In genunchi, pe cioburile trecutului- Singurul copil roman nascut si crescut intr-un lagar rusesc traieste la Ploiesti si sufera cand se scumpeste zaharul -
La prima vedere, Cornel Hartia pare un om ca toti oamenii: bantuit de griji, coplesit de necazuri, inglodat in datorii. Uneori, privirile-i sunt triste, pierdute, ravasite, ca ale cuiva care a vazut si a trait multe. Spaime necunoscute par sa-l potopeasca, sa-l inlantuie necrutator din toate partile, sa-l prinda in chingile lor. Putini sunt insa cei care stiu ca barbatul de 50 de ani poarta cu el, zi de zi, clipa de clipa, un trecut ca o povara de piatra, o lespede de mormant sub care ii e ingropata si viata de azi.
Ploiestiul anilor de dinainte de cel de-al doilea razboi mondial era departe de a fi un oras linistit si asezat. Poate petrolul care curgea inca de atunci la robinetele localnicilor, dar si prin venele acestora, starnea acea stare permanenta de agitatie. Pe atunci, Stela Ionescu era o femeie tanara si frumoasa. Tatal ei era sef de gara in cea mai mare poarta de deschidere a Ploiestiului catre lume - Gara de Sud: un om serios, respectat, cu trecere printre notabilitatile orasului. Cu atat mai bizara li s-a parut tuturor ziua in care Cornel Ionescu a decis sa-si paraseasca uniforma de ceferist, plecand cu toata familia in Basarabia, cat mai departe de afacerile nebunesti cu petrol, conduse de-o caracatita ce isi intindea puterea peste oras. De fapt, cei plecati peste Prut primeau salarii mai mari ca in tara, erau asteptati cu locuinte trainice si bune, beneficiau si de alte facilitati. La inceput croitoreasa, Stela a invatat pe branci pentru a deveni profesoara, la fel ca si sora ei. Apoi s-a casatorit si a devenit doamna Hartia. Ca profesoara, si-a inceput cariera in satul Calfa. Viata parea sa curga linistita peste acesti oameni, atat cat putea sa fie de linistita in vreme de razboi, cand bombele cadeau in permanenta in imediata lor vecinatate, cand se facea o vanatoare teribila impotriva evreilor, cand toata familia invatase sa traiasca clipa, fara sa se mai gandeasca la ziua de maine. La nici o saptamana dupa intoarcerea armelor impotriva Germaniei, Stela a fost arestata. Era invinuita ca face si imparte manifeste anticomuniste, ca agita spiritele impotriva sovieticilor, ca face propaganda nationalista, avertizand asupra pericolului comunist. Profesoara cu sentimente patriotice periculoase a fost dusa in regiunea Ircutsc, sub escorta. Cinci ani a stat in inchisoarea rece si umeda, unde soarele nu intra niciodata. Sotul a parasit-o, speriat ca poate pati si el ceva din cauza nesabuintelor ei. Asa se face ca la eliberare, Stela nu a fost intampinata decat de tatal si sora sa. Era la fel de frumoasa ca atunci cand fusese arestata, daca nu si mai frumoasa, dar foarte trista. Parca uitase sa zambeasca, sa se bucure. Au urmat patru ani de libertate, si tocmai cand firescul vietii paruse sa reintre in matca lui, Stela a fost arestata din nou, si tot pentru agitatie antisovietica. De data aceasta, a fost deportata in regiunea Telinograd, din Republica Kazaha. Dupa un an, a fost judecata si condamnata la zece ani de inchisoare, apoi dusa intr-un lagar din regiunea Kemerov.
