Ecologie
</b><b>Turistii germani de la Valea Verde</b><b>"Vom face tot posibilul pentru ca Rosia Montana sa ramana asa cum este"
In miez de mai, la Deva e deja plina vara. O explozie de flori grabeste parca plecarea primaverii, suprapunand, intr-o haotica alternare, miresme de soc, salcam si multi trandafiri. Nefiresc de multi pentru luna mai. Plec de aici spre Apuseni, cu dorul reintoarcerii intr-un spatiu sfant. Si pe masura ce ma apropii de destinatie, descopar firescul anotimpului ce nu s-a terminat inca. Ca si cum un nestiut hotar ar desparti-o de tot restul tarii, in zona Apusenilor primavara se incapataneaza sa mai ramana putin. Semn ca pana si cunoscuta rotire a anotimpurilor se intampla aici mai catinel, mai asezat. Mai ardeleneste.
</b><b>Oamenii, inainte de toate
Ma indrept catre Valea Verde, satul fermecat despre care am mai scris, asezat pe-o culme, undeva, foarte aproape de cer. Cand ajunsesem prima data aici, anul trecut, era un superb inceput de toamna. Ma insotise atunci unul dintre oamenii locului, Ioan Sicoe, motul care a reusit sa transforme casa parinteasca in cea mai ravnita destinatie pentru turistii germani din N?rnberg. Acum e o primavara exploziva, cu pajistile inundate de margarete, scanteioare si clopotei, un rai de culori si miresme, in care nemtii s-au instalat deja. S-au intors iarasi in Apuseni, asa cum o fac in fiecare vacanta, de aproape cinci ani. Vreau sa-i vad, sa-i cunosc. Sa-i intreb de ce din cate oferte or fi avand agentiile lor de turism nu au ales nici una, preferand salbaticia din Valea Verde, din Apuseni, din Romania.
"Aici sunt niste peisaje extraordinare, iar oamenii, deosebit de primitori. Sunt o multime de lucruri care aici se intampla firesc, fac parte din felul de a fi al oamenilor, lucruri pe care noi le-am pierdut de mult. E vorba de oameni, in primul rand de oameni. De aceea ne place sa venim aici. E ceva mai mult decat peisajele, e prietenia cu care ne primesc oamenii si pe care o simtim in fiecare gest al lor. Si asta e mai importanta pentru noi decat peisajele!", spune Walter Schberlein.
Walter e cel care in 1997 a vazut pe o caseta video, inregistrata de un amator, cam cum arata Valea Verde. Walter e cel care in 1999 a initiat prima excursie, organizand primul grup de nemti care avea sa descopere raiul de la Valea Verde. Walter e cel care de atunci vine de cate doua ori pe an aici, de fiecare data cu un alt grup, de cate 20-25 de persoane. Si tot Walter e cel care anul acesta a facut deja primele demersuri pentru a-si achizitiona o casa in Apuseni. Si nu oriunde, ci tot la Valea Verde. Astfel incat, incepand din chiar toamna acestui an, sa poata spune in fiecare vacanta: "Ma duc in Romania, la Valea Verde, adica acasa!". Are 54 de ani, e profesor la Universitatea Populara din N?rnberg, are trei copii, care il insotesc ori de cate ori vine in Romania. De cand a descoperit Valea Verde, aceasta este cea mai draga dintre destinatiile vacantelor lor. "Venim pentru ca aici nu conteaza cat e ceasul, putem face ce dorim si cand dorim. Nici nu putem spune ce ne place mai mult: natura sau mancarea? Nu exista poluare si de aceea tot ce mancam are un gust special, nemodificat, un gust adevarat. Oamenii care traiesc aici traiesc cu si pentru natura, tot ce se afla aici face parte din viata lor. N-au nevoie de prea multe in plus, accepta totul asa cum este, fara a aduce naturii prea multe modificari. In timp, acestea o pot distruge si ar fi mare pacat!", spune Walter.
Stiu ca se grabeste sa plece, alaturi de cei din grup, spre una dintre cele mai frumoase cascade din zona, cascada Pisoaia. Au de mers cam doua ore si jumatate pana acolo si, desigur, tot atata inapoi. Nu vor sa-i apuce noaptea pe drum, dar Walter nu da semne de nerabdare, raspunzandu-mi cu amabilitate intrebarilor. Langa el, Helene Ruhmer - e si ea "veterana" a oaspetilor germani de la Valea Verde. Si Helene este profesoara, dar la Universitatea Populara din Hassfurt. "De cate ori povestesc cuiva despre Valea Verde, le spun ca aici nu avem nevoie de ceas, pentru ca aici nu conteaza timpul. In excursia de azi trebuia sa plecam la 10:30, dar, iata, e 11:30 si suntem inca aici. Dar nimeni nu e nervos sau agitat din cauza asta", spune, zambind, Helene. "Aici traim natural, fara sa fim stresati, si acesta e unul dintre motivele pentru care preferam vacantele la Valea Verde. La noi acasa, cand mergem in concediu, totul este dupa program, ca in viata de zi cu zi", completeaza Helene. Walter ii ia vorba din gura. "Mic dejun la ora exacta, apoi vizita la biserica, putin timp petrecut la piscina, o vizita rapida la un muzeu, totul la ore exacte, dupa un anume program. Asa arata o zi normala de concediu la noi", povesteste Walter.
