</b><b>Lucia Andriescu Bartkiene</b><b>- membra fondatoare a Societatii de Cultura "Dacia" din Vilnius, Lituania -</b><b>"Traiesc invaluita de iubire pentru pamantul romanesc"
Lucia Andriescu Bartkiene, o basarabeanca din Chisinau, cu studii la Institutul de Cinematografie din Sankt Petersburg, locuieste de peste 20 de ani in Vilnius, capitala Lituaniei. S-a casatorit cu un coleg de facultate, Remigius Bartkus, inginer de sunet pentru televiziune si s-a alaturat de bunavoie grupului de romani din aceasta tara baltica, numit "Emigrantii Dragostei". Numele acesta de alintare vine de la faptul ca aproape toti romanii ramasi in Lituania, dupa plecarea soldatilor basarabeni din armata sovietica, au ajuns aici prin casatorii mixte. Ei au alcatuit treptat o diaspora nostalgica, impartita intre viata de fiecare zi intr-o tarisoara viteaza, care a facut o minirevolutie sangeroasa pentru a scapa de jugul imperial impus de Stalin, si "datoria de roman" - latura sentimental-nationala a fiintei lor traumatizate. Fiind o minoritate neinsemnata numeric (chiar intr-o tara cu 3,5 milioane de locuitori), acesti romani basarabeni (putini sunt originari din teritoriul romanesc actual) fac tot ce le sta in putere sa puna pe harta numele Romaniei - tara care, din nefericire, nu mai e a lor decat in manualele de istorie. Lucia ne povesteste cum 42 de intelectuali, arhitecti, medici, profesori s-au reunit, intr-o buna zi din 1989, dupa ce "perestroika" lui Gorbaciov subrezise bazele de monolit ale imperiului sovietic, intr-o "societate a dorului", pe care au botezat-o "Dacia".
Aflata pentru prima oara in Romania, alaturi de alti 30 de tineri lituanieni, printre care si Dorina, fiica ei de 14 ani, Lucia Andriescu, reporter la Redactia pentru Comunitati Nationale a Televiziunii Publice, a gasit cateva minute de pauza in sejurul lor "plin de fascinatie", pentru a ne oferi o adevarata lectie de patriotism romanesc. Pe un ton usor cantat, cu inflexiuni basarabene pline de culoare, ea ne-a demonstrat ca, atunci cand iti lipseste, patria romana devine "un munte al maslinilor", "un petic de cer albastru", "o floare inmiresmata de camp". Ceea ce in gura "patriotilor" damboviteni suna calp si stingher in exprimarea directa a Luciei devine mireasma vie, intensa, de o sinceritate dureroasa. Ea vorbeste patriotic asa cum respira si nici o idee nu-i poate fi pusa la indoiala, pentru ca trairile si cuvintele ei sunt una.
</b><b>"Am trait toata viata cu nostalgia acestor locuri"
- De ce ati ales numele "Dacia" pentru societatea dvs. atat de mica?
- Asa cum Dacia Felix se intindea peste tot teritoriul Romaniei Mari, deci si pe unde se afla acum Republica Moldova, tot asa am dorit noi, romanii din Vilnius, putini cati suntem, sa indicam apartenenta noastra straveche la intinsul spatiu romanesc, fericit pamant de dorul caruia ni se mistuie sufletele. In Lituania se stiu prea putine lucruri despre Romania, desi este vorba de doua tari "partenere" atat in istoria medievala, cat si pe drumul integrarii europene. Se pare ca nici romanii, nici lituanienii, nu sunt interesati sa stie unii de altii, dar asta e o mentalitate invechita, de pe timpul Uniunii Sovietice. Exista canale de televiziune la Vilnius care nu arata decat tigani si copii handicapati din Romania, de parca acestea ar fi toate valorile tarii noastre. Noi, romanii, suferim foarte tare. Pentru mine e important ca oamenii din tara mea de adoptie sa stie ca Romania e frumoasa, mai mult decat isi pot imagina. Fara sa fi fost vreodata, pana astazi, in patria mea de suflet, am trait toata viata cu nostalgia acestor locuri, cu dorul inexplicabil fata de tot ce-i romanesc.
