Stegarita cantecului transilvanean</b><b>Sava Negrean-Brudascu</b><b>"Doamne, cum m-as duce la guvernantii tarii, sa le dau 300.000 de lei pe luna ca sa traiasca, adica atat cat au pensie taranii din satul meu"
Glasul sau isi pastreaza sunetul de argint, ca in ziua in care a debutat: o tarancuta frumoasa, venita din codrii Salajului direct pe scena muzicii populare. Mica de stat, dar iradiind o energie extraordinara, parea ca ingana cu glasul sau descantece pentru sufletele ranite. Si acum, dupa atatia ani, cand canta, vocea nuantata a Savei Negrean-Brudascu iti rezoneaza in suflet ca intr-o catedrala. Sensibilitatea aproape exagerata, daruirea fara conditii pe scena, ca si in viata, credinta nestramutata in Dumnezeu intretin in sufletul ei focul mare al dragostei pentru cantecul ardelenesc. Strajer de nadejde al acestei bucati de tara, Sava alcatuieste cu sotul ei, deputatul Dan Brudascu, o echipa de luptatori de forta pentru Ardeal. Dan Brudascu este, pentru moment, singura voce de politician care acuza Puterea pentru dezastrul pe care-l pregateste drept "cadou" motilor de la Rosia Montana. Iar cantecul Savei suna acum mai adevarat ca niciodata: "S-au suit dusmani pe cal, sa se uite in Ardeal/ Dati-va de pe cal jos, ca Ardealul nu-i al vost!". De la Bucium-Salaj, satul unde s-a nascut, la Cluj, orasul unde traieste, pana la Bucuresti, capitala care a consacrat-o, si pana pe continentele pe unde a ajuns ca ambasadoare a traditiei romanesti, Sava Negrean-Brudascu si-a presarat drumurile cu cantece pe care iubitorii folclorului le stiu pe de rost.
"Floarea din gradina" Salajului
- Sava Negrean-Brudascu, tocmai v-ati sarbatorit la inceput de iunie ziua de nastere. Sunteti o Geamana care iradiaza din plin forta zodiei, pe care ati transpus-o minunat in cantec. Se spune ca Gemenii sunt nascuti sa fie artisti...
- Ii multumesc lui Dumnezeu pentru varsta frumoasa pe care am ajuns-o si pentru tot ceea ce mi-a daruit in acesti ani, desi nu am stiut sa cer ceva anume de la viata si, de cand ma stiu, sunt o timida. Si daca Dumnezeu mi-a daruit acest har extraordinar al cantecului, timiditatea m-a facut sa-l tin ascuns si sa-l arat lumii numai foarte tarziu, abia dupa ce am trecut de 25 de ani. M-am chinuit multi ani de zile sa ascund atat de bine aceasta dorinta a sufletului meu, ca nu cumva sa o dezvalui vreodata si sa nu se implineasca. Visul meu de a canta in fata oamenilor (si pentru ei) s-a implinit la 27 de ani, cand am ajuns la concursul "Floarea din gradina". Atunci, abia, am fost sigura ca am si eu ceva de spus in muzica populara. Stiti cum era inainte lumea din satele noastre ardelenesti: nu exista casa de plugar sa nu se cante. Iar in Bucium, satul meu din Salaj, canta toata lumea. Cantecul le lumina oamenilor clipele de amaraciune sau le insotea momentele de bucurie. Eu am invatat sa cant intai de la parintii mei. Tatal meu, odihneasca-i Dumnezeu sufletul, avea cantecele sale, dupa care-l cunostea toata lumea. Si mama canta bine. Dar dascalul meu adevarat a fost satul. Inca din copilarie, glasul mi l-am slefuit cantand multi ani in corul satului. Era un cor taranesc, dirijat de preotul satului, care a cucerit multi lauri in epoca. Acum mai bine de patru decenii, ajunsese pana la Praga. Erau performante de nivel international pentru un asemenea cor. Acolo mi-am facut eu ucenicia intr-ale cantatului si am invatat ce inseamna daruirea, fara de care un artist nu poate aspira sa ajunga vreodata la sufletele admiratorilor sai. Dar una este cand apari in fata publicului intre alti o suta de coristi, si alta cand apari singur. Mi-a trebuit mult timp, v-am spus, pentru a-mi lua inima in dinti si a ma duce singura la intalnirea cu publicul. Instanta pe