Comoara parintelui Dumitru
Cand renuntasera sa mai spere ca in muntii lor vor exista manastiri, motii din Albac au primit dar ceresc: un preot-calugar si sase maicute, care au inaltat o biserica plina de rugaciuni. Ucenic al lui Arsenie Boca, Parintele Dumitru e omul pe care motii il asteapta demult.
Prin el, Dumnezeu e din nou in Albac, si ei coboara din munti ca sa-L intalneasca</b>
<b>
</b><b>Imblanzitorul de moti
Abia se topisera zapezile cand oamenii l-au vazut, impreuna cu maicutele lui, intrand in unda salbatica a Ariesului, scotand bolovani de rau pentru temelia unei biserici. Erau afundati pana la brau, cate unul se mai prabusea in nebunele valuri, rasele cele negre siroiau de apa inghetata si totusi, cu totii erau fericiti. La 39 de ani, Parintele Dumitru arata intr-adevar ca un ostas. Centura calugareasca ii strange viguros mijlocul, vesmantul, ochii, barba, pletele ii sunt negre, mersul ii e ferm si inflacarat, cu pieptul inainte, gata parca la orice pas sa se avante in cele mai neprevazute primejdii: "Toate lucrurile se fac cu greu", asta e spusa lui favorita.
Motii aveau nevoie de o manastire aici, in Albac. Dupa prigoana habsburgica, a urmat cea comunista, si manastirile din Apuseni disparusera. Lupsa, Posaga, Rametul fusesera ucise de comunisti, astfel ca la 1990 in Tara Motilor nu mai exista nici o manastire. Dar inainte de toate, motii aveau nevoie de Parintele Dumitru. De nimeni altcineva decat de el. Nici astazi localnicii nu pricep cum a reusit sa-i imblanzeasca si sa-i bage in biserica pe cei mai aspri dintre ei, oameni cu sufletele impietrite. Parintele Dumitru si-a insusit reteta de la marele duhovnic al Ardealului, Parintele Arsenie Boca, al carui fiu duhovnicesc a fost. Acesta i-a spus, odata, nu foarte de mult: "Cand vei ajunge preot, sa fii ingaduitor cu neputintele oamenilor". Si asa a facut.
Un om cat un munte sta pe marginea raului, cu fruntea intunecata de ganduri si bea de necaz. E temutul Ioan T., barbat cu putere de urs, inaintea caruia oamenii isi apleaca privirile. Daca ai zis o vorba nepotrivita, doar una singura, te poate ucide. Nimeni in sat nu vorbeste cu el. Parintele Dumitru se aseaza langa dansul fara a-i spune un cuvant. "Da, baciule, sa beau si eu o gura de vinars..." Omul cat stanca ridica ochii spre dansul, abia mirat. "Cum, bea popa?" "Bea, ca doara si popa ii om..." Omul ii da. Beau amandoi. O gura, doua guri... Si atunci omul incepe a povesti. Necazurile lui, intreaga lui viata chinuita. Marturiseste totul si plange...
Asa i-a adus popa Dumitru in biserica pe motii cu suflete de cremene. Asa le-a castigat increderea, aratandu-le ca este unul de-al lor, ca stie sa le asculte durerile. "Barbatul acela pe care il ocolea intregul sat avea de fapt un suflet bun, insa ceilalti nu stiau sa-l descopere, sa scoata piatra aceea pretioasa de acolo, dinauntru. Stiti, eu cred ca omul e asa ca o floare foarte gingasa. Macar ca-l vezi poate cat un munte, talhar si aspru, da-i ca o floare. Nici nu-ti dai seama ce cuvant il atinge si se inchide in el insusi. De aceea, ca duhovnic iti trebuie multa gingasie ca sa te poti apropia de oameni... Motii astia muncesc la padure, au o viata foarte grea. Daca le dai canoane grele, daca le zici: <<Du-te, ba, ca esti prea pacatos>>, pai nu-i mai vezi in biserica, veci. Odata, le-am poruncit: <<Postiti fara ulei, ca altfel nu va impartasesc!>>. Mi-am dat seama insa ca eu, ca duhovnic, eu trebuie sa fac mai intai, postind, tot ceea ce fac ei si dupa aceea sa le cer lor sa posteasca. Si m-am dus la munca, la padure, cu stomacul gol. Am ridicat la busteni, am tras cu bratele de lemnele din padure, am facut tot ceea ce faceau ei. Pe la amiaza eram vlaguit, nu mai eram bun de nimic, iar ei, care aveau acasa familii de intretinut, ei munceau mai departe. Si atunci, am inceput sa-i inteleg, sa-i ingadui..."
