Pop-Rock
ParlamentDoru Isaroiu"Imi place mult Bucurestiul, dar tot in Targu-Mures ma simt acasa"
- Si-a dorit de cand era mai mic sa ajunga pe scena si a crezut mereu ca visele se pot implini daca lupti si te rogi pentru ele. La zece ani, lua lectii de chitara, la paisprezece ani avea primul concert. La aproape douazeci si cinci, cat are astazi, Doru ridica in picioare publicul la orice spectacol. Alura si prestatia lui scenica au schimbat complet imaginea formatiei Parlament si au adus un "altceva" pe piata muzicala din Romania -
De-a hotii si vardistii
In copilarie, a facut fotbal de performanta, tenis si inot. "Cel mai mult mi-a placut inotul; daca s-ar putea, as trai sub apa. Oricum, ma integram destul de greu in echipa. Am fost totdeauna un sentimental. Si-acum am ramas o fire melancolica, care compune mai mult balade. Am avut mereu o atractie foarte puternica catre sensibil si frumos. Am facut primele opt clase la Liceul de Arta din Targu-Mures, la clasa de pictura si sculptura. Acum, cand imi vad niste lucrari mai vechi, nu-mi vine sa cred ca pe vremea aceea puteam sa fac asa ceva. Atunci eram printre cei mai buni din grupa. Am avut o copilarie foarte frumoasa, pe care i-o doresc sincer oricarui copil de pe lumea asta. Poate si pentru ca s-a petrecut in Ardeal. Cand aveam vreo zece ani, ne-am mutat la casa, intr-o zona linistita, cu parc. Imi aduc si acum aminte cum ne jucam "hotii si vardistii" pana tarziu, in noapte, pe stradutele intortocheate ca un labirint din cartier, sau de prima mea "dragoste", Ioana, o fetita cu care ma jucam de-a mama si de-a tata sub masa de ping-pong. Inchideam ochii, numaram pana la trei si o pupam pe buze. Mult mai tarziu, m-am indragostit cu adevarat. Aveam vreo 17 ani. A fost foarte frumos, nu mai vedeam nimic in jurul meu. Dupa ce m-am despartit de ea, mi-am dat seama de ce se zice ca dragostea e oarba. A fost o relatie in care am pus foarte mult suflet. Ea a fost cea care m-a parasit si am suferit mult. Am cunoscut-o chiar dupa moartea tatalui meu si m-am agatat sufleteste de ea. Mi-as dori sa mai fiu capabil de asemenea sentimente si acum."
- De obicei, fetele sunt cele care au sentimente paterne puternice. Baietii le apartin mamelor...
- Tatal meu a fost un om extraordinar, eram foarte-foarte apropiati. El m-a indrumat spre sport. Avea o fire mai practica, asa ca atunci cand am terminat primele opt clase, m-a indemnat sa dau la un liceu de mate-fizica, cel mai bun din oras, gandindu-se ca o sa mor de foame cu pictura. Mi-ar fi placut sa continuu, dar nu-mi pare rau, pentru ca am inceput sa iubesc muzica. In liceu, m-am cam lasat de sport, fiindca au aparut alte tentatii, dar ii sunt recunoscator tatalui meu, pentru ce mi-a oferit. A disparut prea devreme, intr-un moment in care aveam cea mai mare nevoie de el. Am intrat la facultate si nu am avut cu cine sa ciocnesc o bere.
- Ce amintiri ai din anii de liceu? Adolescenta e o perioada destul de tulbure, mai ales pentru baieti.
