fost mai degraba martorul marilor iubiri neimplinite. In parcul acesta s-au petrecut iubiri fara pereche, mistuitoare, tragice. O dragoste precum cea dintre Eminescu si Veronica nu poate fi inteleasa de lumea de rand. La fel, iubirea lui Cuza pentru printesa de origine sarba Maria Obrenovici, o iubire tragica, inceputa din tinerete in gradinile Copoului si care nu s-a sfarsit pana la moarte. Frumoasa Obrenovici s-a nascut la Iasi, parintii sai aveau conac in Copou si, chiar daca s-a maritat cu printul Milan Obrenovici, l-a insotit pe Cuza si in exil, pana la moarte. Mai mult, Elena Cuza - o femeie de-o sensibilitate extraordinara - si-a inteles sotul. Ea stia ca-i sterila si rece, cu o multime de inhibitii tipice societatii burgheze, dar, suprem eroism, a ajuns pana acolo incat sa accepte sa creasca copiii amantei sotului ei. Dupa moartea lui Cuza, printesa Obrenovici s-a sinucis. Se spune ca atat de puternica a fost iubirea ei, incat, la deshumarea de dupa 22 de ani, corpul i s-a gasit intact, de parca tocmai atunci adormise..."
O stranie providenta a facut ca multe dintre casele boieresti din Gradina Copoului sa fie bantuite de asemenea povesti dramatice de amor, care de altminteri l-au inspirat si pe Eminescu. In cronici se zice ca Eminescu avea o curiozitate sora cu patima pentru vechile conace pierdute in desisul gradinilor, indeosebi pentru acelea cazute in mister si paragina o data cu mutarea capitalei la Bucuresti. Chiar la intrarea in parc e castelul in care tanarul argat Dinca si-a pus capat zilelor, intr-o seara ploioasa din noiembrie 1855, curmandu-le si pe cele ale iubitei sale - o pariziana de neam ales -, disperat fiind ca stapana sa nu-i incuviinta iesirea din robie in vederea ravnitei casatorii. Fatalitate, dupa moartea celor doi s-a descoperit ca feciorul nu era rob, ci chiar fiul logofatului Dumitrachi, stapanul castelului. Se spune ca acest caz rasunator l-a determinat pe insusi domnitorul Grigore Ghica saÊgrabeasca desfiintarea robiei in tarile romane. Sau conacul acela alb, "cu gratii infricosatoare la ferestre si parchete scartaind sinistru", in care o tanara musafira vieneza cu par balai si ochi albastri s-a indragostit nebuneste de un taran chipes ca un fat din poveste - fiul lui Hodoroaba din Veresti - luandu-l cu dansa, calare pe niste bidivii focosi, pana la Viena. Pe la 1864, calcand prin incaperile conacului parasit, unde traise frumoasa vieneza, se zice ca Eminescu ar fi scris "Fat-Frumos din tei" si "Povestea teiului...".
Pazind vesnicia
"Nu e deloc o lozinca ieftina ca Iasul a fost si este <<orasul marilor iubiri>>. Cum va ziceam, cred ca asemenea iubiri eterne, mistuitoare, sunt atat de puternice, incat pot tine in viata si plantele. Putini stiu ca Teiul din Copou a fost numit de toata populatia Iasului <<al lui Eminescu>> imediat ce poetul a plecat la Bucuresti. Oamenii i-au dus dorul, au avut nostalgia lui Eminescu inca din vremea cand acesta era contemporan cu ei.
Va inchipuiti, asadar, dupa moarte...
In vremea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, frumosul parc al Copoului a fost incercuit cu garduri de sarma ghimpata si preschimbat in lagar. Lagar rusesc de romani. Ei bine, dascalii intemnitati acolo au stat de paza zi si noapte langa Teiul lui Eminescu, pentru a nu fi taiat. Socrul meu, invatatorul Roman Mihai, care a fost si el dintre cei care faceau de garda, imi povestea ca pericolul cel mare n-au fost rusii, ci chiar romanii. Intr-o noapte friguroasa, cativa au pornit spre tei cu securile. Deodata, inaintea lor au aparut doi dintre dascali si s-au pus pavaza, spunandu-le: <<Vreti sa-l taiati? De acord. Dar mai intai sa ne taiati pe noi!>>.