Sa fii ingaduitor cu neputintele oamenilor... A invatat asta de la unii mari pastori de suflete, pe care a avut dumnezeiescul noroc de a-i intalni, duhovnici care i-au calauzit viata pas de pas: Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Teofil Paraianu, Visarion Coman... Iar acum - Parintele Rafael Noica.
</b><b>Monahul care citeste gandurile
"M-am ivit si eu pe lumea asta intr-un sat de munte din partile Sibiului, Cisnadie. Acum, cand stau sa ma gandesc, cred ca bunica noastra, Elena, a tras intreaga familie spre Dumnezeu. Imi amintesc de o femeie in jurul careia totul era alb. Cearsafuri si perine mari, albe, scrobite, un cufar sculptat din care scotea frumoasele haine de duminica si ne gatea pentru biserica. O femeie nemaipomenit de curata, o ranea orice fir de praf, de murdarie, o cat de mica rautate omeneasca. Uneori, cand ma trezeam noaptea, o gaseam in fata candelei, cu ochii inchisi si palmele tremurande, inclestate adanc una in alta. Odata am intrebat-o: <<Bunico, ce rugaciuni stii dumneata, ca doara nu stii sa citesti?>>. Era seara tarziu si ea a inceput sa-mi spuna zeci, sute de rugaciuni si cantece sfinte si abia acum, cand am ajuns preot, imi dau seama ca acelea erau de fapt tropare, condace, cantari din cadrul slujbelor pe care ea le invatase dumnezeieste in biserica. Ea, care nu stia carte, nici macar sa se iscaleasca, avea stivuite in minte carti intregi de teologie, si asta fiindca n-a stat ca butucul la Liturghie, ci a ascultat cu sufletul, ani de-a randul, fiecare cuvant al preotilor. Nu e de mirare ca toti cei zece copii ai ei sunt foarte legati de biserica. Si astazi, daca vreunul dintre ei are un necaz, suna telefoanele si toti ceilalti nu merg la doctori sau la tribunale, merg mai intai la Psaltire. Si se roaga pentru cel in suferinta... Asa a fost si mama. Pana la 23 de ani, eu am dus o viata banala. Prin primavara lui "85, mama a auzit de un mare duhovnic pe nume Arsenie Boca, care facuse adevarate minuni in satele de la poalele Fagarasilor si acum se afla, aspru supravegheat de Securitate, in satul Draganescu, langa Bucuresti. Parintele Arsenie avea puterea de a-ti spune ceva despre un om, doar privindu-i fotografia. Se zice ca si in fotografie ramane o farama din energia celui care a fost imortalizat pe pelicula. Mama a adus cu sine o poza mare, in care eram eu, tata, bunicul, sora mea, care plecase la Manastirea Clocociov inca din "84, un unchi bolnav de scleroza in placi, o fata bolnava tot de scleroza in placi si multi altii. Curios, dintre toti, parintele s-a oprit cu privirea asupra mea. <<Cine-i baiatu"?>>. Mama i-a spus. <<Sa stii ca baiatu" matale n-are ambitie. Daca mai dadea o data la facultate, reusea!>>. De unde sa fi stiut ca dadusem la Politehnica si nu reusisem? Intr-adevar, eram cu totul lipsit de ambitie, ma angajasem la o filatura de bumbac, eram preocupat mai degraba de fotbal, de fete, nicidecum de cele bisericesti. Mama a incercat sa-i arate si alte fotografii, dar parintele a spus: <<Nu, pe mine asta ma intereseaza. Sa-i spui sa faca Teologia! Neaparat sa-i spui, m-auzi?>>. Cand a venit acasa si mi-a spus, am pufnit in ras. Iar dupa cateva luni, mama a fost iarasi la parintele si, minune, de cum a vazut-o, el si-a amintit imediat: <<I-ai spus fiului tau sa dea la Teologie?>>. <<I-am spus parinte, da" nu vrea...>>.
