</b><b>Blestemul aurului nu iarta...</b><b>Georgeta Maruntiu</b><b>- geolog -</b><b>"Cine umbla sa distruga Muntii Apuseni va cunoaste nefericirea"</b><b>- Majoritatea geologilor implicati in dezastrul de la Rosia Poieni au murit in conditii dramatice -
La 25 de ani dupa ce si-a incheiat stagiul de geolog la Rosia Poieni, unde a contribuit, in anii 70, la cercetarile preliminare deschiderii carierei de cupru, bucuresteanca Georgeta Maruntiu a avut curiozitatea de a revedea muntii de pe care odinioara colectase, ca intr-o joaca, pietre mineralizate. Si-a luat inima in dinti si a urcat Masivul Corna, cea mai apropiata inaltime de pe care dorea sa priveasca. Daca s-ar fi lasat prada amintirilor, atunci, dincolo de creasta inmiresmata de flori de alun, ar fi trebuit sa i se arate pajistile smaltuite cu flori si padurile intunecoase de brad, punctate ici-colo de "palcuri de mirese" - mii de mesteceni despre care se spune ca sunt prevestitori de bogatii subterane, in special de aur. Pante dulci, napadite de tufe de afine si de mure, de zmeurari si macesi, ar fi fost sa-i intampine privirile nostalgice. Carari razlete, abia rasarind din spuza de flori de camp, marcau candva traseele ciobanilor si directiile ascunse ale vulpilor si lupilor. Batrani stejari solitari margineau padurile neumblate, gazduind in coroanele lor coruri de pasari. Locul numit Rosia Poieni, doar un loc, si nu un sat, traia in sufletul Georgetei Maruntiu cu intensitatea primei fericiri din tinerete. Cand a ridicat privirea, din punctul cel mai inalt al varfului Corna, ochii i s-au impaienjenit brusc de lacrimi. Ceea ce vedea intrecea orice cosmar "imaginabil" de subconstientul omenesc. In locul muntilor plini odinioara de viata, Varsii Mari, Jgheabul si Ruginoasa, se intindea acum un pustiu - o uriasa cicatrice sangerie, inchegata peste rana pamantului. Chipul mortii! Invaliditatea cumplita a unui peisaj din care muntii fusesera smulsi.
Cuprinsa de remuscari, Georgeta Maruntiu a fugit din fata infernului. S-a simtit responsabila pentru toata nenorocirea. Cuprul smuls muntilor la Rosia Poieni (ar fi fost mult mai ieftin sa fie importat) si-a cerut insa "drepturile" - adevarate jertfe umane, a caror semnificatie d-na Maruntiu o descifreaza abia acum, la peste un sfert de secol de la cumplita dezlantuire a Apocalipsei in Tara Motilor. Fericita ca a fost protejata de bunul Dumnezeu, poate tocmai pentru a spune povestea, ea crede ca exista un blestem al aurului si un blestem al cuprului in acesti munti, care i-a secerat pe principalii "eroi" ai dezastrului ecologic de la Rosia Poieni. Cu precizarea ca revista noastra deplange sincer toata cohorta nenorocirilor trecute si viitoare din Apuseni, ridicand inchinare si ruga pentru sanatatea tuturor celor care vietuiesc in acest spatiu, dam publicitatii constatarile doamnei geolog Maruntiu, pe care le consideram un exercitiu plin de invataminte pentru cei cu frica lui Dumnezeu.
</b>
<b>"Semnele rele ni s-au aratat inca de la inceput; simteam ceva ostil la tot pasul"
- Care erau atributiile dvs. de tanara stagiara si cum v-ati acomodat cu traiul printre moti?