- Eram prin clasa a zecea cand langa scoala noastra s-a deschis un club de biliard. Eram aproape toata ziua acolo, la scoala ajungeam tot mai rar, fiindca niciodata nu terminam la timp partidele. Ne distram foarte bine. Era o atmosfera extraordinara de care mi-e dor si-acum. Nu prea aveam griji, eram si foarte apropiati unii de altii. Imi aduc aminte cu nostalgie de acea perioada. Eram si destul de rebeli. Cu mult inainte de a intra la liceu, umblam deja cu jachete de blugi, incarcate de insigne rock, peste care ne puneam cate o camasa mai larga, ca sa nu se vada, fiindca nu era voie. Mai tarziu, in liceu, m-am apucat de fumat. Aveam un profesor de istorie, un om deosebit, care ne-a surprins odata in Wc-ul scolii, postind tigara. A deschis usa, s-a uitat la noi si a zis: "Ah, fumati! Ok! Scuzati-ma ca v-am deranjat!". De invatat, invatam doar la ce-mi placea, adica la istorie, geografie si fizica.
- Si pe la ce varsta ai inceput sa te indragostesti de muzica?
- Am gasit o chitara in casa, cand aveam vreo zece ani, si am inceput sa cant singur, apoi am luat o perioada lectii de chitara clasica. Bineinteles ca la toate chefurile din liceu eu veneam cu chitara si cantam ore in sir. Primul concert l-am dat cand aveam 14 ani, la Targu-Mures. A fost primul si ultimul concert in care am cantat la tobe, si asta fiindca tobosarul nostru a avut o problema. Eu cantam de fapt la chitara. Am cantat in mai multe trupe de acolo, am avut mai multe concerte si festivaluri la care am participat. A fost o experienta necesara, care acum ma ajuta foarte mult. Poti sa stai in sala de repetitii mii de ore, doar pe scena inveti ce sa faci: sa sesizezi daca instrumentele se aud ca lumea, daca nu merge microfonul sau daca monitorizarea nu e buna. Acolo te formezi cu adevarat ca artist. Penultima trupa cu care am cantat a fost Oh, Mama!, o formatie din Targu-Mures, in care am adunat cei mai buni instrumentisti din alte trupe. A fost o formatie foarte iubita si cunoscuta in zona. Este si prima trupa cu care am cantat pe bani. Noi am inceput sa punem pret de intrare, pentru ca pana atunci toate formatiile de acolo cantau gratis. Odata, la un concert Parlament, eu am cantat cu Oh, Mama! in deschidere si ideea mea a fost sa ne imbracam putin mai ciudat, asa ca ne-am luat toti camasi albe si cravate. Peste doua saptamani, am vazut la televizor formatia Parlament imbracata in camasi albe si cravate. Mi s-a parut distractiv si am ras, gandindu-ma ca ideea pornise de la mine. Cred ca nimic nu e intamplator, totul se leaga. Dar cine ar fi stiut atunci ca eu voi canta in Parlament?
- Crezi in coincidente? Esti o persoana superstitioasa?
- Nu sunt superstitios. Am facut yoga si acolo am invatat ca superstitiile te indeparteaza de calea care duce spre Dumnezeu. Iar eu cred in Dumnezeu. L-am simtit de multe ori aproape. Mi se intampla ca, atunci cand ma rog mult si-mi doresc mult ceva, chiar sa se intample asa.
- Cum ti se pare atmosfera din cercurile muzicale in care ai patruns? E o lume pe care ti-o doreai?
- E o lume foarte dura, in care e greu sa razbati. Fiecare isi urmareste interesele. De-afara pare frumos, eu nu credeam ca va fi asa. Eu m-am mutat din Targu-Mures in Bucuresti. Aici e Capitala, aici se intampla toate lucrurile importante. Marile orase m-au fascinat intotdeauna. Dar aici nu prea poti lega prietenii; chiar cand ai senzatia ca ai facut-o, ajungi intr-un moment cand iti dai seama ca tot interesul primeaza. Nu pot sa spun ca mi-am facut aici prieteni, cum sunt prietenii mei din Targu-Mures. Relatiile intre muzicieni sunt superficiale, pline de amabilitati gratuite, nu exista o breasla unita cum ar trebui.
- Te-a ajutat faptul ca vii din Targu-Mures? Cum te privesc bucurestenii cand stiu ca nu esti de-al lor?