Abia prin anul 1986, asa, deodata, am prins a ma gandi la Dumnezeu. Nu voiam insa facultatea si preotia de mir, voiam calugaria, singuratatea, lepadarea de lume. Aveam ispite si indoieli mari. Intr-o vara, am urcat in Muntii Neamtului, la Parintele Cleopa. Cand l-am vazut acolo, sezand in tinda casei, cu bratele desfacute, batranul acela slabit mi s-a parut un urias. M-am asezat la picioarele lui si i-am spus: <<Parinte, suntem acasa numai doi frati, sora mea e plecata la manastire si m-as duce si eu. Nu stiu ce sa fac, ma gandesc la parinti, ca imbatranesc, raman singuri...>>. Si deodata, Parintele Cleopa si-a ridicat bata sa de la pamant si a izbit cu ea in masa, tunand din glas: <<Cine iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine!>>. Cuvintele lui Hristos, racnite prin pieptul duhovnicului moldovean, mi-au dat de inteles ca asta este calea. Acesta a fost felul lui de a-mi raspunde tuturor framantarilor, de a-mi spune ca, mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa fac pasul cel mare...
Tot in acea zi, plecand de la Manastirea Sihastria, m-am hotarat sa fac un ocol pe la Draganescu, ca sa-l cunosc, in sfarsit, pe Parintele Arsenie Boca. Iar intalnirea aceasta avea cu adevarat sa-mi schimbe viata. Stateam fata in fata la o masa lunga din curtea casei parohiale, sub un nuc mare, batran, noduros, in stanga si-n dreapta noastra se asezau din cand in cand pe scaune oameni care-si povesteau necazurile, cereau sfat, unii veneau doar sa-l vada, sa-l asculte, caci pe atunci parintele aparea rar si nu avea voie sa spovedeasca. Avea niste ochi mari, umezi, albastri - cel putin asa i-am vazut eu - si se uita fix la mine. Omul din dreapta ii spunea: <<Parinte, am un baiat care s-o casatorit si m-o lasat singur si ma batjocoreste...>>, mie, in mintea mea, imi venea sa-i raspund: <<Asa-ti trebuie, dac-ai facut numai un copil>>. Parintele zicea imediat, fara sa se intoarca spre omul acela, privindu-ma tot pe mine: <<Asa-ti trebuie dac-ai facut numai un copil>>. Apoi vorbea altul si altul si altul... si va jur pe Dumnezeul meu, toate sfaturile si gandurile care imi treceau prin minte erau rostite de Parintele Arsenie Boca, cuvant cu cuvant, fara a ma scapa din privire. M-am cutremurat! Cred ca am inceput sa tremur la propriu, uite asa mi s-o ridicat parul pe mana si mi-am zis: <<Vai de mine, sa vezi ca parintele asta imi citeste gandurile...>>. Pur si simplu le spunea oamenilor ce gandeam eu! Si, tot privindu-ma in ochi, deodata pe chipul lui a aparut asa, un zambet straniu, abia schitat, care ascundea cele mai adanci subintelesuri. Un zambet ce voia parca sa-mi spuna: <<Ei, vezi ca stii?!...>>
</b>
<b>Cand oamenii nu mai au nevoie de paine...