- In 1974 am fost numita colaborator extern in echipa de proiectare a carierei Rosia Poieni, in cadrul careia am participat la intocmirea documentatiei geologice. Motii ne-au primit cu simpatie, caci pe vremurile acelea nu stiau mare lucru despre dezastrul care-i astepta, iar noi aveam interdictie de a dezvalui informatii "de serviciu". Cu toate acestea, semnele rele ni s-au aratat inca de la inceput; simteam ceva ostil la tot pasul. Parca existau niste forte care incercau tot timpul sa ne alunge din preajma Rosiei. Intr-o zi, pe cand ma intorceam cu o colega, Adina, de pe teren, s-au adunat deodata deasupra noastra, aproape de varful Taul Mare, nori negri, care ni se parea ca-l intrupeaza pe Satana, si a inceput un tir cumplit de trasnete si fulgere in jurul nostru; fugeam in zig-zag, disperate, atinse de "reziduuri" de curent electric si ude pana la piele, fara prea mare speranta de a scapa. A fost un spectacol apocaliptic, pe care nu-l voi uita toata viata. In alta zi, tot aproape de Taul Mare, ne indreptam spre centrul zonei cercetate. La o departare de peste 100 m, pastea in liniste ciurda satului. Deodata, un bou negru si fioros s-a desprins dintre celelalte vite si s-a indreptat catre noi ca un bolid. Am fugit disperate, aruncand ciocanele geologice, carnetele de teren, rucsacurile. De spaima, am cazut intr-un zmeuris, dar am continuat sa ne taram, printre rugi, pana la o stanca salvatoare. Cand ne credeam scapate, ne-a atacat iarasi, am reusit cu greu sa ne aruncam peste un gard, pline de sange, cu hainele sfasiate. "Inteligenta naturii" statea, iata, de paza la randuielile ei firesti.
</b>
<b>"Descoperitorul zacamantului, frumosul geolog Remus Stefan din Brad, a sfarsit intr-o magazie din mahalaua Bucurestiului"
- Ideea ca bogatiile, si in special metalele, sunt purtatoare de blesteme este des intalnita in literatura universala. Dvs. pretindeti ca blestemul aurului si al aramei din Apuseni i-a ajuns pe unii oameni reali, pe care i-ati cunoscut, si nu pe eroii fictivi ai unor romane. Pe ce va bazati?
- Pe faptele ca atare. Este vorba de prea multe intamplari nefericite, ca sa fie simple accidente. Asa cum se cuvine sa procedeze un bun crestin, vreau sa inalt o rugaciune de iertare catre bunul Dumnezeu, pentru participarea mea la dezastrul de la Rosia Poieni, in cadrul colectivului de proiectare (fara putere de decizie), si care spera sa fie pilda pentru cei care incearca sa raneasca Rosia Montana. Imi cer totodata scuze persoanelor pe care le voi pomeni aici, al caror destin a fost tragic.
- Cine a pus in evidenta zacamantul de la Rosia Poieni si care a fost soarta descoperitorului?
- Am ajuns acolo pe urmele gloriei extraordinare a lui Remus Stefan, asistent la Facultatea de Geologie din Bucuresti. El a descoperit zacamantul, iar aceasta descoperire era in mare voga, deoarece nu se mai gasisera de mult mineralizatii importante in Romania. Remus era un barbat frumos, cu fizic aproape perfect, dupa care suspinau toate fetele din facultate. Ochi albastri, inalt, subtirel, atletic, ingamfat de marele sau succes, trecea printre noi ca un crai. Treptat, in paralel cu deschiderea carierei de exploatare la suprafata a cuprului, Remus petrecea tot mai mult timp in carciumi si dadea tot mai rar pe la intreprindere (Intreprinderea de Proiectari Geologice din Bucuresti). Nu se mai putea baza nimeni pe contributia lui; era trecut coautor al unor studii mai mult onorific, pentru numele sau celebru. Practic, nu mai lucra nimic, dadea prin birouri doar sa ne ceara bani de bautura. A tinut trei neveste. De prima a divortat la scurt timp dupa nunta. Cea de-a doua a fost o eleva de-a sa, de la Scoala Tehnica, unde tinea niste cursuri. Fata s-a indragostit nebuneste de el, iar la divort, dupa pronuntarea sentintei, a spus printre lacrimi: "De-ar fi s-o iau de la inceput, tot pe Remus l-as alege!". In fine, a treia, o doctorita care a incercat sa-l recupereze (il trimisese la cateva cure de dezalcoolizare), a plecat dezamagita cand a vazut ca nu se poate face nimic. In cele din urma a fost convins sa accepte pensionarea pe caz de boala. Cam in acelasi timp i s-a declansat un cancer la mandibula, de la care i s-a tras moartea. A fost gasit intr-o dimineata, in magazia unei matusi din Bucuresti, unde fusese acceptat dupa ce isi bause casa. Avea o sora si ii mai traia si mama, dar nu tineau legatura cu el. A trebuit sa colectam noi, colegii, banii pentru inmormantare si marturisesc ca n-am vazut niciodata un cosciug mai urat, din Pfl, atat de stramt, de meschin, de saracacios.
