Acasa

Redactia
Poveste de dimineata. Lucrurile se intamplau cam asa: se scula dis-de-dimineata, lega cainele si-l hranea, dadea drumul gainilor si-apoi uda florile, mai intai pe cele de la ferestre, apoi pe cele din straturile dinspre poarta si, pe urma, pe cele de langa bucataria de vara. Mangaia toiagul rezemat...

Poveste de dimineata

Lucrurile se intamplau cam asa: se scula dis-de-dimineata, lega cainele si-l hranea, dadea drumul gainilor si-apoi uda florile, mai intai pe cele de la ferestre, apoi pe cele din straturile dinspre poarta si, pe urma, pe cele de langa bucataria de vara. Mangaia toiagul rezemat langa usa si-apoi intra in casa. Lua vasul de la locul lui de pe policioara, il umplea cu apa si-l punea pe foc. Pana sa fiarba apa, mai iesea pe trepte ca sa auda cum se trezesc pasarile si cum freamata padurea de peste drum. Se-ntorcea in bucatarie si-si aducea aminte ca iar a pus prea multa apa in vas. Prindea vasul de toarta cu sortul negru si arunca jumatate afara. Desi era singura de atatia ani, in fiecare dimineata, Catarina punea la fiert apa pentru doua "caveiuri" de cicoare. Uita mereu ca omul ei nu mai e, uita - pentru ca ea mai mereu, tot mai des in ultima vreme, vorbea cu el, prin curte, prin gradina (uneori parca-l auzea) si pe cararea catre izvor.
Cateodata, dupa ce facea cafeaua, o apuca, asa, o ciuda mare ca e singura, si iesea afara s-o bea pe bancuta de langa casa. De pe flori se scurgeau picaturile de apa, in rest era liniste, caci era inca prea de dimineata. Pe vremuri, nu statea prea mult cu cafeaua in fata, una-doua si gata, cosul in spate, bota in mana si la drum! Nu era vreme de stat, caci cine nu se duce devreme in padure nu mai gaseste nimica, degeaba se duce dupa altii. In padure n-ai ce cauta decat pana ce se duce soarele dupa deal, sara padurea-i a altora, nu a oamenilor.
Ea era intotdeauna prima care intra in padure. Nici nu-i era greu, caci padurea incepea peste drum de poarta ei. Cateodata, se gandea ca poarta aceea nici nu mai are rost, ea se simtea ca si acasa si dincolo de ea. De cand venea primavara si pana se lasau ceturile grele din noiembrie tarziu, ea era mai mult prin padure decat pe-acasa. Stia toate cotloanele, toate locurile in care se faceau ciuperci, stia unde sunt cele mai mari tufe de zmeura si unde crestea coacaza-ursului. Avea semnele ei care-i spuneau sa caute intr-o parte sau alta. De cum intra in umbra padurii, de cum trecea paraul sarind peste bolovani, stia deja daca va fi o zi buna ori nu. Invatase de atatia ani si unde erau vizuinile de bursuci si culcusul caprelor. N-avea treaba cu ele, nu le supara cu nimica si ele n-o tulburau in drumurile ei. Avea intotdeauna in traista cate o paine neagra pentru cainii de la stana, care o cunosteau bine si-o simteau cu mult inainte ca ea sa iasa dintre copaci.