</b>
<b>Contemporani cu propriii bunici
Intre noi, langa cafeaua racita de mult, o fata blonda, frumoasa. Culoarea ochilor - un verde curat ca primavara - si ceva din privire tradeaza ca nu e una "de-a lor". E Cosmina, cea fara ajutorul careia dialogul reporterului cu Walter si Helene ar fi fost imposibil. Traduce calm, nu fara emotii, desi nu e prima data cand se afla in aceasta postura. Din 1998, de cand Walter Schberlein a ajutat-o sa-si gaseasca un post de baby-sitter in Germania, Cosmina e nedespartita de nemtii care vin la Valea Verde. Mai ales ca timp de un an, cat a lucrat in Germania, a invatat sa vorbeasca bine limba acestei tari. Dar nu dupa ureche, ci urmand niste cursuri intensive de limba germana, platite, cu amabilitate, de Walter Schberlein. Cosmina si-a luat cateva zile de concediu ca sa poata veni acum aici. E restaurator la Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane din Deva. Ii intreb, prin glasul ei, pe cei doi interlocutori, daca e ceva ce occidentalii, in general, au pierdut, venind la motii din Apuseni, dar si ceva ce ar fi avut norocul sa gaseasca aici. "Nu", spune Walter, "nu se poate spune ca am pierdut ceva. In Germania exista oameni platiti sa aiba grija de natura, sa o pastreze asa cum este. Aici, natura face parte din viata oamenilor, asa cum este ea. Noi ne-am modernizat mult mai rapid. Aici toate se intampla mai incet. Este exact ce spuneam si mai inainte: aici chiar nu conteaza timpul!", adauga Helene. Si totusi, insist: trebuie sa fie ceva anume ce-i face sa revina an de an la Valea Verde, bucurandu-se de fiecare data ca si cand abia atunci ar descoperi totul. "Natura, prietenia oamenilor si felul lor de a trai, care la noi nu mai exista de mult. E ca si cum ne-am intoarce in copilaria bunicilor nostri. Ca si cand am fi contemporani cu bunicii nostri-copii." Helene pare a-mi da un raspuns mai putin poetic decat al lui Walter. "Tehnica pe care oamenii o folosesc este ca pe vremea bunicilor nostri. De fapt, fiecare tara are o poveste, o traditie si o muzica numai a sa. Este frumos si interesant nu numai sa ne amintim, ci chiar sa vedem, sa invatam de la oameni care mai stiu cum era pe vremuri. Ma refer la modul in care se prepara painea, dulceata, branza, mezelurile, la lucrul de mana, fie ca e vorba de tricotat, de tors, de cusut sau de tesut. Si mai e tulnicul! Ne place foarte mult sa o auzim pe tusa Iulia cantand la tulnic!..."
</b><b>"Suntem de partea voastra!"
Simt bucuria cu care cei doi interlocutori ai mei incarca fiecare cuvant pe care-l rostesc povestind despre Valea Verde, despre locurile din imprejurimi pe care le-au vizitat. Par niste copii fericiti, ajunsi pentru prima data la tara, la bunici, si descoperind, ca la inceputul unei alte lumi, frumuseti nestiute.
E momentul sa introduc in discutie problema pentru care am venit pentru a doua oara aici. Rosia Montana, dezastrul pe care apatridul Frank Timis il pregateste Apusenilor. Ma intreb daca se cade sau nu sa le stric acestor oameni bucuria, povestindu-le despre moartea muntilor si cianuri. Parca ghicindu-mi gandurile, Helene imi arata, nu foarte departe, un deal golas, cu varful pustiit. E singurul de acest fel, cum te uiti de jur-imprejur, si e imposibil sa nu-l distingi. Ma intreaba: "Ce e acolo?". "Rosia Montana", ii spun. In cateva cuvinte le explic, ei si lui Walter, despre cosmarul ce apasa destinul acelei localitati si al intregii Tari a Motilor. Nu au rabdare sa termin ce am de spus. Helene stie cate ceva, a auzit, dar foarte putin, despre Rosia Montana. "Am putine informatii despre Rosia Montana, dar asteptam sa primim toate informatiile pe care le aveti. Chiar si asa, din cate stim, nu putem fi de acord cu ce se intampla acolo. Este in joc sanatatea si chiar viata oamenilor, a tineretului care va lucra acolo. E vorba de o poluare extraordinara, care va distruge natura si va schimba viata oamenilor din Rosia Montana si din imprejurimi. Va vom ajuta cu tot ce putem si vom face tot posibilul ca Rosia Montana sa ramana asa cum este. Ne vom alia neconditionat cu toti cei care lupta impotriva distrugerii naturii, nu numai la Rosia Montana, dar in primul rand acolo. Vom publica articole in ziare din Germania, vom lua legatura cu ministrul german al mediului inconjurator si-l vom ruga sa transmita toate informatiile despre Rosia Montana mai departe, in Europa, in Parlamentul European."
Imi pare rau ca scurta discutie cu Helene Ruhmer si cu Walter Schberlein se termina intr-o nota trista. Ne vom revedea la toamna, in septembrie, cand se vor intoarce din nou la Valea Verde. Poate vom avea si mai multe motive de bucurie atunci. Deocamdata ma bucur ca mai e cineva de partea noastra. Orice ajutor, cat de mic, poate inclina balanta in favoarea vietii la Rosia Montana. Nici nu ar fi drept, de altfel, ca din raiul Apusenilor sa fie alungati nu doar motii, ci si nemtii, francezii si belgienii stabiliti in ultima vreme aici, pentru lacomia unui singur afacerist bezmetic!Camelia Starcescu