Dragoste cu mana pe gura
Au urmat alte lagare, alti gardieni, alti detinuti. Stela Hartia, ca toate femeile din gulagurile rusesti, era o buna prada pentru cei care o pazeau, dar si pentru barbatii inchisi, ca si ea, pentru diferite acuze. Violul era o practica nepedepsita de nimeni. In urma lor se nasteau multi copii, sortiti unei vieti animalice. Pana pe la doi ani, o mare parte dintre ei mureau, nefiind inregistrati in acte. Cei care izbuteau sa supravietuiasca dobandeau identitate civila abia atunci cand conducerea lagarului putea fi sigura ca sunt vii, ca vor ramane in viata. Victima mult ravnita, datorita deosebitei ei frumuseti, Stela Hartia a cunoscut, nu o data, tortura violului in detentiile prin care a trecut, dand nastere la patru copii. Trei dintre acestia nu au supravietuit frigului groaznic de la Polul Nord, batailor repetate, lipsei de hrana si celorlalte privatiuni. Numai Cornel, nascut in 1952, a trait. La cele minus 40¡C, copilul pricajit, insuficient hranit, a invatat sa se descurce. Conform datelor inscrise in certificatul de nastere, intocmit mult mai tarziu fata de data reala a venirii lui pe pamant, baiatul a vazut lumina zilei in lagarul de munca de la Peciora, situat departe, tocmai dincolo de Polul Nord. Apoi, impreuna cu mama lui, a fost adus in Caraganda, unde a stat cea mai mare parte a celor mai bine de zece ani hotarati de justitie pentru ispasirea pacatelor Stelei. Una dintre cele mai cumplite amintiri ale copilului a fost faptul ca acolo, in lagar, napastuitii sortii ajunsesera sa manance carne de om. Cei mai zdraveni din punct de vedere fizic se napusteau, cand burta li se lipea disperata de sira spinarii, pe cadavrele bietilor lor frati intru suferinta, oameni care se dovedisera a fi mai slabi decat ei. Da, carnea de om desprinsa de pe cadavre avea mare trecere in lagar. Fara ura, fara patima, fara regrete, detinutii isi urmau instinctul de conservare. Fata de carnea infecta a sobolanilor, cea de om era mai gustoasa. Cornel isi aminteste inca de acest lucru. Desi traieste acum intr-o alta tara si intr-un alt timp, din cand in cand trecutul il napadeste, il cotropeste ca o intreaga armata de stafii. Nu poate sa uite cele petrecute in lagarele de munca pe unde a trecut. De fapt, barbatul in varsta de 50 de ani nu a uitat nimic. Pe masura ce timpul trece, trecutul e tot mai prezent. Lagarul copilariei lui s-a prelungit infinit.
</b>
<b>Glazura unui cosmar
Pe Cornel Hartia l-am intalnit dupa mai multe incercari esuate de a da de el. Il cautasem pe la cele doua asociatii de detinuti politici din Ploiesti, pe la veteranii de razboi, pe la sediile revolutionarilor de la 1989. Nimeni nu-i stia adresa, nici daca are un numar de telefon la care poate fi gasit. Apoi, intr-o zi, cand imi luasem cu desavarsire gandul ca mai pot realiza vreodata acest reportaj, m-a cautat el. Tinea de mana o zgatie de fata, cu niste ochi neverosimil de mari, desenati pe fetisoara ei palida. Fara nici un fel de introducere, s-a asezat pe un scaun si a inceput sa vorbeasca de parca ar fi stiut pentru ce l-am chemat. "Sunt Cornel Hartia", mi-a spus, "cel cu lagarul de munca din fosta Urss. Ea este Corina, fiica mea. Nu-i asa ca seamana foarte mult cu mine? Am o fotografie la aceeasi varsta si poti sa juri ca suntem ca doua picaturi de apa. Are noua ani si mi-ar placea sa o cresc acasa, langa mine. Dar nu pot, caci nu mi se da voie. Autoritatile spun ca nu am suficiente resurse materiale pentru asta. Si, impotriva vointei mele, o las in Casa de Copii de la Sinaia. Ii e bine acolo, tot personalul se poarta frumos cu ea. Dar