La o suta de ani de la nasterea lui Eminescu, Iasul a fost zguduit de cea mai cumplita furtuna din cate mi-au fost date sa vad vreodata. Tin minte seara aceea de 4 august 1950 cand, student fiind, am vazut uriasul acoperis al Universitatii Agronomice ridicat in cer, luat de vant si prabusit destul de departe, pe un rond de la capatul liniei de tramvai a Copoului. Toate geamurile cladirilor din partea nordica a orasului au fost facute tandari de grindina ucigatoare. Multi arbori seculari au fost dezradacinati atunci de vantoasele naprasnice si nici Teiul n-a scapat: tulpina i-a fost sfartecata de sus pana jos, pierzandu-si si un brat principal dinspre miazanoapte. A stat astfel, suferind, aproape trei ani. Era primavara lui 1953, tocmai terminasem facultatea si m-am bucurat nespus vazand ca Primaria se ocupa de refacerea ranilor teiului. Intamplarea a facut sa ma aflu in parc atunci cand specialistii au efectuat acea operatie dendrochirurgicala si chiar ma gandeam ca va fi o mare minune daca arborele ar scapa cu viata. Au scos putregaiul, au turnat in ranile interioare ciment, au legat trunchiul sfartecat in niste cercuri de fier, <<adunandu-l laolalta>>, iar bratele cele mari le-au sprijinit pe niste console metalice, cum ai sprijini de subtiori un invalid. Da, teiul s-a refacut. Pacatul a fost insa ca, pentru o vreme, nimeni n-a mai umblat sa largeasca legaturile de metal. Trunchiul crestea, crestea in grosime, iar chingile de fier l-au strangulat, i-au gatuit vasele de pe scoarta, destinate a aduce substantele sintetizate de frunze spre radacina. Practic, teiul s-a umflat, s-a ingrosat nefiresc in partea de sus, iar radacinile sale nu mai aveau cu ce se hrani. Astfel ca, prin 1980-1985, copacul dadea semne ca sfarsitul ii era aproape. I se ingalbeneau frunzele, i se uscau ramurile. Teiul lui Eminescu incepuse sa moara...
Minune! Copacul a inviat!
<<Nu-l atingeti! Nu umblati la el! O sa distrugeti simbolul Iasului!>>, urla lumea prin 90, atunci cand am vrut sa facem ceva sa-l salvam. Si, intr-adevar, la vremea aceea ne-am asumat un mare risc hotarand sa intervenim. De data asta mi-a venit mie randul sa conduc lucrarile de restaurare a acestui arbore atat de venerat. I-am desfacut toate legaturile, am dat plomba afara, bucata cu bucata, si atunci am vazut minunea...
Inauntru, copacul era gol. Tot lemnul din trunchi putrezise de sus pana jos, ramasese doar scoarta goala, intocmai ca un butoi. Daca ramurile nu erau sprijinite pe carjele acelea exterioare, pesemne ca intreg copacul s-ar fi prabusit demult. Dar sa vedeti: tocmai de acolo de sus, tocmai din ramurile aeriene, planta si-a format niste radacini noi, proaspete - in limbajul de specialitate, numite <<adventive>> -, care au patruns prin trupul mort, au coborat prin putregai, s-au strecurat pe langa plomba de ciment, s-au infipt in pamant. Si prin radacinile acestea, Teiul a supravietuit. Asta e un adevarat miracol! Am acum aproape 75 de ani, pretind ca am citit cam tot ce s-a scris pe aceasta tema in literatura de specialitate, dar un asemenea fenomen eu nu am intalnit niciodata. Va dati seama, un arbore mort si-a creat niste radacini care au crescut invers, niste radacini crescute din cer, atat de mult a dorit sa traiasca... Copacul parca s-a gandit. Avea doua variante: ori se preda si moare, ori gaseste singur solutii de a-si trage apa incarcata cu saruri minerale spre frunze. Iar in cele din urma, cand si-a dat seama ca oamenii au o atat de mare nevoie de dansul, a ales cea de-a doua varianta. Radacini noi, verzi, tinere, au inceput sa coboare spre pamant... Teiul lui Eminescu inviase.
Arborele sfant al romanilor
Asadar, stiintific, acest fenomen nu se explica. Un tei nu traieste trei veacuri. Nu traieste trei veacuri o casa, o biserica, nu traieste o civilizatie, daramite un biet tei dintr-o gradina publica, pe langa care trec sute, mii de oameni in fiecare zi. Totusi, cum se explica? Eu cred ca tot teoria mea <<invechita>>, cu dragostea omului pentru plante, sta in picioare.
