Versul "partidul e-n toate...", invatat obligatoriu de elevii tarii, avea totala acoperire in realitate. Se mai poate insa sustine, dupa treisprezece ani de la caderea comunismului, ca actualul partid guvernamental este un partid absolutist, vizand confundarea cu structurile administratiei centrale si locale, controlarea ansamblului social in sens totalitar? Psd-ul, imi vor spune "criticii", a ajuns - totusi - la putere prin votul democratic al majoritatii absolute a cetatenilor. Nu este vina lui ca electoratul a respins - dupa amara experienta a guvernarii Cdr-Pd-Udmr - formatiunile de centru-dreapta ce alcatuiesc actuala Opozitie. Faptul ca a dobandit aproape dominarea totala a Parlamentului nu este inedit. Ultimele alegeri parlamentare din Occident, cele din Franta, au impus o majoritate prezidentiala absoluta, fara sa alerteze dramatic pe cineva. Psd-ul nu este responsabil de "moleseala" opozitiei sale parlamentare, de dezbinarea ei interna. Cum poate fi deci acuzat de tentatia eternizarii la putere cand, in fapt, el isi impune proiectul politic pentru care a fost votat?
Acuza ar fi fost ridicola, daca democratia romaneasca ar fi una normala, de tip occidental. In fond, in noiembrie 2000, cetatenii au respins o guvernare ineficienta, macinata de coruptie si abuz. Ei au mizat pe Psd, gandind ca "experienta" reprezentantilor sai in administratie va duce la mult asteptata redresare economica. Subconstientul colectiv a mai fost afectat si de ideea ca, dupa "gloriosul" jaf economic dintre 1990 si 1996, clientela Psd-ista va fi mult mai "temperata" in gestionarea economiei tarii. Ceea ce insa nu s-a intamplat. Dupa aproape doi ani de guvernare Psd-ista, omul de rand a descoperit ca se confrunta zilnic cu aceleasi tare pe care le-a suportat intre 1990 si 1996, cu aceleasi obiceiuri ale puternicilor zilei (coruptie si cinica nepasare, clientelism si abuz legislativ etc.). Iar redresarea economica, pe fondul unei Reforme tergiversate continuu, apare doar in statisticile guvernamentale, cosul cotidian al cetateanului obisnuit fiind tot mai greu de umplut. Psd-ul nu se poate lauda decat cu cateva succese externe, si acelea realizate conjunctural. Daca in toamna, la Praga, Romania va fi admisa in Nato, faptul se va datora schimbarii strategiei Aliantei - in conditiile luptei mondiale impotriva terorismului -, si nu performantelor Psd in domeniile economice si sociale. Admiterea in Nato este un succes, dar nu unul suficient pentru a asigura o noua victorie electorala in 2004. Conducerea Psd-ului a intuit ca, dupa euforia momentului, cetatenii se vor reintoarce la preocuparile de zi cu zi, la batalia pentru supravietuire. In iarna viitoare, admiterea in Nato nu va putea asigura acoperirea cheltuielilor pentru hrana, medicamente si intretinere.
Liderii Psd au calculat, in consecinta, doua posibilitati. Sau, profitand de "victoria" pragheza, vor provoca alegeri anticipate la inceputul lui 2003, urmand ca - pana in 2007 - sa se gaseasca "solutii" (pe care nimeni nu este interesat sa le incerce in prezent), sau sa accelereze pesedizarea societatii prin initiative legislative menite sa asigure perpetuarea partidului la putere. Variantele nu se exclud, ultima fiind totusi cea mai sigura. Psd-ul stie ca "succesele" externe nu-i sunt indeajuns pentru o triumfala realegere in 2004. "Camasa", spune un proverb romanesc, "este mai aproape de piele decat haina." S-au gandit, prin urmare, la o serie de legi prin care cetateanul sa nu observe ca, de fapt, nu mai are camasa. Coincidenta propunerii lor nu poate sa nu dea de gandit asupra intentiei. In decurs de o luna, Parlamentul, dominat de Psd, s-a trezit cu patru initiative legislative, a caror finalitate este fixarea definitiva a partidului guvernamental pe soclul puterii. Legea dreptului la replica ("legea Pascu"), Legea statutului alesilor locali, Legea de infiintare a Parchetului National Anticoruptie (Pna) si Legea finantelor publice ar fi fost adoptate "intr-o veselie", daca protestele Occidentului si ale presei independente autohtone nu ar fi relevat continutul lor antidemocratic, in contradictie chiar cu Constitutia Romaniei, impusa in 1990 tot de actualii guvernanti. Psd-ul a mizat, ca de obicei, pe conjunctura, sperand ca, preocupat de probleme mai grave, Occidentul n-o sa bage de seama, iar romanii - ametiti de vara si fotbal - n-o sa le dea prea mare atentie.
Spatiul rubricii nu-mi ingaduie analiza continutului celor patru initiative legislative. "Legea Pascu" urmareste aservirea brutala a presei independente, dreptul la replica obligatoriu si puscaria urmand sa-i faca pe jurnalisti mult mai reticenti in dezvaluirea "afacerilor" puterii. Legea statutului alesilor locali ("legea Cozmanca") vizeaza dominarea completa a administratiei publice prin instituirea unui fel de tribunal politic (Consiliul de Disciplina), care poate decide suspendarea reprezentantilor alesi ai populatiei. Legea Pna acorda Guvernului puteri discretionare in a judeca cine este si cine nu este corupt, membrii noului Parchet fiind numiti (sau revocati) de ministrii Justitiei si ai Internelor. Legea finantelor publice reduce rolul Parlamentului la unul decorativ, acela de aprobare automata a Bugetului propus de Guvern, orice amendament fiind exclus. Intrate in vigoare, aceste legi ar fi dus Romania la o liniste de mormant, Psd-ul avand certitudinea instalarii sale pentru mult timp in fruntea bucatelor. Scandalul provocat de presa si reactiile organismelor europene i-a facut pe liderii sai sa dea temporar inapoi, sa caute diverse motivatii, unele mai hilare ca altele. D-l Adrian Nastase a vorbit de o desincronizare intre initiatori, ca si cum in Psd nu stie stanga ce face dreapta; d-na Rodica Stanoiu, ministrul Justitiei, a aruncat ideea subordonarii Parchetului fata de Guvern pe seama fostei guvernari Cdr-iste, ca si cum ar fi fost obligatoriu ca, daca unii au gresit, ceilalti sa repete greseala etc. Balbaielile de moment sunt insa praf in ochii cetatenilor. Psd isi va urmari, cu modificari minore, de fatada, impunerea legilor. Scopul este vizibil. Intrebarea daca Psd-ul tinde sa fie un partid-stat, este, deja, inutila.