De atunci, l-am urmat mereu pe Parintele Arsenie. Eram flamand sa ma spovedesc lui. Zbura zvonul, adus din gura in gura de ciobanii fagaraseni mai ales: <<Parintele e la Prislop!>>, <<Maine e la Draganescu si primeste!>>. Atunci, pe loc, plecam. De multe ori, mergeam pe jos de la Cisnadie pana la Sibiu, ca sa prind un tren, si pana dupa pranz eram la Bucuresti. Duhovnici din acestia, precum Arsenie Boca sau Ilie Cleopa, se nasc tot mai rar. Sunt oameni din gurile carora nici un cuvant nu iese intamplator, ci fiecare vorba, fiecare gest, intonatie, ascund puternice pilde. Eu cred ca uneori oamenii nu au nevoie de paine sa se hraneasca, au nevoie de cuvintele unor asemenea oameni mari...
Iata, spre exemplu, o alta intalnire de-a mea cu Parintele Arsenie, un an mai tarziu, in 1987. De multa vreme gandul nu-mi statea decat la calugarie si totusi simteam cumva ca n-a sosit inca vremea, aveam nevoie de o incuviintare sau mai bine zis de o sentinta. Parintele era tot la Draganescu, aproape terminase de pictat biserica satului, venise enorm de multa lume si nu puteai sta de vorba cu el decat cel mult doua-trei minute. Erau oameni cu necazuri ce-mi pareau atunci <<prea lumesti>>, ca nu se impaca copiii, ca vaca nu da lapte, ca fata nu se casatoreste si eu judecam in mintea mea: <<Ia uite, domnule, cu ce fleacuri vin astia, ca doar ar putea sa le spuna si preotului lor din sat. Iar eu am batut atata drum, eu care am o problema grava - era vorba totusi de viata mea! - trebuie sa astept atata, sa pierd autobuzul si sa-i ascult pe toti acesti oameni simpli...>>. In orele acelea de asteptare, m-am tot gandit cum sa vorbesc cat mai scurt, mai concis, ca sa am timp sa povestesc totul, si in acele doua minute sa pot primi si raspunsul. Imi treceau prin minte sute de variante. Si cand am ajuns in fata Sfintiei Sale, n-am putut zice decat atat: <<Parinte, am 26 de ani si nu stiu ce sa fac. Sa ma insor sau sa ma calugaresc?>>. Parintele s-a uitat asa la mine si mi-a spus: <<Mai, nu esti bun acuma nici de una, nici de alta...>>.
Tarziu, mi-am dat seama ca a fost raspunsul cel mai potrivit, unul demn de un mare duhovnic. O dovada de mare intelepciune. Mai intai, un raspuns pe masura trufiei mele de a-mi considera problemele drept cele mai insemnate, mai presus de ale celorlalti. Apoi, a simtit ca nu eram hotarat si asteptam mai degraba un ordin care sa ma scuteasca de framantari si indoieli. El vedea mult mai departe, stia precis ce-mi este harazit. Un sfant stie ce ti se potriveste. Dar el iti spune primul gand care ii vine in minte. Cum spunea Sfantul Serafim de Sarov: <<Eu nu stiu nimic! Eu ma rog. Si primul gand care imi vine in minte in rugaciune, acela-l iau ca de la Dumnezeu. Restul nu mai e de la Dumnezeu>>. Aceasta e adevarata taina a duhovniciei: atunci cand mergi la un duhovnic, lepezi din mintea ta toate argumentele pro si contra intrebarii pe care vrei s-o pui. Iti golesti mintea de toate, dai la o parte tot de pe masa, ca sa-L lasi pe Dumnezeu sa puna. Si-ti spui in minte o rugaciune: <<Doamne, ma duc la slujitorul Tau; lumineaza-l si pune un cuvant in gura lui pentru mantuirea mea>>. La randu-i, duhovnicul trebuie sa se roage pentru fiecare credincios in parte: <<Doamne, vine omul asta la mine; da-mi si mie cuvantul pentru mantuirea lui>>. Si in rugaciunea asta intri pe aceeasi lungime de unda cu preotul. In rugaciune, duhovnicul sta foarte atent, incordat, sa prinda fiecare gest, fiecare tremur din glas, chiar si mimica fetei omului care-i sta in fata. Si rosteste primul gand ce-i vine in minte. Primul gand ce-i vine in minte... In ziua de azi, un duhovnic trebuie sa fie pregatit sa spovedeasca oriunde, in chilia lui, pe strada, intr-o masina de ocazie, oriunde. Parintele Visarion de la Clocociov, duhovnicul maicilor pe care le-au adus aici, purta mereu un mic epitrahil pe sub haina, era intr-o permanenta stare de a putea spovedi pe cineva. Cand m-am marturisit lui pentru prima data, incercam sa ascund un pacat. Printre multe alte intrebari, ma intreaba si de pacatul asta. Eu am zis ca n-am facut. Dupa alte intrebari ma intreaba acelasi lucru. Iarasi am zis ca nu. Mai pune cateva zeci de intrebari si ma intreaba din nou. Si atunci mi-am dat seama ca in fata unui duhovnic ca Parintele Visarion nu poti ascunde nimic. Un asemenea preot citeste in tine ca intr-o carte deschisa.