acasa ar fi crescut si ar fi trait altfel. Are si mama, insa nu mai stim nimic de ea. A plecat in lume. A venit acum doi ani, de Pasti. Pregatisem pentru Corina cateva cadouri, plus oua rosii si ceva de mancare. A profitat de neatentia noastra si a furat tot ce se gasea in casa. Apoi, dusa a fost. Presupun ca se prostitueaza pe undeva, ca sa isi intretina celelalte doua fete pe care le mai are cu alti barbati. Nu-mi pare rau ca am intalnit-o, caci fara ea n-as fi avut-o pe Corina. Si ce-ar fi fost viata mea fara acest copil minunat? As fi trait singur ca un caine. M-as fi afundat si mai mult in amintirile din trecut." Il intreb daca amintirile lui au culoare. Daca exista anume privelisti, imagini, o lume a lagarului de concentrare fixata de un ochi de copil. "Amintirile mele sunt urme pe care le simt in trup: foamea, frica, durerea. Simt si acum bataile crunte pe care le incasam acolo, de parca ar fi fost ieri. Nu faceam nimic rau care sa atraga mania gardienilor, dar eram vinovat doar pentru ca eram copilul mamei mele. La fel ca si ceilalti copii care se nascusera din femei si barbati, condamnati ca si mama din cine stie ce pricina. Eram batut inainte de fiecare masa. Mancam, nu mancam, bataia era obligatorie de cel putin trei ori pe zi. Ne bateau cu cureaua, cu cana, cu funia, cu lingura, cu ce nimereau. Erau diabolici acei gardieni. Sau ne puneau in genunchi pe cioburi de sticla. Dupa ce stateam pe ele pana intrau in carne, urma bataia cu matura. Ne loveau peste tot, fara sa tina cont de nimic, dar mai ales peste genunchii zdreliti. Ne invatasem intr-atata cu bataia, incat ni se parea ciudat daca nu ne bateau in vreo zi. Credeam ca asa se traieste. Eram in lagar vreo trei sute de copii. De-a valma, femeile si barbatii locuiau in aceleasi baraci. Plus noi, copiii. Se inghesuiau in baraci asa, cam 60-70 de detinuti. Abia cand m-am facut mai marisor, au hotarat sovieticii sa ne duca pe noi, copiii, intr-o baraca separata. Dormeam intr-un frig...! Erau mai bine de -40¡C... Te secera gerul, dar si lipsa hranei si o gramada de boli. Ca sa nu maivorbim de <<sfintele batai>> administrate cu generozitate. Imi aduc aminte ca uneori ne duceau in baie ca sa ne revenim din bataie. De era calda sau rece apa, nu conta. Ne bagau acolo si ne lasau ca pe niste caini. Era crunt, insa lucrul acesta il realizez abia acum, caci atunci mi se parea cel mai firesc dintre lucrurile firesti din lume. Doamne, mureau bietii oameni de frig sau de foame, dar si impuscati de gardieni. Brusc, mortii deveneau cea mai buna mancare. Poate ca si de-asta, daca stau acum si privesc in urma, am supravietuit. Nu mi-ar fi placut sa ajung in stomacul celor cu mai multa vointa ca mine. Mi-am exersat de mic puterea de a dori ceva. Cred ca mi-a fost de folos, exceptand, cum zice latinul, ce trebuie exceptat. Asa ca-i trageam cu nenorocita aceea de paine - hleba, cum o numeam atunci -, ca sa nu ma imbolnavesc. Era atat de neagra, ca ziceai ca vine de la necuratul. Nu asta era insa ce-i mai rau, ci faptul ca se lipea ca si cleiul de gingii. Ne chinuiam ore in sir sa scapam de ea. Era si cumplit de amara. Uite, poate parea uimitor, dar eu nu stiam ca mai exista si altceva pe lume in afara de afurisita aia de hleba. Cand ne-am eliberat din lagar, prima mancare pe care mi-a facut-o mama au fost niste parjoale. Ei bine, imi era frica de ele. Nu indrazneam sa le mananc. Nu mancasem niciodata carne. Am sa va spun un secret: stiti care era cel mai bun lucru care se intampla in lagar? Uneori, foarte rar, ne dadeau cate putin zahar. Parintii, care nu aveau posibilitatea sa