Francisc si piatra fermecata</b><b>- Taina aurului din Muntii Apuseni e ascunsa intr-o piatra al carei loc il stie un singur om. Cine vrea s-o gaseasca trebuie sa fie frate cu Dumnezeu -</b><b>Fotogramele unui sfarsit
Duminica de mai stapanita de soare. Rosia Montana e scufundata in liniste si lumina. Sunt iarasi aici, pe stradutele brodate cu piatra, printre ierburi si printre case contopite cu muntele. Drumul ma duce singur intre privelisti pe care le stiu pe de rost, care au asupra mea efect de obsesie, de narcotic. N-am nici o destinatie anume. E sarbatoare si oamenii Apusenilor stau ascunsi dupa zidurile groase, de piatra, cu spaimele si visele lor. E cald, istoria pluteste in aer, se scurge pe temeliile groase, se infiltreaza prin crapaturile din sufletul meu.
Ati simtit vreodata prezenta tulburatoare a unui duh in plina lumina a soarelui? Se spune ca locurile ce au fost candva martore ale unor evenimente extraordinare, tragice, eroice, poarta in ele energii ciudate, impregnate in pietre si ziduri, ca uneori aceste locuri cotropite de amintiri revarsa imagini si zgomote din alte timpuri. Ei bine, la Rosia ele se aud! E suficient sa asculti soaptele zidurilor batrane, sa asculti murmurul muntilor gauriti, scrasnetul fin al cioburilor de ceramica raspandite pretutindeni, e suficient sa respiri adanc si sa fii foarte atent la tipetele pasarilor ca sa intelegi intr-o clipa istoria acestor locuri. O istorie a aurului si a suferintei, a bogatiei si crimei, o istorie a eroilor nemuritori, a tradarii, a supliciului, a bejeniei si a sangelui. Imperii succesive au faptuit crime inimaginabile pentru acest aur, in numele aurului s-au dat batalii, s-a tras cu tunul in biserici, s-au ucis femei si copii, generatii intregi de sabii s-au indestulat de sange, unii au fost trasi pe roata, altii au fost spanzurati, unora le-a fost zdrobit trupul os cu os, iar altora li s-a dat foc. Unii au vrut mereu sa ia totul, altii a trebuit mereu sa apere ceea ce ar fi putut avea. Orice pas in spatiul acesta poarta o amintire, orice adiere de vant poarta cu ea o soapta, o istorie, o poveste, un spatiu mistic, care patrunde prin ochi si prin piele, un spatiu prin care reporterul merge adulmecand rasinile groase ale trecutului. Cruci ciudate, cotropite de o vegetatie halucinanta, stau prabusite in ierburi. Ce-ar fi ca vegetatia albastruie a pietrelor sa fie tristetea incremenita a tarii de piatra, forma de plans cosmic al zidurilor? O femeie de mot mi-a spus candva ca de Craciunul din 2000 cineva a iesit in aerul inghetat si a vazut o cruce de stele la miazanoapte, apoi a strigat si lumea a vazut alte cruci de stele spre miazazi... erau patru cruci de stele. Cine stie, a fost poate un semn de la Dumnezeu, a insemnat ceva, dar cine mai stie azi sa dezlege semnele lumii si ale cerului?
Bauta Sponghii
O strada in panta. Un copil blond ca un heruvim (de ce oare credem noi ca heruvimii sunt blonzi?) se joaca singur, cu mainile, sub bolta unei stravechi bolti de piatra vopsita in alb. Sus, pe-o colina, la o incrucisare de drumuri, descopar casa cea mai veche a Rosiei: alba, uriasa, impresionanta, cu zabrele din alte timpuri asezate peste ferestre, cu aceeasi poarta ferecata, boltita, din piatra, cu arbori care au crescut chiar sub ea, semn ca nici o caruta n-a mai intrat inauntru de-o vesnicie. Crucea de pe acoperis este neagra in soare, o iedera ciudata a cotropit piatra, lemnul si sitele vechi, un contrafort de cetate medievala ii daÊun aer inexpugnabil acestei case care din prima clipa ma fascineaza si ma ademeneste in ea. Tencuiala este cazuta, o gaina ratacita ciuguleste in poarta. Cine locuieste aici? Care este istoria acestei case ciudate? ma intreb inainte de a bate la marile porti. Asa aveam sa-l cunosc pe Francisc David, ultimul descendent al unei familii cu o istorie fascinanta. Ultima veriga a cercului se inchide. Acum stiu sigur de ce am venit. Rosia Montana imi spune o ultima poveste imbibata de duhul aurului si al trecutului, un fel de Post Scriptum, un fel de adio neinteles.
