Vazuta de la marginea poienii, biserica pare uriasa. Cand va fi gata, turla ei va sta cu mult deasupra padurii, asa cum pe vremuri a luminat si biserica Manastirii de la Peri, de dincolo de Tisa. Biserica de aici, de la Sapanta, trebuie sa aduca aminte de cealalta, care a fost stavropighie inca de pe la 1300, adica era inchinata Constantinopolului si isi intindea pe vremea Egumenului Pahomie suprematia pe un teritoriu urias, pana aproape de Alba-Iulia.
M-am intrebat de multe ori, dupa ce criterii Dumnezeu alege locul pentru o biserica noua si ce anume din duhul unui loc trece in trupul acelei biserici. Ioan Stiopei, zis si Ionu Bughii, omul care-i conduce pe mesterii ce inalta biserica de la Sapanta, e ghidul meu prin poiana manastirii si prin hatisul de intrebari la care n-am inca raspuns:
"Cateodata, bisericile se fac in locuri pe care Dumnezau le arata oamenilor prin tot felul de semne, asa cum sunt icoanele care se gasesc in anumite locuri si care se muta fara stirea cuiva numai acolo unde trebuie ridicat altarul. Alteori, Dumnezau da semne prin vise, unor oameni credinciosi, care trebuie apoi sa implineasca porunca Celui de Sus, adica sa faca stiut visul lor, si altora, cu care sa ajute la inaltarea bisericii. Aici, la Sapanta, arhitectul a ales locul impreuna cu coratorii din sat. Nu stiu sa se fi intamplat vreun samn care sa-i faca pe oameni sa aleaga locul asta. Io am lucrat multe case si troite la viata mea de lemnar si aiasta-i a septea biserica pe care o radic. Am invatat in toti anii astia de cand lucru, ca biserica ori casa iti spune sangura cum trebuie si unde-i bine sa o faci. Dar pentru asta, ii musai sa te gandesti mult la ea, atata de mult incat s-o poti visa. Ca iara ma-ntorc si-ti spui: daca nu vezi biserica ori casa noaptea in vis, apoi zaua n-o stii fa! Asta-i sigur! Io cand fac o biserica, atata ma gandesc la ea, zi si noapte, de pot sa o fac de la turla in jos cand ma apuc apoi de lucru."
- Pentru dumneata, care esti mester lemnar de multi ani, e mai greu sa construiesti o biserica sau o casa?
- Orice ai lucra pe lumea asta, traba sa faci cum poti mai bine. Lucru bun iti traba si la casa, si la biserica, ori chiar si la o troita ce se pune pe marginea drumului. Cand lucri la o biserica, parca traba sa fii mai serios, nu-ti sta bine sa faci anumite lucruri, ca doara lucri la Casa Domnului. Dar io am vazut ca Dumnezau da voie buna daca ti-i drag de lucrul pe care-l faci. Ne-o si ferit de nacazuri, nici unul din oamenii mei n-o patat nimica de cand lucram, nu s-o taiet, nu s-o lovit si asta-i mare lucru. Cand lucri pa o casa is mai multe obiceiuri. La cheutorile casei se pune cate un ban si cate un miez de tamaie si, cand ai gatat de radicat cornii acoperisului, pui in varful lui un strut (buchet) mare de flori, o stergura si o litara de horinca. Astea toate raman acolo, pana ce se gata de letuit acoperisul. Atunci se ia horinca si se bea cu toti care au lucrat la casa. Sindrilitul se incepe tatdeauna din partea dreapta si se merge in sensul acelor de ceas. Strutu se pune si de mandrie, sa stie tati ca gospodarul e bucuros sa-si vada casa inaltata. Pa vremuri, erau tat felul de bozgoane, adica vorbe de farmece, care zaceau ca orice casa cere cap de om, de aceea, daca gati o casa, ii bine sa te duci la popa sa-ti faca o slujba de dezlegare si de sfestanie, ca sa poti sta linistit. In casa noua, in unele sate ii obiceiul sa doarma prima data omul cu femeia lui, in altele, oamenii baga un mat si o gaina care dorm acolo o noapte. La biserici nu-s obiceiuri de astea.
- Sa ne intoarcem la biserica la care lucrati acum. Ce are ea deosebit fata de altele la care ati lucrat?
- Biserica asta va fi cea mai mare constructie de lemn din tara. Au intrat sute de metri cubi de lemn in ea. Am lucrat numai cu inima lemnului, adica, oricat de mare o fost lemnul, am taiat din el numai o sangura barna din mijlocul lui, nu mai multe. Or ramas in padurea din care s-au adus lemnele cioate groase si de un metru si jumatate. Ma gandesc cateodata ca o intrat o padure intreaga in biserica asta, poate sute de ani o trabuit ca sa creasca copacii din care am facut-o. Is mari puterea si rabdarea lui Dumnezau, si ar trabui si noi, oamenii, sa invatam asta de la El.
- De la o vreme, in Maramures se fac biserici tot mai inalte. Oare credinta se masoara in metri?
- Trufia ii a omului, oamenii sa intrec intre ei si-L uita pe Dumnezau, care ne cere sa fim smeriti. Ar trebui sa sa intreaca in credinta, si nu in orgoliu si trufie. Apoi, traditia se pierde si ea daca nu ai oameni priceputi. Eu nu lucrez cu echipa mare, am numai 5, 6, 7 oameni, cel mult. Eu mi-i aleg. Ii vad daca-s buni de lucru si dupa cum prind lemnu in mana. Mi-am ales oameni de la mine din sat, din Barsana: pe Petru lui Vartic, pe Vasile Stefanca, pe Vasile Tibel si mi-am adus si feciorii, Vasile, Ion si Petru, pe care i-am invatat de mici sa ciopleasca. Noi sapte am ridicat biserica si parca acuma, cand nu mai e mult pana sa fie gata, imi dau seama mai bine ce lucrare mare am avut noi aici. Ne-a ajutat Dumnezau. De ce se radica biserici tat mai mari? Poate ca si lui Dumnezau Ii place sa auda clopotul mai aproape de El...
Mesterul se indeparteaza, il asteapta oamenii ca sa inceapa lucrul. Ma plimb printre lemnele imprastiate in poiana si ma gandesc la ce am vorbit cu Ionu Bughii. Nu mi-a spus prea multe lucruri noi, nu e un vorbaret, mai degraba s-a ferit sa vorbeasca. Si nu m-a ajutat nici sa inteleg prea bine de ce s-a ales poiana aceasta ca loc de manastire. Dumnezeu nu i-a dat darul vorbirii, in schimb, i l-a dat pe acela de a face lemnul sa traiasca intr-o dantelarie imensa, in care se incheaga toate la locul potrivit.
Ma plimb prin poiana manastirii si marturisesc neputinta de a "simti" duhul acestui loc, ceea ce are el special, deosebit, ca loc viitor de inchinare si de vorbire cu Dumnezeu. Ma asez pe o grinda uriasa. In poiana e liniste si din cand in cand se aude vocea mesterului, ca de la mare departare. Ploaia s-a oprit de mult timp, rar mai picura apa de pe frunze, un abur subtire se ridica din pamant si din lemnele imprastiate prin iarba uda, sclipitoare. Pe marginea lemnului pe care stau e o cruce mare, scobita, plina cu apa de ploaie. Am mai vazut crucea sapata si pe alte grinzi, prinse deja in trupul bisericii, dar abia acum, cand in apa de ploaie adunata in cruce vad oglindindu-se cerul, inteleg si simt ca locul acesta are intr-adevar ceva special. Duhul locului a luat forma crucii de apa.
(Fotografiile autoarei)