- Ardelenii sunt in general bine vazuti, placuti, dar cateodata prea retinuti si cam blegi. Nu cred ca a contat foarte mult acest aspect sau, daca a avut vreo influenta, a fost una pozitiva. Am intalnit aici si oameni deosebiti, am intalnit si in Targu-Mures oameni de proasta calitate. Imi place mult Bucurestiul, dar tot in Targu-Mures ma simt acasa.
- Cat de des te intorci la ai tai?
- In ultima vreme, tot mai rar. Ajung cam o data la trei luni. Dar dupa ce ma vad acolo, asa nu-mi mai vine sa plec... Ma ia o lene ciudata, o stare de preabine. Nimic nu se compara cu ciorba mamei mele. Am o mamica foarte mandra de mine, pe care o iubesc foarte tare. Si mai am un frate, mai mic cu doi ani, tobosar incepator, dar foarte talentat. El s-a hotarat sa plece in strainatate sa lucreze si asa as fi facut si eu, daca nu as fi inceput sa cant in Parlament. E trist ca tinerii pleaca, dar e mai bine asa. Nu au nici o motivatie sa ramana sa munceasca pe doua milioane de lei, dupa ce au terminat o facultate. Nici chiar din muzica nu se castiga suficient. Trebuie mereu sa mai ai o afacere colaterala. Si tot in Targu-Mures sunt prietenii mei cei mai buni. La mine acasa, intr-o fosta pivnita, au deschis un studio de inregistrari, pe care cu timpul l-au imbunatatit. Astazi e singurul studio profesionist din oras. Acolo ne strangem cu totii, cand vin eu acasa, stam de povesti, ascultam muzica (acid-jazz, muzica ambientala) si bem bere.
- Nu mi-ai spus nimic despre viata ta sentimentala. Esti un baiat curtat si plin de farmec...
- Pentru mine, femeia e totul, e cea care ma stimuleaza mereu in tot ceea ce fac, ma ajuta sa fiu mai bun. Nu-mi plac femeile superficiale, ipocrite, false. Iubesc femeile sincere, care stiu ce vor. Nu ma grabesc sa ma casatoresc, pentru ca am o viata intreaga inainte. Dar am o prietena. Simt nevoia sa am pe cineva la care sa ma intorc dupa toata agitatia pe care o presupune meseria pe care o am. E greu sa gasesti o fata care sa te inteleaga cand ai atatea turnee si concerte, dar ea nu e geloasa si sper din toata inima sa nu fie niciodata.
- In ultima vreme, s-a mai schimbat putin componenta formatiei. Care e acum atmosfera in trupa?
- Avem un baterist nou, Mihai Dumitrescu, si un chitarist nou, Costin Oprea, niste baieti foarte talentati si niste super-prieteni. Ex-chitaristul nostru a plecat in Canada. In formatie ne intelegem toti foarte bine. E un aer foarte destins, si la concerte, si la repetitii. Umorul ne tine uniti. Toti suntem pusi pe glume si pe sotii.
- Ca tot veni vorba de concerte, cum e viata de turneu? Simtiti diferenta intre publicul bucurestean si cel din tara?
- Noi preferam sa plecam sa cantam prin tara. E si o vacanta pentru noi, e si distractie, si acolo luam cu adevarat pulsul si vedem cum suntem receptati. Publicul bucurestean e un public mai special, mai greu de satisfacut, tocmai fiindca e supersaturat de concerte.
- Ce proiecte aveti cu formatia Parlament pentru vara aceasta?