Se ducea in padure ca in casa ei, in care fiecare lucru avea locul lui. Rareori s-a intamplat sa apara ceva nou pe o carare sau pe alta si ea sa nu stie imediat, caci era zi de zi pe drumul pe care-l cunostea de-acum si cu ochii inchisi. Nu se abatea de la el si n-o interesau alte parti mai indepartate ale padurii. Ea avea padurea ei, cu care traia si pe care o stia de cand se stia pe lume. Toamna, tarziu, se mai incumeta sa intre in padure numai pana cand dadeau primele brume groase. Atunci parca simtea si ea o mare oboseala, ca o boala care o molesea si-i incetinea toate miscarile. Isi punea in podul magaziei botele de drum si cosul. Avea bota subtirica si usoara pentru vreme buna si bota de ploaie cu o tepusa la varf, ca sa nu alunece. Iar pentru toamna, avea o bota mai groasa, pe care sa se poata sprijini mai cu nadejde, caci toamna se-ntorcea mai greu cu cosul plin, ba cu hribe, galbiori si mitarci, ba cu afine, coacaze ori mure, ba cu iarba buna de pus in saltele pentru iarna.
Asa se intampla pe vremuri, dar acuma, de cand a trecut de optzeci de ani, parca-i vine tot mai greu sa se gandeasca la cararea bine cunoscuta din padure. Gandesti ca n-o mai ajuta asa bine nici ochii, nici urechile. Se duce pana la poarta si se uita spre alunii de la marginea apei si mangaie cu privirea padurea pe deasupra copacilor, ca si cum ar netezi un animal mare pe spinare. Din loc in loc, recunoaste coroanele batrane ale copacilor pe langa care avea ea locurile ei de ciuperci.
Cauta cu gandul in jurul lor, scurmand muschiul cu varful botei si parca simte in podul palmei racoarea hribilor ridicati dintre frunze.
Ofteaza, strange mai tare clanta de la poarta, o inchide incet si se intoarce catre casa amarata.
In ziua aceea, lucrurile s-au intamplat cam asa: s-a sculat dis-de-dimineata, a legat cainele si l-a hranit, a dat drumul gainilor si a udat florile. A intrat in casa, a luat vasul de pe policioara, l-a umplut cu apa si l-a pus pe foc. Si-a adus aminte ca a pus iara prea multa apa, a aruncat jumatate din ea pe trepte si s-a uitat cum fremata padurea de peste drum.
Si-a baut cafeaua de cicoare pe bancuta de langa casa si apoi, cu miscari incete, s-a indreptat spre magazie, ca sa-si coboare botele din pod. Botele de mers in padure, asa, macar sa le mai vada, ca sa-i treaca dorul de drum. Pe cea de vreme buna si pe cea de ploaie. Le-a luat si s-a dus inapoi, pe bancuta, s-a asezat si, dupa ce si-a aranjat surta pe langa ea, s-a uitat la bote. Tinea una intr-o mana si una in cealalta si se vedea trecand apa si luand-o pe sub poala padurii catre iazul cel mare. Mai stia ca ajunsa acolo ar trebui sa ocoleasca palcul de fagi batrani, caci dincolo de drumul care se impartea in doua carari mai mici era un loc bun pentru mitarci.
Si-acuma, cum sta asa pe bancuta cu botele in maini, ea ocoleste cu gandul fagii si-apoi urca cararea din dreapta, caci aceea duce in ferigile in care sunt oite, vineciori si galbiori, iar mai sus, pe rapa unde sunt vizuinile de bursuci, acolo-i tara buretilor iuti.
Deschide ochii, pentru ca aude portita scartaind, a deschis-o vantul. Parca o cheama ceva catre padure. Se sprijina in cele doua bote si da sa se ridice de pe banca innegrita de vreme. Picioarele n-o mai ajuta ca altadata si apasa mai tare cu botele-n pamant, ca si cum ele ar prelua acum greutatea trupului imbatranit. In dreapta, bota de vreme buna, in stanga, bota cu tepusa pentru vreme de ploaie. Se ridica si merge incet spre poarta deschisa, se uita catre cararea care parca o cheama, ademenind-o ca si altadata in padure. La poarta se opreste, caci simte dintr-o data ca i s-au ingreunat picioarele si atunci vede cu mirare in lumina jucata a soarelui de primavara ca botele ei, amandoua, sunt pline de muguri si de frunze.Otilia Teposu