care o reprezenta concursul Televiziunii Nationale, "Floarea din gradina" si flerul omului de televiziune care a fost Sorin Grigorescu, fie-i tarana usoara, care a intuit in mine har si valoare, precum si aprecierile a patru jurii formate din specialisti in folclor de la Iasi, Cluj, Timisoara si Bucuresti, mi-au netezit drumul spre consacrare. N-a fost greu, ci foarte greu! Pentru cei care gandesc ca a canta este egal cu a merge pe strada este foarte usor! Dar pentru cei care sunt constienti de rolul lor, atunci cand urca pe scena, in fata oamenilor, e greu sa-si asume o asemenea conditie de transmitator de valori. Si nu e usor sa umpli sufletul omului care te asculta, sa-l faci mai bun, mai intelegator, mai deschis la suferintele celor de langa el.
Bivolii negri ai copilariei
- De buna seama, abecedarul acesta al umanismului l-ati invatat in lumea satului dvs. Sa ne intoarcem putin in anotimpul minunat al copilariei...
- Zestrea pruncilor de plugar, ca asta am fost si eu, este una singura: cei sapte ani de-acasa. Certificatul acesta de absolvire il obtii de la oameni fara scoli inalte, care poate nu stiu nici scrie, dar sunt plini de intelepciune, de invatatura adanca, de experienta de viata adunata de la parintii parintilor lor, si acestia de la atatea si atatea alte generatii petrecute inaintea lor. Asa ca nu se putea ca acesti sapte ani sa nu te faca academician in studiul vietii. Am incercat si eu, la randul meu, sa transmit si copiilor mei aceste valori - modestia, bunul-simt, simtul valorii si simtul cumpatarii. Copilaria pruncului de la tara nu e lipsita de griji. De la varsta de 4-5 ani e alaturi de parintii lui in treburile de acasa sau de la camp. Nu se poate sa nu fie ceva de facut, chiar si pentru un tanc de varsta gradinitei. Asa incepi sa-ti asumi responsabilitati si sa inveti sa-ti castigi existenta prin truda ta, atat cat esti de micut. Ca si alti copii de varsta mea, eram trezita la patru dimineata, ca sa merg cu animalele la pascut. La mine in sat se cresc bivoli si eu eram singura fata din sat care ma incumetam sa-i calaresc. Aveam o bivolita mare, frumoasa, neagra ca taciunele si lata in spate, pe care ma suia tata, chiar de la patru ani, cu traistuta de merinde petrecuta dupa gat, si ma trimitea, kilometri intregi de mers, pana la pasune. O chema Sugar pe bivolita aceea, nu stiu cine o numise asa si nici nu stiam pe atunci ca inseamna "zahar" pe englezeste. Uneori, pe drum, Sugar intra pe sub garduri si pe sub spini sa se scarpine, iar eu atipeam cateodata, ca ea mergea agale si trezitul de dimineata ma facea sa mai motai. Va dati seama ce era pe capul meu cand ma trezeam intre spini: cadeam, iarasi ma cataram pe spinarea ei cea lata si porneam mai departe amandoua in lunga calatorie spre pajiste. Nu stiu de ce, nu-mi era frica de bivoli, eram ca un mic toreador. Mi-e tare dor de diminetile acelea. Fiind singurul copil al parintilor mei, de micuta am invatat sa fac toate muncile: eu mergeam inaintea bivolilor pe brazda, ca tatal meu sa poata tine coarnele plugului si sa are pamantul, eu mergeam si in padure cu el si stiam sa tai cu ferastraul lemne de trei ori cat mana mea de groase. Mama ma invatase sa topesc canepa si apoi sa o melit, stiam sa torc, sa tes, sa cos. Ce mai, ai mei ma pregateau pentru viata: adica pentru tot ce e mai greu. N-am stiut niciodata ca voi avea alt drum, care ma va duce departe de satul meu. Si mai e o intamplare a vietii mele care m-a marcat: eu m-am nascut cand ai mei erau de mult trecuti de prima tinerete. Pentru ca am avut, inaintea mea, sapte frati si toti au murit, de mici. Si cand m-am nascut eu, ca sa pacaleasca moartea, parintii mei m-au vandut prin fereastra la o femeie din vecini, careia