Imi amintesc din copilaria mea, de satucul meu, Prelipca, aflat pe malul raului Suceava, imi amintesc de mama mea, de zilele de vara cand praseam papusoiul impreuna cu ea, toti copiii. Nimeni din sat nu intelegea de ce randurile mamei de papusoi erau mai verzi si mai inalte cu vreo treizeci de centimetri decat ale celorlalti. Intr-o zi, am vazut-o: ii mangaia. Trecea pe carare si mangaia papusoii uite-asa, uite-asa..., asa..., ii dezmierda cu palma, le spunea tot felul de cuvinte de dragoste si, uneori, chiar le doinea niste cantece vechi... Cand il semana, se ducea cel putin o data la saptamana, doar sa-l priveasca, sa vada ce mai face, sa nu-l lase singur. Tot la mine, in Bucovina, dar mai spre munte, taranii din regiunea Dornelor si Campulungului obisnuiau sa taie padurea numai atunci cand intra in perioada de repaos, cand cadeau frunzele. Stiti de ce? Ca sa n-o doara. Sa nu simta cum o loveste otelul securii. Am vazut odata un taietor de lemne in zona Dornelor care, singur-singurel in padure, isi facea cruce in fata unui molid batran. Si numai dupa ce-a rostit o anume rugaciune a lovit cu toporul...
De ce va spun toate astea? Ca sa intelegeti ca romanii astia atat de oropsiti au fost mereu intr-o legatura reala, concreta, o legatura de sange cu tot ce e viu in jur. As putea fi iarasi acuzat de lozincarie dar, vrem sau nu, am fost si ramanem un popor al naturii. Noi am crescut odata cu plantele. N-am fost nomazi niciodata. Teiul asta al lui Eminescu e mult mai mult decat ce se vede, un simplu copac. In el s-a concentrat de fapt iubirea unui neam intreg. S-a dovedit stiintific, aplicandu-se anumiti senzori pe frunzele si florile plantelor, ca plantele simt cu ce fel de ganduri, bune sau rele, se apropie omul de ele. Eu cred ca Teiul lui Eminescu a simtit si el, si-a dat seama ca este foarte important, si asta nu pentru un om sau doi, ci pentru un intreg neam romanesc. De altfel, pentru noi, romanii, teiul a fost mereu un arbore sfant. Da, mai exista un tei in imprejurimile Iasului - cel mai batran din tara - care e mai in varsta decat acesta din Gradina Copoului: se afla in fata bisericii Manastirii de la Barnova, sadit chiar in 1629, anul sfintirii vestitei ctitorii. La romani era si inca mai este bunul obicei ca la tarnosirea unei noi biserici sa-i fie plantati in fata intrarii, de-o parte si de alta, doi tei pazitori. Aproape toate icoanele romanesti ortodoxe, aproape toate catapetesmele de biserici romanesti din toate timpurile au fost plasmuite din lemn de tei, adica din lemn sfant. Apoi, teiul arunca spre pamant o alta umbra decat ceilalti arbori. Un instinct straniu ne face sa preferam umbra teiului, fiindca sub acest copac ajunge o lumina difuza, racoroasa si linistitoare, pe care aproape nici n-o poti deosebi de sublima mireasma a florilor sale. La tei, umbra miroase placut. Iata, eu aici, in gradina mea, am un nuc batran, care altadata a fost foarte frumos. Nucul, din cauza frunzelor sale neingaduitoare cu lumina soarelui, naste o umbra foarte intensa, umeda, rece. Sub nuc, daca coroana-i este bine incheiata, nici iarba nu creste. Taranii romani stiau prea bine ca in zilele de arsita nu trebuie sa se adaposteasca cu oile la umbra de nuc, deoarece se puteau imbolnavi de boli de plamani. E vorba, daca se poate zice astfel, de o anumita <<intelepciune a frunzei>> de tei, Dumnezeu plamadind diferit chiar frunzele aceluiasi copac: cele ce primesc soarele din ambele parti au o structura bifaciala, cele atinse de raze numai dintr-o parte sunt inguste, zvelte, iar cele din interiorul ramurii sunt mai mari, groase, opace, astfel ca prin intregul coroanei sale rotate trece o lumina feerica, plina de mreje si ademeniri, ce-ti da pofta de viata si totodata de visare, fara indoiala o umbra placuta lui Eminescu.
Si tot taranii de altadata mai stiu ca in tei, Dumnezeu nu trasneste niciodata. Alergau pe camp sa se adaposteasca sub cate un tei singuratic, stiind ca acolo sunt feriti de focul din cer. Asta, fiindca teiul e o planta foarte rezistenta la seceta, transpira foarte putin si prin trupul sau nu se poate stabili nici un contact electric intre cer si pamant. E poate singurul arbore care indura orice: scrijeliri, taieri, schingiuiri oricat de cumplite. Stiti cum sunt teii astia? Sunt cam asa cum suntem noi, romanii: ocrotiti de acolo sus, din cer, de Dumnezeu, dar amarnic schingiuiti si obiditi aici pe pamant, printre oameni..."Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)