- Deocamdata, o sa facem naveta intre mare si alte locuri din tara unde vom fi invitati sa cantam. Lucram la un nou album, dar fiindca nu e inca gata, probabil il vom lansa doar la toamna. Si intre munca in studio si plecarile prin tara, o sa incercam sa ne luam si mici vacante.Dia Radu
Fotografii de Iulian Ignat
De ziua Americii
Dream Theater la Bucuresti
Dupa o pauza destul de lunga de seceta, iubitorii rockului din Romania au putut vedea din nou la lucru una din trupele de renume ale genului. Pe 4 iulie, chiar de Ziua Americii, aproximativ 3500 de spectatori au curs pe aleile Parcului Carol spre Arenele Romane, pentru concertul Dream Theater, o trupa care de mai bine de zece ani culege deopotriva elogiile criticilor muzicali si ale fanilor, fie ei adepti ai rockului dur sau ai celui mai elaborat. Intre acestia, s-au aflat joi seara multi ardeleni, veniti special in Capitala pentru concert si reprezentanti ai rockului romanesc, membri ai trupelor Sarmalele Reci, Pasarea Colibri, Taxi, Parlament, Cargo. Dupa ce au trecut de "traditionala" inghesuiala de la intrare - cauzata de ora foarte tarzie la care a fost permis accesul si de portita pe care se facea acesta - spectatorii au creat atmosfera unui mare concert. Dream Theater urma sa cante pentru prima oara in Romania. Trupa venea dupa un show la Sofia, avea sa plece in Belgia si dupa concertele europene urmau cele din America de Sud si Statele Unite, in cadrul turneului mondial de promovare al celui mai nou album al formatiei. "Six Degrees of Inner Turbulence" (un dublu Lp de conceptie, considerat de multi un varf in discografia grupului). "Albumul este foarte ambitios, o realizare pe care ne-o doream de multa vreme si pe care stiam ca trebuie s-o ducem la bun sfarsit", afirma membrii trupei. "Dupa succesul mondial al precedentului disc, <<Scenes from a Memory>>, am avut credit total pentru a face exact ceea ce am vrut cu acest album. De aceea el spune tot despre ceea ce inseamna Dream Theater. Suntem foarte mandri de el."
*
Istoria Dream Theater a inceput in toamna anului 1985, cand intr-una din salile de repetitie ale prestigioasei Scoli de Muzica Berklee din Boston, trei studenti s-au adunat pentru un jamm-session. De atunci, componenta trupei s-a modificat de multe ori (astazi la clape este Jordan Rudess, iar vocal - James La Brie), insa trioul a ramas pe baricade. John Petrucci - chitara, John Myund - bas si bateristul Mike Portnoy au descoperit cu uimire ca, pe langa aceleasi gusturi muzicale, mai au ceva in comun. Cu totii au copilarit in acelasi loc, Long Island. "La Berklee vin oameni din intreaga lume si faptul ca muzica a adus alaturi trei tineri care au copilarit la o distanta de 40 de minute unul de celalalt ni s-a parut un semn divin." Cei trei au abandonat scoala si s-au concentrat pe activitatea trupei, dand in paralel lectii particulare de muzica. La inceput, trupa s-a numit Majesty, insa la sugestia tatalui lui Mike, au ales actuala titulatura, dupa numele unui cinematograf californian. Succesul nu a venit deloc usor. Mai intai, s-au facut cunoscuti in zona New York-ului, apoi ca trupa de deschidere a concertelor unor nume mari, pana cand, in 1992, puternic sustinuti de presa muzicala, au dat lovitura. A fost anul primului lor turneu mondial si al primului disc de aur, "Images and Words".
*
Porniti sa cucereasca teritorii noi, "exotice", americanii de la Dream Theater s-au bucurat de o primire entuziasta din partea publicului roman. Acesta a urmarit pas cu pas concertul, a explodat la piesele cunoscute si a stiut sa asculte si sa aplaude noile compozitii. Pentru o trupa mai degraba didactica, o trupa ce se bazeaza pe virtuozitatea instrumentala, pe o muzica elaborata si nicidecum pe clasicul traseu hit-video-clip, o astfel de reactie a spectatorilor inseamna foarte mult. Drept pentru care americanii s-au revansat cu un concert de mai bine de trei ore, care s-a incheiat dupa miezul noptii, in uralele celor care au obtinut bis-urile pe care le doreau.
"Fanii sunt mereu cu noi, indiferent de proiectele pe care le avem. Am supravietuit peste zece ani, fiindca am reusit sa gasim mereu noi fani in lume. Numai faptul ca ei ne-au fost devotati a facut ca muzica noastra sa existe."Iulian Ignat