"Aproape niciunul dintre geologii de la Rosia Poieni nu a avut copii"
- Se pare ca aveti o lunga lista a nefericitilor, o adevarata "tabla a blestemelor". Cum v-a venit aceasta idee?
- Dupa ce am citit in "Formula As" interviurile si reportajele despre catastrofa ce se pregateste la Rosia Montana, am ajuns la concluzia ca exista un blestem implacabil si inevitabil. Nu mai am nici o indoiala si nu cred ca sunt simple coincidente! Iata: Olga Ionescu, Cecilia Soare si Maria Gheorghiu din Bucuresti au fost solicitate sa efectueze studiul microscopic al forajelor. Desi parea perfect sanatoasa, Olga a murit in scurt timp, in urma unui cancer fulgerator. Era cea mai optimista, cea mai vesela, cea mai tanara din grup. N-a avut copii. Sotul Ceciliei, geolog in aceeasi cariera, a decedat si el, tot in urma unui cancer. Nici in familia lor nu s-au nascut copii. Si sotul Mariei, de asemenea geolog, s-a imbolnavit de cancer si a pierit fara a lasa copii in urma lui. De fapt, aproape nici unul dintre geologii si responsabilii de la Rosia Poieni n-a avut copii. Proiectantul principal al carierei, Radu Dimitriu, a coordonat lucrarile de proiectare pana aproape de stadiul de exploatare. Chiar in zilele in care se pregatea, cu mare galagie propagandistica, intrarea in productie a carierei, Radu a murit subit, din cauza unui infarct. Nici in urma lui n-au ramas copii. Un alt coleg foarte capabil, Titu Bostinescu, trimis de Institutul de Geologie din Bucuresti sa verifice existenta mineralizarii si sa asigure deschiderea carierei pe baza ipotezelor initiale, dupa care s-a proiectat lucrarea, n-a avut parte de prea multe bucurii. Dupa Ok-ul dat exploatarii, s-a intors la Bucuresti, unde, in scurt timp, a facut un cancer pulmonar si a decedat in cativa ani. Si el era un baiat extraordinar, dinamic, optimist, plin de viata. A venit intr-o zi plin de avant un tanar din Deva, Ionel Stanciu, trimis de Institutul de Proiectari si Explorari Geologice. S-a ocupat asiduu de proiectarea carierei, era foarte apreciat de colegi. S-a casatorit chiar cu una dintre colegele noastre de facultate. Dar fericirea lor n-a durat. De la un neg, sarmanul Ionel a facut cancer de piele si a decedat, lasandu-si tanara sotie sa-i poarte amintirea chiar in Rosia Montana. La scurt timp, ea a facut o congestie cerebrala, dar si-a revenit, ca printr-un miracol, cu toate ca a ramas cu o stare amnezica pronuntata. Un alt pasionat al decopertarii muntilor, sarmanul caraus Gal, este cel care, cu calul si caruta, ducea dinamita la galerii sau direct la gaurile de puscare. A carat ce a carat cand el, cand sotia lui, pana ce, in scurt timp, amandoi au murit in urma unor cancere. Erau tineri, vigurosi, puteau inca trai sa-si vada nepotii (fiica lor e casatorita in Abrud), dar praful, zdruncinaturile, bubuiturile i-au terminat cu zile. Nici gazda lui Ionel Stanciu, Beni Bacsi, cand l-am vizitat, nu arata bine deloc: abia putea sa respire, avea o silicoza avansata. In fine, un alt nefericit a fost Dan Magdun, geolog la Ipeg Deva, cel care a supravegheat in permanenta zona, pentru a proba galeriile si forajele. Baiatul asta s-a indragostit de Elena, profesoara de franceza din Bucium Sasa, pe care, in cele din urma, a luat-o in casatorie. Doamne, ce casa frumoasa aveau sus pe culme! Erau fericiti, iar casuta lor traditionala din lemn, imbracata in scoarte romanesti, ar fi ravnita de orice turist. Din pacate, Elena a disparut intr-o zi, fugind cu un geofizician la Bucuresti. Dan a ramas neconsolat in varful muntelui, retragandu-se in singuratate.