Huda lui Papara

Ploile din ultima vreme au crescut in Apuseni flori mai inalte ca niciodata, din care nu recunosc decat margaretele, ce-si intind pe carare tulpini anemice si lungi. Sunt insotita de un mot si nu stiu de ce credeam ca trebuie sa fie inalt si puternic. Nea Ionica e slab si scund. O umbra de om, care trece aproape nebanuit printre ierburile mari. E unul dintre ultimii locuitori ai unui satuc ascuns in munti, mustind de frumusete si de povesti. Un sat la capat de drum. Doar cateva case vechi, linistite, si palariile de paie ale surilor risipite pe munte. Este catunul Huda lui Papara, din apropierea Rametilor, situat cu fata spre gura cascata a uneia dintre cele mai lungi pesteri din Romania si vegheat indeaproape de o manastire veche de maici. "Cand m-am nascut eu, erau aici 12 familii. Intr-o vreme fusesera si 20. Acum au ramas doar 6", imi spune nea Ion si simt ca e trist ca lucrurile stau asa. Frumusetea acestor locuri nu i-a putut opri pe cei mai multi dintre sateni sa plece spre civilizatie, satui de lampile cu petrol, de masa luata la lumina focului din soba, de caratul rucsacurilor pline cu provizii de la Campeni, orasul cel mai apropiat. Nu e nimeni aici care sa nu fi vrut sa ia calea orasului. Chiar si nea Ion, nascut aici si indragostit de fiecare fir de iarba de pe vale, era foarte aproape de plecare. "Am avut o muiere cu 10 ani mai tanara. Era din centru, din Salciua. Ea facea cele mai grele treburi: ea pregatea mancarea, ea mulgea vaca, ea crestea porcii si pasarile. Aveam 4 boi, aveam vaci, 50 de oi. Eu mergeam dimineata la coasa. Si omul care se leaga de viata asta n-o mai poate lasa. Mai ales vara, e o frumusete. Puteam sa merem in alta parte, dar ne placeau gospodaria si animalele. Gasisem case in Alba si in fiecare zi ziceam: las ca merem anul asta. Trebuia sa vindem boii, dar tot o amanam. Si uite ca a venit necazul si boala: sotia mea, saraca, a fost de trei ori operata si pana la urma a murit de cancer, la 55 de ani. Cand e omul in floarea vietii! Si-apoi, unde mai puteam sa ma duc, om singur care pleaca in lume? Am ramas aici si aici raman pana cand o sa fie. Maica stareta ma tot cheama sa mananc acolo, la manastire, sau sa-mi spele hainele, dar nu vreu, ca eu dero cumpar, apa am si stiu sa spal, iar mancare fac cum nu face o muiere. E greu ca-s singur, nu-i alta greutate. Eu am pamant mult, pot sa pun pe altii sa-mi lucreze, pot sa nu cosesc nici o brazda. Am bani la Cec, ca dobanda n-o mananc pe luna cat am, am pensie buna, asa ca de ce sa spun ca-i greu? Acum nu-mi mai pare rau ca n-am plecat, ca nicaieri nu e mai bine ca aici."
Imi vine greu sa cred ca nea Ion traieste singur. In curtea lui, toate lucrurile sunt ordonate, randuri de trandafiri si bujori sunt aliniate langa gardul nou, pe o masa lunga sunt asezate galeti pline cu apa, iar pe prispa stau rufe la uscat, intre care vad si un costum popular. De altfel, nea Ion poarta de multe ori, peste hainele de zi cu zi, o traista de lana, asa cum numai la muzeele satesti mai poti vedea. Echipat astfel, el merge deseori pe munte cu turisti veniti din toata tara, pentru placerea de a revedea traseele pe care le cunoaste bine si pentru a impartasi cu altii bucuria ca pot vedea astfel de locuri. Izolarea satului nu-l tine pe nea Ionica departe de lume. De la televizorul care "nu prea mere" afla cum e cu partidele, iar prietenii din Alba, Blaj, Cluj vin la el in vacante. Acum stie ca n-ar mai pleca de aici: "Pot mere si eu la prietenii mei, dar cum sa stau la etajul trei, sa vad masinile jos, cand eu pot pasi pe pamantul meu? Sa nu ma lase Dumnezeu sa ma duc la bloc, ca nu traiesc o saptamana!".
Nea Ionica rade cu gura stirba si nu poate sa nu-ti fie simpatic. In jurul lui insa, o intreaga civilizatie este in agonie. Dar nici un satean nu-si bate capul cu asta. Odinioara, pe toata Valea Oncasestilor, cum se mai numeste zona, se gaseau mori de apa, vechi de sute de ani. Dupa regimul comunist a ramas una singura, o adevarata piesa de muzeu. Restul au putrezit. Astazi, painea se gaseste pe toate drumurile si nimeni nu se mai gandeste sa refaca o moara. "Nu mai trebuie sa fiu sluga nimanui. Am fost 40 de ani si n-am castigat nimica, numa am pierdut", imi spune nea Ionica, amintindu-si cu tristete de cei 7 ani in care tatal lui a stat in puscarie, fiind considerat chiabur. "Au dus vreo 50 de la noi din comuna si daca s-au intors 20! Ne spunea tata: <<Mai copii, uite, e tot mai greu, tot mai greu, in loc sa fie mai bine. Uite, muncim si ei ne iau vaca, vitelul, porcul, tot>>. Dar acum e bine, ca pamantul il ai si poti sa te descurci cum iti place. Toata lumea te ajuta daca iti place sa muncesti. Hoti or fi pan a fi. Dar daca iti place sa muncesti, astazi poti sa fii domn." Putini insa mai vor sa fie domni intr-un sat pierdut pe munte. Drumul serpuit care-l strabate este mai mereu pustiu, iar latratul unui caine te bucura, dupa ore intregi in care nu se aud decat raul, pasarile sau vantul. Surile pentru vite, acoperite cu paie, sunt astazi nefolosite. Aruncate ici-colo pe munte, compun un peisaj unic, pe care nu ai vrea sa-l vezi disparand. Cu toate acestea, ele se imputineaza treptat. La ultima furtuna din iunie, trei dintre ele au fost trasnite si au ars intr-o clipa. "Daca drumul pentru automobile si curentul electric ar fi fost introduse din timp, nimeni n-ar fi plecat de aici", crede nea Ionica. Dar, asa putini cati au ramas, satenii sunt frati, ma asigura el. E greu sa-mi dau seama. Nu vezi pe nimeni trecand decat duminica, cand putinii oameni pleaca si se intorc de la slujba. In rest, e o liniste salbatica si sunetul de toaca pare mai degraba o creatie a naturii decat a unor maini omenesti. Din munti ies ceturi albe si se intind peste pajistile pustii, peste surile parasite.Irina Rusu
Fotografii de Emanuel Tanjala