Marcel Iures</b><b>"Cred in povesti cu ingeri si cred in Dumnezeu"
- Cu cel mai mondializat actor roman al momentului, despre teatru, cinema si rugaciunea de dimineata -
- Sunteti unul dintre putinii actori romani care a reusit sa sparga barierele Vestului si sa ajunga sa lucreze partituri de mare anvergura in sistemul hollywoodian. Exista o reteta a izbanzii?
- E tare greu de spus, si asta pentru simplul motiv ca mai intai ar trebui sa ne punem de acord asupra a ceea ce consideram a fi o izbanda. Sunt multe feluri de a izbandi, si ele depind de om. In general, izbanzile sunt asupra uratului si asupra raului care salasluieste inauntrul nostru, iar eu nu sunt persoana potrivita sa va indice metodele de eradicare a acestui urat. Nici nu stiu exact cine ar putea-o face: un medic, un preot...
- Ati jucat si jucati atat in filme romanesti, cat si in filme americane. Cum se explica diferenta dintre cele doua stiluri de lucru, faptul ca noi stationam in zona de umbra, iar ei acced permanent la succes?
- Cred ca esenta o reprezinta faptul ca in sistemul american fiecaruia ii este mult mai limpede ce are de facut. Lucrurile sunt altfel asezate inca din faza preliminara perioadei de filmare. Aceasta faza implica foarte multa munca, multa minutiozitate, atentie la detalii. E ceva in genul: cum iti asterni, asa dormi. Lumea se pregateste cu grija inainte: investesc banii cu cap, aduc oamenii cei mai competenti si exerseaza. In plus, ei au si o istorie - nu numai in cinema - total diferita de a noastra, care ii face sa fie extrem de organizati, le da coerenta, eficienta si, nu in ultimul rand, multa energie. Toata aceasta munca nevazuta de dinainte de filmarile propriu-zise, care se intind, in general, pe aproape o jumatate de an, e facuta nu asa, de amorul artei, ci tocmai pentru ca partea tehnica sa mearga asemenea unui ceas elvetian, astfel incat sa nu impieteze in nici un fel asupra partii artistice. Rolul acestui efort urias este acela de a permite echipei, si mai ales actorilor, luxul de a improviza, in sensul cautarii celei mai bune stari, a celei mai nimerite replici.
- Cum se simte un actor roman pe un platou de filmare din Hollywood? A fost grea adaptarea? Se resimte globalizarea si in cinema?
- Cultura europeana e rotunda, are o rama, un contur, are o istorie si un prezent. Probabil ca destul de curand se va naste un fel de reactie la hegemonia americana la nivel planetar. Si aceasta, desi in opinia mea America, luata ca sistem, e o falsa tinta. Sistemul american se bazeaza pe un alt punct de vedere, iar acest punct de vedere il inglobeaza si pe cel european. Problema e ca noi, europenii, sa reusim sa iesim din pozitia culturala in care ne gasim. Limbajul cultural al europenilor e uscat, obosit, didactic, suficient. In ce privesc resursele noastre, eu traiesc cu convingerea ca printre noi exista mari actori si ca mari actori romani se vor mai naste, iar ei merita o foarte mare grija, un mai mare discernamant al valorilor, o folosire judicioasa a talentului lor. Actorul e un destin, un aparator al limbii si al culturii tarii respective. Arta actorului determina, la randul ei, alte destine, le inalta si le hraneste. Grija fata de un actor inseamna respect. Nu ne mai putem juca cu oamenii de valoare, care vin atat din zona artei dramatice, cat si din zona scrisului, a picturii, a muzicii. Avem inca atat de multe de invatat! Din momentul in care Romania a incetat sa mai fie un regat, toti liderii politici ori au cumparat artistii pe nimic, cu scopul de a-i subjuga, ori i-au dispretuit.
</b>
<b>"Cinematografia romana are multe de spus, dar am pierdut harul zicerii"
- N-as vrea sa parasim zona discutiilor legate de cinema fara a va intreba ce parere aveti despre faptul ca, dupa o indelungata "seceta" pe taramul productiilor autohtone, anul acesta se anunta douasprezece noi pelicule romanesti...
- Nu cred ca cinema-ul romanesc va fi capabil sa produca douasprezece filme. Doar daca nu exista cumva niste sertare doldora de scenarii, si-atunci nu inteleg de ce s-a asteptat pana acum scoaterea lor la lumina. Sau poate ca se incumeta cineva sa destupe butoiul magic cu energie si bani. Cred ca e, ca intotdeauna, o gargara! Ganditi-va ca la noi nu exista nici macar ceva asemanator acelei zone palpaitoare, care fierbe la foc mic, a diletantilor geniali. Marile epopei cinematografice, bazate pe marile epopei ale istoriei neamului, s-au epuizat. A fost si aceasta o moda. Si chiar "specialistul" in astfel de productii, Sergiu Nicolaescu, nu e in stare sa-si duca la bun sfarsit proiectul denumit "Triunghiul Mortii", daca nu ma insel. Nici el nu mai poate, nu mai stie cum sa-l termine. Oamenii si mentalitatile s-au schimbat. E foarte dificil sa mai gasesti pe cineva care sa lucreze la buget minim, adica la cel putin un milion de dolari, si e si mai dificil sa gasesti chiar si acesti bani. Asta, in conditiile in care oameni ca Sorin Ovidiu Vantu sau Maria Vlas ne zambesc larg, ca din carti postale, iar Justitia sta cu mainile in san. Va spun, e o alta gargara dezgustatoare. La banii care se vehiculeaza ca bugete pentru majoritatea acelor douasprezece productii, rezultatul va fi constituit din niste filme "mici". De fapt, situatia e tragica. Si asta pentru ca cinematografia romana, romanii, in general, au multe de spus. Doar ca am pierdut harul zicerii. Din pacate, fundamentul culturii noastre e unul oral. Noi parem sortiti sa ne pierdem intr-o oralitate care se goleste, intr-o nesfarsita flecareala, intr-un simulacru.