Francisc are vreo 60 de ani, dar pare de 40, remarc faptul ca nu are nici un fir de par alb, ca are ochii albastri si clari si senini. "Cum asa?", il intreb, si el imi raspunde ca numai Domnul poate face asta si ca acela care este aproape de Domnul este senin. Ca el. Inainte de a intra, mai observ ca lacrimile albastre ale pietrei, lichenii aceia ciudati, au cotropit si aceasta cladire, mucegaiul acesta ciudat al pietrei este si aici. Aceasta casa are 400 de ani!
Dincolo de uriasa poarta de cetate a lui Francisc se afla o lume inca si mai stranie; timpul a paralizat, e suspendat intre cer si ierburile salbatice ale curtii, Francisc locuieste singur aici cu cartile sale. Usile masive din lemn de stejar scartaie cum se cuvine, sunt incrustate, sunt solide, ca sa nu poata fi sparte, zavoare grele le pazesc pe dinlauntru. Intram in timp ce Francisc imi povesteste cu aerul cel mai firesc despre aceasta casa-cetate, pe care tatal sau a fortificat-o, i-a pus gratiile acelea teribile de la inceputul secolului trecut, pentru ca furii si lotrii sa nu poata patrunde. Dulapul acesta enorm de stejar era plin cu arme aliniate pentru aparare, taica-sau, pe care il chema tot Francisc David, era un tip hotarat si curajos ca un leu, pentru ca stramosii sai erau din Bucium. Era puternic si bogat si norocos, pentru ca era foarte credincios, umbla mereu cu Evanghelia asupra lui. Avea minele lui de aur si era unul dintre oamenii cei mai bogati ai locului. "Dumnezeu nu i-a luat mintile, ca altora", zice Francisc, "iar marele sau noroc la aur venea pentru ca nu uita nici o clipa de Domnul. Era generos cu ceilalti si cu lucratorii lui. Sambata era zi de plata, si oamenii lui de la mina veneau aici, in curte, in dosul marilor porti, unde se imparteau banii si aurul. Tata punea de se taia o oaie sau un vitel, si minerii lui faceau praznic, si el ii punea sa multumeasca nu lui, ci lui Dumnezeu pentru norocul de a fi gasit aurul in maruntaiele minelor sale. Si ei multumeau, pentru ca, daca el era bogat, toti erau bogati."
Reporterul priveste tacut fotografiile nuntii lui Francisc David- tatal, chipurile sterse ale acestor secoli trecuti, calca cu grija peste podelele din scanduri groase de stejar, atinge usile grele. Aceasta casa are 400 de ani, iar Francisc-fiul bantuie singur printre stravechile mobile si printre amintirile copilariei sale fericite, in care taica-sau il ducea in mine si ii punea intrebari ca sa vada daca a invatat clasificarile rocilor si in care ii arata bolovanii de aur. Nimic n-a mai ramas din bogatia de altadata a acestei familii, casa aceasta care era candva un cuib stralucitor este acum pustie, Francisc- fiul se preumbla pierdut pe langa patul gigantic din lemn masiv, pe langa peretii goi, altadata incarcati cu tablouri alese dupa gustul mamei sale, frumoasa Reveca, toate s-au dus, s-au pierdut, s-au spulberat imprastiate de vanturile aspre ale istoriei si ale destinului.