ne ofere altceva, ne dadeau noua si zaharul lor. Daca ei apucasera sa guste la viata lor o acadea, o bomboana, o ciocolata, nu acelasi lucru se intampla cu noi, copiii de lagar, care nu stiam nimic despre toate acestea. Cand primeam zaharul, puteau sa ne bata cat voiau, puteau sa ne puna in genunchi pe toate cioburile din lume, caci nu ne mai pasa. Zaharul era visul vietii noastre nenorocite! Devenise o obsesie de care nici astazi nu pot sa scap. Cand guvernantii anunta scumpiri, eu nu ma tem decat de cresterea pretului la zahar. Pot sa se scumpeasca toate, nu imi pasa, dar daca sare pretul la acest produs, sufar teribil. Am tendinta sa fac stocuri de zahar in magazie, numai sa nu raman vreodata fara el in casa. Pentru mine, ca si pentru ceilalti copii care au supravietuit lagarului, cel mai pretios aliment este zaharul. Il mananc si acum cu lingura. De fapt, ca sa fiu sincer pana la capat, ma mai leaga o amintire de acesta. Dupa ce am iesit din lagar, m-am imbolnavit. Atat de rau, ca nu puteam sa stau pe picioare, nu puteam sa merg, nu puteam sa mananc. Mama m-a internat intr-un spital din Colujeni, o localitate de langa Chisinau, si medicii de acolo i-au spus ca daca vrea sa ma salveze, sa imi aduca zilnic castroane intregi de zahar. Ei bine, nu stiu nici azi cum se numea boala de care sufeream, dar stiu ca m-am vindecat mancand zahar. Nu este deloc adevarat ca poti sa faci diabet daca mananci mult zahar. Ii contrazic pe toti doctorii care sustin acest lucru. Pai, la cat zahar consum eu, trebuia sa fiu mort de multa vreme."
</b><b>"Nu scumpiti zaharul!"
Cateva clipe, Cornel Hartia tace ingandurat. Pare coplesit de amintiri. Incet-incet, trecutul se strecurase alaturi de noi. Il lovise, il bruscase, il aruncase in hauri. Ochii, la fel de intunecati ca ai fiicei lui, au o lumina grea si chinuita. Sufera. Amintirile l-au ravasit din nou. Asa cum probabil facusera de nenumarate ori in viata. Mi-a parut rau ca, fara voia mea, il tulburasem pe acest om, ca il facusem sa retraiasca toate acele dureroase intamplari. Dar, cand paream mai incurcati de situatie, Corina si-a prins tatal de mana, zambindu-i dulce, tandru, nevinovat, asa cum numai copiii stiu s-o faca. Cornel Hartia si-a revenit ca prin minune, a privit-o cu infinita dragoste si a continuat, depasind momentul acela greu: "Numai dupa ce am avut-o pe fata asta am inteles ce inseamna un copil pe lume. Am priceput prin ce a trecut mama mea. Va dati seama, era un ger de crapau pietrele, ea muncea la construirea unei cai ferate si facea ce facea ca sa vina sa ma alapteze. Mult mai tarziu, cand ne-am eliberat si am corespondat cu niste bulgari, austrieci, polonezi, vietnamezi - caci si din acestia erau in lagar -, am aflat de la ei ca lua bataie de fiecare data cand venea sa ma hraneasca. Pesemne, se temea ca va fi impuscata, dar se temea mai mult ca voi muri si eu, ca ceilalti copii ai ei, si risca. In 1954, tot la Polul Nord, ea a ramas fara degetele de la mana stanga. Din cauza frigului si a oboselii, a scapat o sina de cale ferata pe mana. Viata mamei mele a fost un calvar, desi eu n-am vazut-o niciodata plangand. Era perceputa ca o femeie dura, care nu plange niciodata. Dar eu stiu ca in coltul ochilor ii inflorea adesea o lacrima. Avea privirile limpezi, desi ochii ei erau negri, profunzi. Eram singurul punct de sprijin pe care-l avea. Poate ca n-am inteles-o intotdeauna. Cand am crescut, voiam sa fiu la fel cu ceilalti baieti - obraznic, rautacios. Dar de iubit am iubit-o si m-a iubit si ea. Purtam pe umeri aceeasi cruce. Tin minte ca intr-o zi, s-a strecurat iarasi