Cred ca am fost norocos, nemaipomenit de norocos, fiindca am avut sansa sa-i intalnesc in viata pe acesti giganti, mari calauzitori de suflete. Aceste intalniri mi-au fost de enorm folos mai tarziu mie, ca duhovnic.
</b><b>Minunile Parintelui Arsenie
Parintele Arsenie nu contenea sa-mi porunceasca sa dau la Teologie. I-am spus ca se intra greu, la Sibiu erau numai vreo patru locuri, pe care intrau atunci numai cei cu relatii, cu bani, cineva imi propusese ca ma ajuta sa intru daca-i dau cheile de la o Dacie. In plus, nici nu prea voiam sa ajung preot de mir, caci ar fi trebuit sa ma casatoresc, or eu ravneam calugaria. Era primavara lui "89 - anul mortii Parintelui Arsenie - si atunci marele duhovnic aproape mi-a poruncit: <<Da la Teologie, caci eu o sa ma rog pentru tine si-o sa reusesti! Ultimul meu gand pentru tine este acesta: fa Teologia, caci prin Teologie vei ajunge la calugarie!>>. Am dat examen in "89 si am fost <<admis fara loc>>, o sintagma destul de obisnuita in epoca, mai precis - respins. Si-am spus gata, plec! In octombrie mi-am facut inventarul sculelor din fabrica, mi-am platit toate datoriile, mi-am facut bagajele si am plecat spre Moldova. Facand un popas pe la Manastirea Sambata, ca sa-mi iau ramas bun de la Parintele Teofil Paraianu, am intrat pe la o maicuta batrana si suferinda, maica Teoctista. Despre monahia aceasta pot spune ca a fost o adevarata sfanta. De fiecare data cand m-am intalnit cu ea, tot ceea ce mi-a spus s-a implinit negresit. Si sa vedeti, cand am instiintat-o ca m-am hotarat sa plec, ea mi-a zis: <<Nu, nu pleci! Ai rabdare sa treaca anul 1989, ca se vor intampla lucruri mari! Ai asteptat atata timp, mai ai rabdare numai doua luni>>. Exact acestea au fost cuvintele ei. Si asa a fost: dupa o luna, in noiembrie, a murit Parintele Arsenie, iar dupa inca o luna, in decembrie, a venit Revolutia si am fost chemat inapoi la facultate. Se marise numarul de locuri, fiindca era mare criza de preoti. Daca n-o ascultam pe maica Teoctista si apucam sa plec la manastire, nu ma mai intorceam sa fac scoala.