toata viata mea i-am spus "maicuta" si mi-au dat un nume care nu-i din partile mele - Sava. L-am mai intalnit ca nume de familie sau de barbat, nicicum de femeie. Dar mi-a purtat noroc, am trait si m-am implinit. (Am citit si in revista dvs. despre credinta aceasta straveche a schimbarii numelor, tinuta ca sa pacaleasca moartea si boala, in unele sate din Baragan.) De multe ori in viata m-am izbit de incercari extraordinar de grele dar, avand credinta in Dumnezeu si in acea forta primita in copilarie, prin educatie, niciodata nu m-am dat batuta. Si am razbit! O alta experienta marcanta a vietii mele a fost faptul ca am trait, timp de un an si jumatate, in Iran, alaturi de sotul meu, care fusese detasat acolo. Aceasta tara musulmana era atunci in plin razboi, noi n-am mai putut comunica cu tara si cei de acasa ne-au crezut morti si ne-au facut pomenile. Cand ne-am intors, a fost ca si cum am fi inviat din morti. Am trecut prin multe incercari. Cand mi-a fost mai greu, rugaciunile pe care m-a ajutat Dumnezeu sa le fac la Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Nicula din judetul Cluj mi-au limpezit mult viata. As vrea sa le spun tuturor celor care vor citi acest interviu ca, de cate ori am mers in fata acestei sfinte icoane, am auzit despre implinirile rugaciunilor celor necajiti care s-au rugat acolo, cu dreptate. Nu exista sa nu te ajute Fecioara, daca te rogi cu credinta. Dar trebuie sa stii sa ai rabdare, pentru ca lui Dumnezeu nu-i este degraba, cum zice taranul.
De grija Ardealului
- Mergeti des in satul dvs. Ce mai fac taranii, ce griji ii apasa acum?
- Multe valori au degenerat in viata spirituala si morala a acestui popor, cu o viteza ametitoare, mai ales in anii din urma. Nu din vina omului de rand, a romanului de la talpa tarii, ci din vina celor care au "importat" in Romania tot ce-a fost mai rau prin alte parti: mizerie morala, violenta, droguri. Acestea sunt semne prevestitoare de rau, mai ales pentru cei care traiesc la oras. Dar si taranii de astazi au multe griji si apasari. Si, din pacate, nu suntem noi, copiii acelor sate - care am plecat de acolo si care, cand ne intoarcem, ne simtim sufletul sfasiat de durere si neputinta -, cei in masura sa rezolvam aceste probleme. Putem doar sa le strigam in gura mare, ca sa le auda cine are urechi de auzit, acolo sus, la cei care detin Puterea. Cu barbatul meu, de fiecare data cand vine acasa, de la deputatie din Bucuresti, eu nu discut altceva decat aceasta situatie ingrozitoare a satului romanesc. Doamne, cum m-as duce la guvernantii tarii, sa le dau 300.000 de lei pe luna ca sa traiasca, adica atat cat au pensie (cei care au norocul sa aiba aceasta pensie) taranii din satul meu! Suntem in 2002 si exista sate in care taranul munceste cu palmele goale si ara cu plugul tras de boi sau bivoli sau chiar magari. Nu-l poti pune alaturi de fermele mari din strainatate, care au utilaje performante cu care obtin productii record, chiar daca nu au pamanturi mai roditoare ca ale noastre. Cel mai mult ne preocupa acum, pe mine si pe sotul meu, soarta motilor din vatra aurului, de la Rosia Montana. El a facut numeroase interpelari in Parlament, la adresa ministrilor si secretarilor de stat care dau curs exploatarii aurului la suprafata de catre acea companie straina, neinteresata decat de castig, care vrea sa transforme Rosia Montana intr-un morman de cenusa fumeganda. Nu stiu ce rezultate vor avea actiunile lui, dar nici nu poate sa taca in fata unui asemenea dezastru in pregatire. Alaturandu-se campaniei ce o poarta si revista "Formula As" si altor glasuri care se ridica impotriva acestei ticalosii, poate vom reusi sa ne pastram Muntii Apuseni neatinsi de aceasta ciuma a cianurilor.