Cazuri mai exista, localnicii le cunosc bine, important e ca oamenii sa inteleaga ca nu te poti juca cu lucrarea lui Dumnezeu, caci, vorba unui cantec: "Muntii cu brazii inalti/ de-ale Lui maini sunt lucrati...". Fac un apel la moti sa nu cedeze presiunilor pentru nimic in lume, caci vor fi aspru pedepsiti daca vor vinde Rosia Montana. Cine umbla sa distruga Muntii Apuseni va cunoaste nefericirea.
Dupa 25 de ani...
Astazi, cand se pregateste o nelegiuire inca si mai mare si cand nu mai exista scuza dictaturii comuniste (in schimb, putem admira din plin dictatura si mai urata a banului!), n-a apucat inca sa se usuce cerneala de pe avizele obtinute prin diverse mijloace, si cazuri notorii de blestem al aurului au fost puse in circulatie de comunitatea din Rosia Montana. Oamenii vorbesc ca nefericitul G., Dumnezeu sa-i dea sanatate, fost director al Eurogold, considerat unul dintre tradatorii muntilor Rosiei, are o ciroza avansata. Actualul director executiv al Companie, d-l D., omul care minte poporul cu televizorul, a fost marginalizat recent prin numirea altui director general in locul sau (el este, de asemenea, o persoana nefericita, intrucat sotia lui l-a parasit chiar in perioada implicarii sale entuziaste in afacerile Eurogold). Un alt infocat sustinator al distrugerii muntilor, presedintele Consiliului Judetean Alba, a trait recent absurditatea de a fi lovit, la sol, de elicea unui elicopter, care i-a zdrobit capul, la ora actuala aflandu-se in stare extrem de grava. Si pentru dumnealui ne rugam sa-i dea bunul Dumnezeu insanatosire adevarata, sa vada unde a gresit. Mai rau a patit-o fostul director al Exploatarii Rosia Montana, de numele caruia se leaga, de asemenea, instapanirea Companiei straine peste secretele ancestrale ale motilor si incurajarea exploatarii aurului in cariera deschisa, cum stia el prea bine ca facuse pe varful Cetate Ceausescu cel din mormant. Ne rugam Tatalui Ceresc sa-i ierte pacatele, deoarece, acum trei saptamani, a murit subit, in urma unei comotii cerebrale. In fine, seria continua (dar, din nefericire, nu pare a se incheia) cu cazul primarului din localitate. Nu conteaza in ce imprejurari, alesul obstei din Rosia Montana, pe care se pare ca n-o mai reprezinta decat partial, si-a pierdut un ochi. Dar un necaz nu vine niciodata singur, mai ales cand avem de-a face cu "blestemul aurului". La Sfintele Pasti din 2001, cand tot omul canta fericirea Invierii Mantuitorului, acelasi biet om s-a prabusit in biserica, fiind scos pe brate si stropit cu apa de consateni. Gest firesc din partea credinciosilor, mai ales ca d-l primar trezise mila tuturor cu putin timp inainte, cand isi inmormantase sotia, disparuta in urma sinuciderii. Blestem? Intamplare? Taina aurului si a Muntilor Apuseni o stie doar bunul si marele Dumnezeu.Ion Longin Popescu