Tin minte ca-n ziua in care am aflat ca Parintele Arsenie va fi inmormantat la Prislop, eram in casa unei crestine si n-am mai apucat sa ma duc acasa. Am plecat imbracat doar cu un pulover, era frig, inceput de decembrie, si tot drumul cu trenul imi tot venea sa plang. Ciudat insa, cand am ajuns acolo, n-am mai simtit tristete, ci o stranie bucurie. Nu stiu de ce. Poate fiindca am intalnit acolo foarte multi oameni care i-au fost apropiati parintelui, pe care ii vazusem la Sambata, la maica Teoctista, la Draganescu sau la Sinaia, o mare familie. Nu pot uita o secventa: cand au scos sicriul din biserica, in spatele meu era o femeie imbrobodita, plansa, si un barbat foarte inalt, amandoi tarani din partile Fagarasului. Si brusc, barbatul a ramas ca paralizat, cu ochii mari, inspaimantati, si-a indreptat mana spre inima si deodata a facut asa, in mare soapta: <<uoaaaahhh!>>. Tin minte chiar ca i-am urmarit prin curtea manastirii, doar-doar voi afla ce-o fi vazut barbatul acela. Si cand mergeam cu totii spre groapa, am tras cu urechea si am auzit: cu toate ca era amiaza, omul vazuse sus, pe cer, o cruce de stele... O minune legata de Parintele Arsenie am vazut chiar eu, cu ochii mei, in ziua de vineri, 3 august 1990. Venisem la Manastirea Sambata cu o fata foarte credincioasa, bolnava grav de scleroza in placi. Era bolnava de 17 ani, nu putea merge decat cel mult cinci-zece pasi, o duceam cu un carucior din acela pentru invalizi. Astfel am urcat impreuna spre un izvoras, doi kilometri mai sus de manastire. Si cum stateam amandoi langa izvorul acela, in poiana apare o batrana a carei infatisare era imposibil sa nu-ti atraga atentia. Parea de vreo o suta de ani, dar era inalta, negarbovita, cu ochi albastri, plini de viata. Eu povesteam cu fata asta, cu voce inceata. Zic: <<No, maine as vrea sa urc pana la chilia Parintelui Arsenie, sub poalele Fagarasului...>>. Desi se afla cam la o suta de pasi, batrana a ridicat ochii spre mine si m-a intrebat: <<Chiar vrei sa mergi la chilie...?>>. Nu va pot spune ce voce avea femeia asta... Un glas ce ajungea pana la noi cu o ireala putere, un glas aproape mustrator si totusi nu, un glas ce venea parca sa ne certe din lumea cealalta... Eu am spus ca da, merg la chilie, batrana a zis: <<Bine>>, si-a luat apa de la izvor si, cand a dat sa plece, s-a intors catre noi si ne-a intrebat: << Nu vreti un mar?>>. Noi am spus: <<Da>>. Ea si-a bagat mana in straita si a scos doua mere mari, galbene, unul pentru mine, celalalt pentru fata. Si atunci m-am uitat la piciorul ei. Un picior nefiresc de mare pentru o femeie, numarul 45 sau chiar 46. Batrana s-a indepartat si fata imi zice: <<Mai, parca intrau ochii ei prin mine, simteam ca trece privirea ei prin mine, ca-mi intra in carne, in corp...>>. Iar eu puteam sa jur ca erau aceiasi ochi mari, albastri si umezi, pe care-i vazusem atunci la Draganescu. Deodata, pe amandoi ne-a strafulgerat un gand: <<Sa vezi ca a fost parintele!>>. Am alergat dupa batrana dar, cu toate ca nu trecusera nici doua minute de la plecarea ei, n-am mai gasit-o nicaieri. Mai mult, pe poteca aceea veneau spre noi niste turisti care ziceau la randu-le, ca n-au vazut nimic, nici o batrana. Am mai zabovit putin si, cand a fost sa plecam, fata zice: <<Hai, ca incerc sa merg pana la carucior...>>. Cand a ajuns la carucior zice: <<Mai incerc doar sa cobor pana in drum, c-am vazut ca m-ai tras cam greu pe panta asta...>>. Cand am ajuns jos, la drum spune: <<Mai, nu stiu, parca simt asa, o putere in picioare>>, iar eu am indemnat-o in gluma: <<Macar daca ai merge pana la manastire, sa nu ma tot obosesc sa imping de carucior prin grohotisul asta>>. Atunci ea s-a oprit, s-a uitat spre cer si a devenit foarte serioasa: <<Doamne, n-as vrea sa merg decat ca sa nu-i mai supar pe altii!...>>. Si a mers cei doi kilometri pe jos. Facuse asa o febra musculara, ca sambata n-a mai coborat de la chilie. Insa din acea zi si pana astazi, fata aceea merge pe picioarele ei.