Casa asta era cuibul lor fortificat, refugiul inexpugnabil, familia David avea valori mari depozitate inauntru... si-apoi el, taica-sau..., stia niste secrete pe care tare ar mai vrea sa le stie cei de-acum, Compania miniera si altii. Era geolog taica-sau, iar mama lui, Reveca, facuse liceul german si era profesoara de germana si de desen la scoala din Rosia. Parintii lui se iubeau, erau tineri si frumosi si parea ca tot norocul muntilor se revarsase asupra lor. "Pe vremea aceea, minerii faceau baluri in aer liber pe malurile Taului de Sus si toata Rosia Montana se strangea acolo sa se veseleasca si sa priveasca la toaletele platite cu aur curat ale doamnelor", spune Francisc visator. El era copil pe-atunci si credea ca toate acestea, toata stralucirea si toata bogatia aveau sa dureze pentru totdeauna. Stramosii sai buciumani se pricepeau la aur si taica-sau mostenea traditia familiei. Au avut mai intai mine la Bucium, apoi au cumparat la Rosia Montana, la Gauri, la Carnic, la Vaidoaia, aici aproape, si la Crasanesti. Aveau steampuri cu 12 sageti Davidenii, si el, baiatul, avea numai 7 ani cand il lua taica-sau la mina sa-l invete. Erau patru frati, dar nu pe toti ii invata, era ca un fel de incercare permanenta, ii supunea la probe, sa vada cum este sufletul lor, pentru ca nu toti pot lucra cu aurul fara sa se strice. Pe unii aurul ii innebuneste, ii ispiteste, ii face nebuni, trebuie sa ai inima tare si ferita de ispita ca sa ramai om intreg. Asa era Francisc, taica-sau, uneori ii lasa pe baie singuri, sa vada ce fac, le lasa ispite, sa vada cum reactioneaza, daca sunt cinstiti sau daca sunt lacomi. Dintre toti fratii, el, Francisc cel mic, a mostenit secretul, secretul aurului. "Odata eram la mina la Crasanesti si a venit acolo un cumnat al tatei, casatorit cu sora mamei mele, Reveca, si tata a lasat un bolovan de aur cat pumnul intr-o firida, fara sa spuna la nimeni si fara sa fie vazut. Era la vedere si cumnatul l-a luat si l-a bagat in buzunar, numai ca seara, acasa, il mustra constiinta si a scos bolovanul sa i-l dea tatii inapoi. Tata a ras, in timp ce mama inghetase. I-a daruit bolovanul de aur, pentru ca stia ca sunt saraci, dar asa era el, nu putea sa i-l dea pur si simplu, trebuia intotdeauna sa te incerce, sa-ti incerce sufletul, daca esti curat. Asa era si cu noi, cu copiii, asa era si cu lucratorii lui, era generos si bun, daca vedea ca ai sufletul curat si neispitit."
Si secretul?, intreb. "Secretul aurului?", zambeste. "Ai auzit de Bauta Sponghii? Piatra pe care o cauta toti minerii?" N-am auzit. David vorbeste aproape in soapta. "E o piatra, un fel de floare de mina foarte frumoasa, cu cristale roz si care uneori bate in portocaliu, si piatra asta are de jur-imprejur un guler cu totul si cu totul de aur. Unde se afla piatra asta, acolo este intotdeauna mult, foarte mult aur. Asta cauta ei de fapt, si Compania, si holoanganii - hotii de aur -, numai ca putini mai stiu unde se gaseste asa ceva. Batranul stia unde se afla si de-asta el a scos foarte, foarte mult aur. El stia unde e aur si unde nu. De exemplu, mina Catalina, unde acum sapa astia de la Companie, mina a fost a noastra, a familiei, dar a vandut-o pentru ca nu era nimic. Compania acum zice ca sapa dupa relicve romane, dar de fapt cauta Bauta Sponghii - ha! N-o s-o gaseasca niciodata, niciodata, pentru ca ea nu se arata oricui, nu oricine poate s-o vada. Unii spun ca e vorba despre noroc, numai ca piatra asta stie sa vada in inima omului sau poate ca Dumnezeu le da numai unora darul de a o gasi." Lui taica-sau i se spunea Francisc al Zeicului si... pai, la mina Razna a gasit un filon urias, tone de aur care ar fi luat mintile oricui, a fost cea mai mare bogatie pe care a gasit-o intr-un singur loc. A venit acasa si a stat inchis si s-a rugat inainte de a hotari ce sa faca. L-a ascuns, pentru ca nu-l putea lua pe tot deodata. A facut un veceu acolo, in dreptul filonului, pentru ca hotii sa nu stie. Niciodata n-a reusit sa scoata tot aurul de-acolo, pentru ca la putin timp dupa marea descoperire, zilele fericite s-au dus, au venit comunistii si au spulberat toata viata lor, au pierdut totul, totul... Ani de zile mai tarziu, cand era un biet angajat al Companiei de stat, comunistii au dat peste filonul sau, si taica-sau a paralizat. Era prin 1962 cand l-au gasit, si el si-a revenit abia dupa zile intregi. Era aurul sau, comoara sa secreta, descoperita din intamplare de catre exploatarea miniera.