pana la mine si mi-a pus discret in palma un mileu. Il crosetase ea. Mi-a spus ca e facut cu fir de aur. Dar eu stiam ca-n el sunt imbibate picaturi de sange. Mi-a spus sa-l pastrez in amintirea ei. Fusese batuta, se simtea rau si poate se gandea ca moare. Dar am supravietuit amandoi. Acum ea s-a dus la locul ei, iar mie toate autoritatile imi spun ca ar trebui data, special pentru mine, o lege care sa-mi confere un drept ca detinut politic. Mi se spune ca mama n-a fost deportata. S-a dus de buna voie in Basarabia si de acolo a fost arestata. Nimic nu se leaga in viata mea. Am acte ca familia mea a detinut cateva case numai pe strada unde locuiesc, dar nu reusesc sa intru in posesia lor. Muncesc cu ziua ca sa traiesc. Iar fiica mea nu poate sa stea cu mine pentru ca n-am un venit lunar de trei milioane de lei. Cred ca unora viata le ofera tot. Altora macar o sansa. Unii insa trebuie sa traga cat traiesc numai durere si greutati. Poate multe le-am uitat pe lumea asta. Dar lagarul de la Peciora, cu gardul lui ghimpat, cu baracile insalubre, cu dormitoarele comune de femei si barbati, cu curtea inghetata in permanenta, n-am sa-l uit niciodata. De altfel, m-am adaptat foarte greu la viata in libertate. Dupa ce am ispasit pedeapsa aceea de zece ani, ne-am dus la Chisinau si am cerut repatrierea. A durat foarte mult pana am reusit sa ne intoarcem in Romania. Mama voia tare mult sa ne stabilim aici. Se saturase de tari straine, de chin, de alta limba si alti oameni decat cei din taraei, din orasul ei. Cand am venit in 1970 la Ploiesti, ea era fericita, eu eram debusolat. Nu stiam sa vorbesc romaneste. Mi-au trebuit doi ani sa invat. Mi-a trebuit mult si pana am pronuntat corect paine, caci ma duceam la magazin si ceream caine. In vremea aceea prima, a contactului meu cu Romania si cu Ploiestiul, am avut toate viciile. Eram atat de debusolat, incat imi cautam echilibrul in tigari si alcool, o tineam intruna in chefuri si in betii. M-am dat insa repede pe brazda. Imi educasem vointa inca din lagar. Cand am ajuns aici, la Ploiesti, nu mi s-au luat in considerare cele noua clase facute in Basarabia, asa ca m-am pus pe invatatura. In 1972, cand am implinit 20 de ani, statul roman m-a chemat in armata. Am fost incorporat la tarnacop. Dar parca asta era greu in comparatie cu ce traisem in lagar... Nu se compara nici pe departe. Mai tarziu, cand am terminat cu armata, m-am angajat. Am lucrat la <<1 Mai>> - actuala Upetrom - destula vreme. Din pacate, nu am putut sa muncesc pe mai departe, caci am inceput sa fac tot mai des crize de epilepsie. Am capatat boala inca de cand ma aflam in lagar. Poate din cauza batailor de acolo, poate de frica, poate de frig sau foame. Fac crize, dar ma apara Dumnezeu. Nu mai muncesc cu carte de munca, dar de muncit tot muncesc, caci trebuie sa castig un ban pentru a ma intretine. Ma duc cu ziua. Am si pensia de unde am lucrat. De la Stat nu am nimic. Mi se spune ca nu exist. Desi Asociatia Detinutilor Politici face demersuri pentru a arata ca eu sunt singurul roman nascut, crescut intr-un lagar de munca din fosta Urss, nimeni nu este de acord sa primesc o pensie. Nu-mi doresc pentru mine o astfel de inlesnire, ci pentru Corina, ca as aduce-o acasa, ca sa creasca intr-un mediu familial, ca toti copiii. Ma intreaba uneori de ce nu sta acasa, cu mine, cum stau copiii de pe strada sau de la televizor. Incerc s-o fac sa inteleaga, dar e mica si nu stiu cat pricepe ea din toate lucrurile oamenilor mari. As vrea s-o invat tot ce stiu eu pe lumea asta. Nu sunt un om prost, chiar daca poate nu sunt imbracat decent