- Cum traiesc romanii in exotica tara baltica, in care numele Lucia sau Dorina sunt probabil unice?
- La 12 ani de la "Revolutia Cantecelor" (momentul revolutionar care a smuls aceasta tara din sfera comunista si sovietica), Lituania cunoaste dezvoltarea specifica unei democratii autentice, in care minoritatile sunt recunoscute si protejate. Si noi, romanii din Vilnius, putem folosi, gratuit, o parte din infrastructura destinata activitatilor culturale specifice - o sala de festivitati si diverse incaperi din Casa Minoritatilor Nationale, unde ne tinem sarbatorile si orele duminicale de limba romana. Aici poate fi vazut deseori arhitectul Vasile Lupu, membru fondator al societatii, dupa proiectele caruia s-au construit 42 de cladiri in frumosul oras nordic. Cea mai atragatoare sarbatoare la care participa si clasele in care invata copii de romani este "Martisorul", dar si Craciunul, cand in casele romanilor rasuna colinde, iar copiii de la cursul de limba romana merg pe la adresele cunoscute ale "dacistilor", de unde se intorc cu mere si covrigi. Suntem un grup unit, ne intalnim de drag si din prietenie, atat in cadrul oficial al societatii, cat si in viata de fiecare zi. Cand am fondat "Dacia" ne-am gandit sa ne unim fortele pentru a-i face pe lituanieni sa tina seama si de existenta noastra, de opiniile si de atitudinea noastra civica. Ideea a fost sustinuta la inceput de 4 persoane: arhitectul Vasile Lupu, traducatoarea Lica Melnic Jalakiavicene (actuala presedinta), medicul Alexandru Gasca si eu. Desi statisticile arata ca in Lituania sunt circa 2000 de romani, in asociatie n-au intrat decat 45. Ne-a mahnit lipsa de interes a celorlalti, fortati sa abandoneze viata comunitara pe altarul problemelor zilnice.
- Dupa o intarziere explicabila, date fiind conditiile istorice in care ati trait, v-ati decis sa veniti, in sfarsit, in patria de nastere a dvs. si a parintilor dvs. Cine v-a incurajat sa faceti pasul cel mare?
- Mamica mea, Maria Andriescu, venita in ospetie de la Chisinau. E profesoara de Drept la un colegiu. Ea mi-a spus raspicat: "Fata draga, tu trebuie sa pleci! Trebuie sa arati lituanienilor Romania". "Mamico, dar n-am fost niciodata, am mari emotii..." "Nu conteaza, tu trebuie sa pleci!" Atunci am hotarat: fie ce-o fi, voi pleca. Ambasadorul Romaniei din Lituania, d-l Lucian Fatu, a oferit intregului grup vize gratuite, ceea ce ne-a fost de mare ajutor si a insemnat un pas direct pozitiv in perceptia Romaniei de catre tinerii studenti cu care am venit. Sa-i fi auzit cum vorbeau despre munti si peisaje, dupa ce am intrat in Romania! Ei n-au mai vazut asa ceva, in Lituania nu sunt decat podisuri, nu sunt paduri asa de frumoase. Ia te uita ce case, spuneau. Ia te uita ce castele si cetati originale, autentice. Va rog sa ma credeti: n-am auzit nici un cuvant de critica. Pentru mine, Romania este o continua uimire. Ma minunez la fiece pas. Am ochii plini de lacrimi cat e ziua de lunga. Or fi si destule lucruri urate, dvs. le stiti mai bine, dar ce conteaza? Eu umblu cu capul in nori si traiesc invaluita de iubire pentru acest pamant. In munti, am rugat soferul autocarului sa opreasca, sa iesim sa respiram aerul acela tare si sa privim intens peisajul. "Dorina", i-am spus fetitei mele, "aici vreau sa raman macar o saptamana, sa locuiesc in satul asta din Apuseni, sa ma pierd pe coclauri, sa ma scufund in rapi si sa dorm in iarba."