</b><b>Sabia dintre Dumnezeu si diavol
Ne plimbam prin adancurile casei lui Francisc, reporterul se scufunda in istoriile de demult, ferestrele dinspre interiorul curtii sunt asediate de o vegetatie halucinanta, ce pare ca vrea sa intre inauntru printre gratiile groase, podelele scartaie in timp ce el imi povesteste cum a fost dupa 48, cum din toata bogatia lor nu a mai ramas decat casa asta, sa le aminteasca despre trecut, cum taica-sau a lucrat pe santier la Salva Viseu si la Bumbesti Livezeni ca simplu muncitor, cum alti buciumani au ales sa lupte in munti cu armele in maini, cum a fost cu Macovei Sandu si cu frate-sau de i-au impuscat comunistii, de le-au pierdut trupurile prin munti...
"Bauta Sponghii si secretul aurului nu sunt pentru oricine, trebuie sa ai credinta, trebuie sa lucrezi cu Dumnezeu la aur, pentru ca de nu lucri cu Domnul, numai cu diavolul poti lucra. Acum ei vor sa afle secretul, Compania asta, dar lucreaza impotriva Domnului, ei vor sa darame biserici, ei umbla cu minciuni si inselatorii, vor sa puna mana pe ceea ce nu e al lor, pe minele care apartin de drept motilor. Bauta Sponghii e un blestem pentru aceia care nu lucreaza cu Domnul. Bauta e ca un fel de lama de sabie intre Dumnezeu si diavol, ca o punte, un fel de piatra de... incercare. Daca esti ticalos, atunci devii si mai ticalos, daca esti bun, atunci ea te face si mai bun. Si ei, Doamne", zice Francisc strabatand teribilele adancuri ale casei-fortareata, "ei de fapt faptuiesc aceeasi crima pe care au faptuit-o comunistii in 48, luand cu de-a sila ceea ce e al nost!"
Iesim in curte, casa aceasta pare ca are o greutate colosala, e asezata pe pamant ca un munte, imi spun. Stalpii grosi de lemn ai prispei interioare par ca se indoaie sub greutate, o usita de lemn conduce catre adancurile inca neexploatate ale pivnitei, ale subsolului. Reporterul se intreaba ce-ar mai putea ascunde hrubele de sub casa, in timp ce Francisc scoate niste portrete din alte timpuri ale frumosilor sai parinti. Scormoneste mereu printre ceturile trecutului, isi aminteste mereu despre mama Reveca, despre care nici o clipa nu uita sa spuna ca era de o frumusete rapitoare si ca mereu era cu cantece pe buze, da, canta in germana cantece la moda pe-atunci si se invartea mereu printre mobilele ei dragi, pentru ca intr-o buna zi, Doamne, mult mai tarziu, sa inchida ochii, la varsta de 90 de ani, in aceeasi casa in care candva fusese atat de fericita. Francisc face cu duiosie portretul Revecai, plutind printre ierburile salbaticite ale curtii, in timp ce eu imi spun ca trebuie s-o fi iubit foarte mult, trebuie s-o fi divinizat pe mama aceasta a singurelor zile fericite ale vietii sale, cand era el copil. Minerii tatalui sau o priveau ca pe o zana si ea se ocupa de acte de caritate si dadea daruri bogate celor saraci si bisericii, pentru ca... "stii, nu era seara sa nu ingenunchem cu totii si sa multumim cerului pentru toate cele". Si el, tatal, Fracisc David al Zeicului, ce s-a intamplat cu el? Francisc-fiul priveste in gol cu seninii sai ochi albastri, "pai", zice, "a murit la 64 de ani, putin dupa povestea cu paralizia, convins ca roata istoriei se