</b><b>Ajutor din lumea de dincolo
In "92 m-au hirotonit. Era o lipsa mare de preoti si biserica noastra a cautat sa hirotoneasca mai repede, inainte de terminarea studiilor. Si cred ca in destinul meu nici acest lucru n-a fost intamplator. Dintotdeauna m-am simtit atras foarte puternic de povestea lui Avram Iancu, de moti, de luptele acelea dramatice din Apuseni. Cand eram copil ma jucam <<de-a Horia>>, cand am crescut la spuneam tuturor ca, dac-o fi sa ma insor, o sa-mi iau o moata. Preasfintitul mi-a spus: <<Am o parohie, da-i cam izolata, intr-un sat indepartat de munte, Lazesti...>>. Cand am auzit de Apuseni, am zis ca ma duc sa vad. Extraordinar este ca tot atunci am aflat de la un prieten din Cisnadie, pe care-l chema Lazea, ca aproape toti oamenii din satul nostru sunt de fapt moti refugiati din acest Lazesti. Si Doamne, cand am urcat acolo, in satul de deasupra Albacului, am zis ca urc spre Paradis... Ciute salbatice si veverite ne taiau calea, casa parohiala era langa un miez de padure, ocolita de un paraias limpede, intocmai ca-n visele copilariei mele. Acolo e o biserica foarte frumoasa, veche de la 1732, cea mai veche de pe Valea Ariesului, avand o usa dintr-o singura bucata de copac, lata de peste un metru si un brau cioplit de insusi Horia. Cand am venit eu in Lazesti, puteai sa lasi in drum un teanc de bani si nu ti-l fura nimeni, azi obiceiul asta s-a cam pierdut. I-am zis Preasfintitului cu toata gura: <<Accept!>>. Sapte ani de zile am ramas acolo <<preot celib>>, un rang bisericesc mai neobisnuit, ceva intre preot de mir si calugar. Si tot in "92, de Sfantul Ilie, odata cu Targul de Fete de la Gaina, s-a pus si piatra de temelie a manastirii acesteia. Veneau insa alte ispite. Nu stiu daca aveti idee in ce lume halucinanta traiesc motii acestia. Si azi se pastreaza nealterate credinte populare dinaintea lui Hristos, teama de strigoi, de valve, de varcolaci, de oameni care iau mana laptelui de la vite si alte practici din astea magice. Este o vorba in vaile acestea: <<Lasa ca te cumpenesc eu!>>. Oh, e de ajuns sa-i spui unuia vorba asta, ca e un adevarat dezastru. Din pricina blestemelor, aici au murit oameni, s-au destramat familii, eu insumi am intalnit nenumarate cazuri. Veneau babute sa le deschid Pravila, sa le citesc moliftele Sfantului Vasile, sa le fac dezlegari... Si deodata, mi-am dat seama cat de mic sunt eu sa ma impotrivesc conceptiilor unui popor intreg. Aveam nevoie de un sprijin, de un sfat. La cine sa ma duc? Marii mei duhovnici murisera. Pe Parintele Teofil Paraianu greu il prindeai, caci dupa "90 incepuse sa tina conferinte, sa apara la televiziuni... Asa ca m-am hotarat sa merg sa ma rog la mormantul Parintelui Arsenie Boca. Era un 8 mai insorit si, totodata, praznuirea Sfantului Arsenie cel Mare. Am cazut in fata mormantului si i-am spus: <<Parinte Arsenie, tu m-ai facut preot, prin rugaciunile tale sunt ceea ce sunt azi, te rog, ori imi trimiti un duhovnic sa-mi fie aproape acolo, in munti, ori sa stii, eu renunt! Ma duc la o manastire, stau linistit si-mi vad de rugaciune. Daca tu crezi ca am o misiune in Muntii Apuseni, trimite-mi ajutor!>>. A urmat poate cel mai mare miracol pe care aveam sa-l traiesc in viata mea. A doua zi, in 9 mai 1993, m-a chemat la dansul Preasfintitul Serafim. Zice asa: <<Stiu ca ai un sat linistit. Uite, este un preot din strainatate care vrea sa se retraga vreo doua-trei luni, sa se odihneasca, sa scrie niste carti. Ai avea tu posibilitatea sa-l cazezi undeva?>>. Eu stiam in Cisnadie pe cineva plecat din Lazesti, care avea acolo o casa libera. Am zis ca da, pot. Am venit dupa doua zile, l-am luat de la Sibiu pe acest parinte <<strain>> si am plecat impreuna spre Apuseni, cu o masina a Episcopiei. Venise chiar in acea zi de la Bucuresti, calatorise toata noaptea cu trenul, era tare obosit si a dormit in microbuz pana aproape de Zlatna. Cand s-a trezit din somn a privit muntii, s-a uitat si la mine si a spus: <<Iarta-ma, parinte, ca nu m-am prezentat. Numele meu este Rafael Noica...>>.