</b><b>"Zilele mele incep si se sfarsesc cu o rugaciune"
- Cand fanii dvs. nu va vad pe marele ecran, dau fuga sa va vada la teatru, si anume la un teatru particular, pe care dvs. insiva l-ati creat: Teatrul "Act". Ce inseamna o astfel de institutie, in conditiile Romaniei de azi?
- Teatrul "Act" nu e un teatru particular. Nu a fost facut pe banii mei. E un teatru. Punct. E un spatiu in care, gratie artistilor care vin aici, fantomaticul convietuieste cu realul. "Act"-ul nu are actori, ci inseamna actori. Toti cei care trec prin el ii dau viata si-l legitimeaza. Altfel n-ar exista. E un beci in care sunt reflectoare, decoruri, recuzita, in care vin oameni pe post de actori si intra alti oameni sub forma de spectatori. E o metamorfoza zilnica din idei in sentimente, din spectatori in oameni impresionati si retur. Sunt cercuri. Ne jucam cu cercurile. Ca nebunii. "Act"-ul va trai atat timp cat actorii vor dori sa spuna ceva acum, maine, poimaine, peste cinci zile... habar n-am.
- A existat candva un moment, definit in timp, cand ati realizat ca vreti sa va faceti actor? Cum s-a nascut in dvs. simtamantul chemarii pentru teatru?
- A fost foarte simplu.ÊIntr-o zi, pe cand aveam 16-17 ani, mi-am pus pe nas niste ochelari de vedere cu dioptrii. La vremea aceea, nu aveam nevoie de ei. Vedeam perfect. Si m-am uitat in oglinda. Prin lentile nu vedeam nimic, asa ca m-am uitat pe deasupra lor. Am fost fascinat de faptul ca imi vedeam reflexia in oglinda, pe deasupra ochelarilor si nu prin ei. Mi s-a parut ca e ceva: sa te vezi bine fara ochelari, desi purtandu-i. De aici a cam pornit totul.
- Pe parcursul timpului, a existat vreun rol cu care v-ati identificat, care l-a reprezentat aproape in totalitate pe actorul Marcel Iures?
- Nu, un actor nu se poate identifica cu un rol. Dar mi s-a parut ca ma identific si de aici se naste bucuria. Din credinta ca poti fi ceva ce nu poti fi niciodata. Si m-am prefacut atat de bine, incat am fost crezut.
- Aveti prieteni in lumea teatrului?
- Toti actorii sunt prieteni. Cred ca e obligatoriu. E o nebunie sa nu fii prieten cu cineva, atunci cand nu ai nimic altceva de impartit in afara de iluzii, fantome si fantezii. Cred ca trebuie sa fim atenti unii la altii, mai ales in zona teatrului. Atenti in sensul de neindiferenti, de niciodata nepasatori.
- Ce inseamna o zi din viata lui Marcel Iures?
- Zilele mele incep si se sfarsesc cu o rugaciune. Dimineata imi imbratisez nevasta si copilul ca multumire ca suntem vii, dupa care plecam care incotro, incercand sa gasim un sens in monstrul cu laturile la vedere, in animalul imputit, plin de plescari si de chibiti ai Apocalipsei si ai propriului Infern, in bestiarul care se numeste Bucuresti, capitala Romaniei. Si va dati seama ca rugaciunea de seara este o uriasa multumire ca nu ne-am pierdut printre dejectiile recurente ale "marelui oras".
- Mai aveti vreme si de ceva ce s-ar putea numi hobby?
- Desi cunosc sensul cuvantului, mi-e cam neclar ce mai inseamna "hobby". Totusi, mie imi plac masinile, ador sa sofez. Chiar am un jeep Mazda, de fapt un adevarat agregat, cu care am luat-o prin munti, prin zapada, pana la faruri, si care, in final, m-a scos la liman. Ce vreti, atunci cand nu putem face ceva in viata reala, de zi cu zi, ne defulam cu masinile!
- Privita din afara, existenta dvs. pare a fi foarte complicata, agitata, intr-un iures perpetuu. Exista vreo oaza de liniste in care sa va retrageti si sa va reincarcati bateriile?
- Am familia si aceasta pivnita, numita Teatrul "Act". Si e destul. Seva vietii mele urca din modelele pe care le-am avut, din faptul ca trei sferturi din viata am baut apa din fantana, din pamant, iar nu din teava, ca am mancat paine si mamaliga facute de bunica si de mama mea, ca am baut lapte de la vaca din grajd si ca am mancat mere abia culese din pom. Seva vine din faptul ca am intalnit oameni care au trait meditand, incercand, nu spunand. Mai cadeau in genunchi, se mai rostogoleau, dar se ridicau. Erau oameni. Si mai vine din imensul noroc pe care mi l-a dat Dumnezeu: am primit o nevasta minunata, o adevarata forta, si un baiat absolut normal, un om. Si mai vine seva si din faptul ca eu cred in povesti cu ingeri si cred in Dumnezeu. Nu-s multe. Le poti strange intr-o batista.Ines Hristea
Foto: arhiva Teatrului "Act"