va intoarce din nou, ca nimic din ceea ce este cladit pe minciuna si pe nedreptate nu poate sa reziste in fata lui Dumnezeu. Era convins ca asa cum el ne punea noua capcane ca sa ne incerce sufletul in fata aurului, asa Dumnezeu ne supune la incercari ca sa ne vada taria. Era convins ca in cele din urma se va face dreptate si ca toate ale noastre se vor intoarce in cele din urma la noi". Pauza lunga. "Stii, dupa cinci ani de santiere, pe taica-meu l-au chemat comunistii inapoi, la mina, l-au angajat, pentru ca se pricepea si... stii ce voiau de la el? Ceea ce-ar vrea astia acum de la mine: secretul. Bauta Sponghii! N-a spus niciodata ceea ce stia, pentru ca nu era corect si pentru ca nu putea sa uite anii de saracie pe care i-am trait dupa 48, cand nici macar o vita in batatura nu ne-or lasat!"
Francisc-fiul scormoneste prin unghere nestiute si imi arata acte de proprietate asupra minelor sale, acte pe care el nu le-a pierdut niciodata, imi arata fotografii din alte timpuri, imi arata obiecte stravechi constituite intr-un fel de altar al amintirilor si, in cele din urma, dupa o adanca privire in ochi, imi arata miracolul, piatra aurului si a blestemului, Bauta Sponghii, unealta Domnului, dar si a diavolului, pe care o tine ascunsa printre alte flori de mina, sub o carpa. E intr-adevar roz, neasemuit de frumoasa, cristale transparente imbratiseaza acolo minuscule, miraculoase particule de aur. El o tine in mana cu o grija infinita, el, ultimul detinator al acestui periculos secret atat de ravnit. "Tu stii unde se afla", spun. Tacere. "Stiu", zice el in cele din urma. Zambeste mereu, ca si cum s-ar gandi la timpurile apuse, mai dam un ocol curtii celei salbaticite si casei de piatra, cerul este jos, pare ca l-am putea atinge cu mana. Inteleg ca nu mai e nimic de spus.
Suntem sub imensa poarta de la intrare. "N-ai grija", imi spune, "duhul aurului ia mintile numai la cei slabi si la cei lacomi", si ramane marunt, sub bolta alba de piatra a casei-cetate. Iedera stranie care sufoca portile atarna deasupra lui, copacii crescuti in poarta mare par ca se inclina spre el. Adio!
Norii alearga deasupra Rosiei Montane si deasupra tulburatoarei sale istorii, deasupra destinelor zbuciumate ale acestor oameni, deasupra zidurilor imemoriale ale acestor case. Uciderea bisericilor vii pentru aur, trecerea cu buldozerul prin lumea duhurilor unor eroi, nesocotirea sufletului acestor munti... toate acestea nu pot ramane fara urmari, imi spun. Ce va face Bauta Sponghii? Ce vor face motii in fata primejdiei, a ticalosiei, a unui nou razboi? Cobor iute stradutele printre insufletitele case, prin vantul cald, pana jos, in vale, la marea biserica a lui Balint, la mormantul lui Balint, privesc in sus si pare ca norii turbati alearga direct prin clopotnita, strabat suprastructura din lemn a turnului.
Imi amintesc de copilul blond, ca un heruvim, jucandu-se cu duhurile sub marea, minereasca poarta de piatra, in cea mai deplina tacere.
Imi spun ca tacerea rosteste uneori mai mult decat un milion de cuvinte. Tacerea de aur, al carui pret e aici la fel de mare ca pretul vietii.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)