- V-am vazut de cateva ori pe scena insotita de fiica dvs., care parea ca s-a hotarat sa va urmeze in cariera. Oare mai gasesc tinerii interpreti de astazi cantece la fel de frumoase ca cele pe care le-ati invatat dvs., odinioara, de la batranii satelor?
- Eu am si acum mult material pentru viitoare albume. Gasesc si astazi cantec in satele din Ardeal, mai ales in zona mea, satul meu fiind nu numai o vatra istorica, ci si una folclorica importanta. Am cules multe cantece, gandindu-ma ca poate si fata mea va dori sa ma urmeze in cantec. Dar, mostenindu-mi nu numai glasul de la Dumnezeu, ci si timiditatea, a spus, dupa ce a urcat, chiar cu succes, de cateva ori pe scena: "Mama, eu niciodata nu voi reusi sa fac ceea ce ai facut tu!". Si s-a facut avocat, lucreaza in Baroul clujean si are rezultate extraordinare, desi e foarte tanara. E maritata cu un preot greco-catolic, un om cu suflet mare si foarte dedicat comunitatii. Sunt foarte bucuroasa pentru fata mea, ca are parte de impliniri, chiar daca nu mi-a urmat in cariera. I-am dat numele de Sanziana, din respect pentru directoarea revistei dvs., d-na Sanziana Pop, scriitoare si ziarista de exceptie, a carei admiratoare statornica sunt de multi, multi ani de zile si careia imi ingadui sa-i urez "La multi ani!" de ziua numelui dumneaei, de Sanziene, in 24 iunie. Si eu sunt filolog, am studiat la Cluj. Am fost profesoara de limba romana, niciodata n-am trait din cantec, ci doar l-am privit ca cea mai mare pasiune a vietii mele, nu ca pe un mijloc de a-mi castiga existenta. Timp de zece ani de zile am lucrat si ca redactor in Televiziunea Nationala de la Cluj, unde am realizat o emisiune de folclor. N-a fost usor sa ma impart intre catedra, cantec si conditia de sotie si de mama. Viata de artist e destul de zbuciumata: vesnic pe drumuri, dar intotdeauna in forma si cu zambetul pe buze, ca sa fii pe placul publicului. Cand ajungi in fata lui, nu trebuie sa se vada ca esti obosita de indatoririle tale de femeie: speli haine, ingrijesti de copii si de barbat, faci piata, faci curatenie. De multe ori, dupa spectacole, ma simteam vlaguita. Dar stiam ca, daca in clipa urmatoare trebuia sa urc din nou pe scena, imi dadea Dumnezeu putere si iar reuseam sa daruiesc publicului ceva din sufletul meu. Harul primit de la Dumnezeu este important, dar daca vrei sa razbesti, trebuie sa adaugi munca, multa munca. Este extraordinar de greu urcusul, iar daca ajungi acolo sus, este infiorator de greu sa te mentii. Carierei pedagogice, ca si celei in televiziune, le-am pus punct deocamdata. Acum mi-au mai ramas doar lucrul la editura pe care o conduc impreuna cu sotul meu (filolog, si el) si, desigur, cantecul transilvanean.Corina Pavel