</b><b>"Numai cand traiesti la distanta intelegi cat de chinuitor este dorul de Romania"
- Cum poate o asociatie cu numai 42 de membri sa sustina o viata comunitara romaneasca la Vilnius?
- La inceput au fost inscrisi peste 80 de membri, dar intre timp au plecat, au emigrat in Europa sau s-au intors in Basarabia. Cei care am ramas suntem de fapt prieteni si nu o data ne intalnim la o cafea, la unul dintre noi, si organizam diverse activitati la care tinem sa participe cat mai multi lituanieni. Sotii nostri, cu toata "raceala" lor proverbiala, nordica, au devenit atasati de cauza noastra, au invatat multe cuvinte romanesti si ne sustin atunci cand ne vad in impas. E greu totusi. Cand transmit, la vreo televiziune din Vilnius, un reportaj din zona marginala a vietii romanesti, o sun pe prietena mea, Zina Florea, si incep sa plang la telefon. "Zina", o intreb, "cum sa ma uit eu in ochii copiilor mei?" Incepe si ea sa planga si-mi dau seama ca n-are cum sa ma consoleze, dar cel putin e alaturi de mine. De fapt, numai cand traiesti la distanta intelegi cat de chinuitor e dorul de Romania. Numai cand te ineaca plansul sub nucul bunicii intelegi rostul tau pe lume. Am fost la Grepcauti, langa Cernauti, la casa bunicii Ana, in care mi-am petrecut multe zile din copilarie. M-am dus sa revad nucul si am plans cateva ceasuri. "Tu, Lucia", a zis mama, "tu esti singura care ai plans. De ce?" "Pentru ca eu sunt cea mai indepartata din familie, mama", i-am raspuns.
- Remigius, sotul dvs., a fost de acord sa va botezati fiica Dorina?
- El a ales numele baiatului, Vikintas, imprumutat de la un domnitor al Lituaniei, asa ca am convenit sa aleg eu numele fetei: Dorina, de la dorul meu pentru Romania. In acest fel, suntem chit si nu avem nici un fel de discutie.
- Va provoc la putina... barfa despre prietenele dvs. din Vilnius. Despre ce vorbiti la telefon sau cand va intalniti?
- Mai intai, as vrea sa vi le prezint: Zina, Olga, Emilia si Eugenia. Cu Zina ma intalnesc zilnic pe holuri, fiindca lucram in aceeasi cladire (ea e inginer de sunet la Radioul National). Din cand in cand suna si-mi spune: "Vin la mama sa-ti dea o tar de placinta!". O placinta romaneasca umpluta cu branza este un lucru rar, dupa cum rara este chiar branza adevarata, de la noi. Se duce vestea printre romani cand cineva a adus branza de acasa: "Alo, ai mamaliguta?, ma intreaba Olga. "Vino degraba la mine, ca am placinta si cas de oi." Iau ceaunul si plec imediat. Nimeni nu are ceaun ca al meu, de aceea il imprumut tuturor: "Lucia", spune cate unul, "sa-mi dai ceaunul de astaseara, ca maine avem niste musafiri lituanieni". Eugenia este asistenta medicala la Spitalul Central. E tare iubita de colegi; toata lumea ii spune "Primavara", asa cum auziti, pe romaneste. Emilia, aflata de 30 de ani in Vilnius, este ghid turistic. De cate ori are timp, ma primeste plangand sa vorbim despre Romania, se topeste si ea de dor. Ne spunem una alteia povestile din copilarie, ne amintim de gradina casei parintesti. Ca niste rude apropiate, asa suntem. Ca o mana, pentru ca suntem romani.Ion Longin Popescu
Cei interesati ii pot scrie Luciei Andriescu pe urmatoarea adresa: e-mail: lucia@centras.lt