Faptul ca ilustrul nostru conational - nascut la Slatina si "adoptat" la Paris, primit cu ovatii ca membru al Academiei Franceze - a revolutionat cu dramaturgia sa conceptul de Teatru modern se cunoaste. Piesele sale, "Cantareata cheala" - 1950, "Lectia" - 1951, "Scaunele" - 1952, "Rinocerii" - 1960 etc., s-au jucat pe mai toate marile scene ale lumii. Ca si "Regele moare". Piesa a fost scrisa in 1962, mai exact intr-o luna de zile (de la jumatatea lunii octombrie pana la jumatatea lunii noiembrie a acelui an). Poate ca cea mai frumoasa lucrare a marelui dramaturg, "Regele moare" a prilejuit, de cate ori a fost pusa in scena, realizari teatrale de referinta. La noi, un spectacol magistral s-a datorat, prin anii 60, marelui regizor - unic in felul lui - Mony Ghelerter. In rolurile principale au fost distribuiti atunci mult regretatul, uluitorul actor Stefan Mihailescu-Braila (Regele) si Aura Buzescu (Regina).
Recenta varianta de la Teatrul "Mundi", care face "valuri" inca de pe acum, se datoreaza unuia dintre cei mai daruiti regizori ai tinerei generatii de artisti ai Thaliei: Victor Ioan Frunza. Ce-i drept, Frunza s-a si priceput - ca de obicei! - sa-si aleaga "oamenii". In primul rand, regizorul a avut alaturi de el - ca in mai toate spectacolele pe care le-a realizat - talentul de exceptie al acelei minunate scenografe pe nume Adriana Grand. Ca de fiecare data, decorul si costumele tasnite din luxurianta sa imaginatie au reprezentat la randul lor cate un personaj. Scenografia datorata Adrianei Grand "vorbeste" in acest spectacol. Discursul e pasional, cutremurator chiar, menit sa adauge o nota sfasietoare tragediei unui rege - inca tanar - care nu vrea sa moara. Care se desparte cu greu de bucuriile mici ale vietii, bucurii pe care le descopera, cu uluire, la ceasul cand e prea tarziu... Un element in plus al acestei montari stralucite si atat de "personale", pe care i-o datoram lui Victor Ioan Frunza - este partea de "muzica" a spectacolului. O muzica "live", ce invaluie actiunea cu acorduri grave, ca unduirea catifelei, sugerand boala. Ori cu acorduri usoare ca falfairea aripilor de fluture negru, sugerand moartea.
Realizand creatii de referinta, interpretii celor doua roluri principale, Regele si Regina, respectiv Marius Bodochi si Florina Cercel, dau frau liber puternicului talent actoricesc cu care i-a inzestrat Dumnezeu. Talente bine "exploatate" si strunite, la randul lor, de acest magician al scenei care se dovedeste a fi, cu fiecare montare a lui, Victor Ioan Frunza.
- Draga Marius Bodochi, ati venit de la Cluj cu o "zestre" de roluri importante, interpretate cu mare succes pe scena Nationalului de acolo. Ce a insemnat pentru dvs. venirea, cu arme si bagaje, la Bucuresti?
- In primul rand, m-a bucurat sa cunosc mai indeaproape mari actori, precum Olga Tudorache, Mircea Albulescu, Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan... M-a bucurat ca am avut prilejul sa lucrez cu regizori de talia unor Maniutiu sau Victor Ioan Frunza...
- Bucurestiul a insemnat, dupa cum stim, si intalnirea dvs. cu Mircea Veroiu. In 1995 ati jucat, indrumat de el, in superbul sau film "Craii de curte veche":
- M-ati atins la punctul sensibil. Intalnirea mea cu Mircea Veroiu a fost cel mai mare cadou pe care l-am primit vreodata in viata mea profesionala. Un cadou irepetabil, din nefericire...
- Dar intalnirea cu Regele care moare? Ce inseamna pentru dvs. intalnirea cu un astfel de rol?
- Pentru mine fiecare rol reprezinta... "rolul ideal". Il abordez cu aceeasi emotie. Oricum, dat fiind "calibrul" rolului, am incercat sa dau tot ce am mai bun in mine! Rolul pretinde o concentrare imensa, dar, trebuie sa recunosc, si un efort fizic neobisnuit! Ce-i drept, asumarea unui astfel de rol iti da si o uriasa satisfactie. In cazul meu, el mi-a adus si putinta de a... rupe, de a sfarama o anume imagine, care s-a lipit, cu timpul, de persoana mea. Si anume, aceea de... june prim. Pentru unii - chiar de... "macho"!