si dupa ultima moda. Am citit mult, si multe carti le consider de capatai pentru un om. Uite, am sa va mai fac o destainuire: am vrut toata viata mea sa ma fac scriitor. Mi-ar fi placut sa fi lansat macar un roman de mare succes, sa vina prietenii mei sa le dau autografe, sa tratez atatea si atatea teme... As fi impartit cartile pe gratis, nu as fi cerut nici un ban de la nimeni. N-a fost sa fie sa devin romancier. Poate fata mea... Am invatat-o limba engleza, am invatat-o sa recite din Eminescu, am invatat-o ca trebuie sa lupte intotdeauna cu viata, sa nu clacheze niciodata in fata acesteia. Mi-ar placea sa traiesc si s-o vad om realizat. Ma pricep foarte bine la plante. Le-am invatat efectele benefice inca de cand ma aflam in lagar. Ma tratez singur si-i ajut si pe prietenii mei care au nevoie de astfel de plante. Nu cer niciodata bani pentru ele. Nu as face asta nicicand. Desi poate par asa, cam ramolit si saracacios, nu am furat in viata mea nici macar un capat de ata. Din aceasta cauza, cred ca si am multi prieteni. Nu sunt singur. O am mai ales pe Corina. Ea este raza mea de soare. Ma consider un om cinstit, respectabil si la locul lui. Uneori, primesc vesti de la oameni de varsta mea, care traiesc acum prin Polonia, Cehia, Italia, Serbia. Am fost impreuna in lagar. Numai cine a trecut prin asa ceva poate sa inteleaga ce inseamna un astfel de lucru. Numai cine a mancat blestemata de hleba, numai cine a inghetat de frig la -40¡C, numai cine a stat in genunchi pe cioburi de sticla si numai acela care n-a mancat nimic mai bun pe lume decat zaharul poate sa inteleaga ce inseamna o astfel de prietenie. Ma intreb, uneori, cum ar fi fost viata mea, daca nu exista lagarul. As fi fost un altfel de om? Mai bun sau mai rau? Ce s-ar fi ales de mine? Daca sufar foarte mult pentru cineva, nu eu sunt aceasta persoana, ci mama mea. A fost o mana de om, nu stiu cum le-a putut duce pe toate. Si a mai fost o femeie buna si desteapta. Cert este ca viata mea s-a schimbat, a fost altel decat a celorlalti oameni, pentru ca am avut o mama ca ea. Fara mama, poate nici nu mai traiam azi. Daca ar trebui sa o iau de la capat, cred ca as alege sa trec iar prin experienta lagarului, numai ca sa traiesc ce-am trait, s-o am pe mama alaturi, femeia aceea minunata, care a indraznit sa infrunte comunismul si sa-si sustina punctul de vedere cat a putut de tare. Si s-o am pe fiica mea. Tare imi doresc sa reusim intr-o zi sa traim sub acelasi acoperis. Ea nu ma are decat pe mine. Sunt o victima a destinului, ca si atatia alti oameni. Dar nu am de gand sapozez intr-un biet napastuit o viata intreaga. Si nici sa ma cocot pe soclu nu intentionez s-o fac. La urma urmei, sunt un om ca toti oamenii. Fiecare isi poarta propria cruce. A unora e mai grea, a altora mai usoara. Am citit undeva, demult, ca pe cei pe care ii iubeste Dumnezeu ii pune la incercare. Poate este si asta o explicatie. Nu ma tem nici de hoti, nici de ucigasi, ci ma tem ca n-am sa reusesc sa-mi cresc copila langa mine. Ma tem ca ma lasa vederile, inainte de a o vedea si a o sti mare, gata sa nu mai aiba nevoie de mine. Si mi-e frica, tare frica imi este, ca se scumpeste foarte mult zaharul si nu mai reusesc din pensia mea de un milion de lei sa mi-l cumpar."
Cornel Hartia este - conform datelor stranse de detinutii politici din Ploiesti - singurul copil roman supravietuitor, nascut si crescut in lagar. Pentru autoritati, el nu exista insa. Conform unor statistici, peste 150.000 de romani au fost deportati in lagarele sovietice de munca. Oare cati s-au intors si cati mai traiesc azi?Nina Marcu