</b><b>Secretul mantuirii
A venit sa stea doua luni si a ramas zece ani. Si, marturisesc, cand am vazut ce comoara mi-a trimis Dumnezeu, in fiecare zi ma rugam sa nu plece. Si ma rog si acum. A fost sprijinul de care aveam nevoie, calauzitorul pe care i l-am cerut Parintelui Arsenie in rugaciunea de la mormant. El m-a sfatuit sa nu plec de aici. Mi-a spus asa: <<Apuca-te si fa manastirea acolo unde s-a pus piatra de temelie, caci Sfantul Ilie este inaintemergator al celei de-a doua veniri a lui Hristos si hramul acesta te va ajuta!>>. A fost omul cu care m-am sfatuit mereu, in orice am facut. Am adus cele sase maici de la Clocociov, intre ele si sora mea, maica Meletia, care avea o experienta de manastire de 14-15 ani. Au venit cu draga inima, renuntand la acea mandrete de manastire olteneasca, pentru a trai ani la rand intr-o baraca muncitoreasca si chiar ziceau, mai in gluma, mai in serios: <<Am plecat de acolo, din Slatina, de la poluarea cu fluor si-am nimerit aici, la cianurile lui Frank Timis...>>. Si am inceput sa muncim. Maicutele lucrau pana la epuizare, cot la cot cu muncitorii, ele singure au sapat, cu lopata si tarnacopul, fundatia bisericii...
Cat despre Parintele Rafael, ce sa va spun? Se simtea ca muntele si linistea ii faceau bine. Umbla zile intregi singur prin codri, natura il insufletea, ii era ca o adevarata biserica. <<Un calugar trist este un trist calugar>>, obisnuia sa spuna, adica un calugar ca vai de el. Un om de o delicatete extraordinara, niciodata nu l-am vazut incruntat, rostind un cuvant impotriva vreunui preot din imprejurimi. De altfel, el sustine ca asta e singurul secret al mantuirii: sa nu judeci pe nimeni. Daca tu nu judeci pe nimeni, nici Dumnezeu nu te judeca pe tine. Daca ar avea omul constiinta asta sa nu judece niciodata pe nimeni, atunci cu siguranta s-ar mantui. Am auzit odata o marturie a unui duhovnic foarte renumit in zona Sibiului, Parintele Neofit de la Manastirea Turnu de Valcea. Dupa ce a stat mult de vorba cu Parintele Rafael, a iesit din casuta lui, de acolo, din munte, si mi-a spus: <<Sa stii ca pana astazi eu n-am vazut calugar. Acum am vazut!>>. Calugar, adica <<kalos gheron>>, adica batran frumos...
Eu?... Eu, calugarul cel tanar si nelinistit, dupa atatia ani de framantari cred ca in sfarsit mi-am gasit linistea. Uneori stau si privesc in jur si ma simt cu adevarat fericit. Sus, in munti, il am pe monahul fara pereche, povatuitorul, sprijinul intru toate cele duhovnicesti. Aici, jos, am manastirea, o am pe sora mea alaturi si pe aceste maicute cu suflete de eroine. Si, cea mai de pret dintre comori, ii am pe ei, motii."Bogdan Lupescu