</b><b>Copuzu - satul care pacaleste moartea</b><b>- "Schimbarea numelor", o traditie milenara, pastrata ca prin minune in campia ialomiteana, readuce in atentie opera de crestinare a dacilor, infaptuita de catre apostolul Andrei.
Piscul Crasani, obsesia arheologica a lui Vasile Parvan, revine in actualitate -
Sambata, 4 mai, anul 2002, orele 13, in satul ialomitean Copuzu. Au mai ramas noua ore pana la inceperea slujbei de Inviere si in curtea parintelui Nae Ion incordarea atinge proportii incredibile. Sunt toti, sunt multi, sunt adunati in jurul mesei, sub vechiul visin din care vantul imprastie flori vestejite peste bucatele de post: parintii, cei doi frati ai preotului veniti de la Bucuresti cu copiii si alte rude, intorsi cu totii de Pasti acolo unde le este cel mai bine, acasa, in satucul lor drag. Fericiti sa fie impreuna, vorbesc si rad, parca neobservand tristetea si ingrijorarea parintelui, care nu se bucura alaturi de ei. Sunt doua nopti de cand n-a mai inchis ochii, iar acum, dupa tristetea Prohodului si lungile spovedanii din zori, pare incapabil de a mai asculta pe careva. Blidul de orez asezat pe masa a fost dat la o parte. In fata sa se afla un morman de scrisori desfacute, pe plicul carora scrie citet si mare: "Raspuns urgent: nu veniti!", "Raspuns negativ: ritualul botezarii nu se mai tine anul acesta!". Le rasfoieste incet, incruntat: Botosani, Tulcea, Iasi, Bacau, Timisoara, Cluj, Constanta, Republica Moldova... sunt din toata tara si toate se sfarsesc cu: "Va rog, parinte, nu ma lasati!..." . Pe chipul sau se instapaneste o tot mai dureroasa nedumerire, o intrebare pe care-ar striga-o pana la Dumnezeu: "De ce, daca le-am scris sa nu vina, ca vin degeaba, de ce toti acesti oameni au venit si sunt acum in fata bisericii? De ce?...". Marturiseste ca pentru prima data in viata lui nu stie ce trebuie sa faca. Se simte pierdut, singur, fara reazem sufletesc.
Doar femeia din capul mesei stie. Ea este Maria Nae, mama parintelui si mama tuturor, inima intregului neam, cea care-i tine impreuna si le da rost. Cu gesturi nobile, sacerdotale, le imparte incet mancarea, indemnandu-ma si pe mine: "Va rog, mai serviti...", ochii sai cauta mereu spre fiul cel trist si e limpede ca sufera, sufera mult, chiar daca nici un muschi nu se clinteste pe chipul ei.
Istoria acestei napaste este destul de greu de inteles de catre un strain. De sute de ani, in satul Copuzu, aici si numai aici, aici si numai la miezul noptii de Inviere, are loc un ritual tamaduitor. Nenumarati bolnavi de epilepsie, de frica, de spaime, de boli nervoase, carora medicii nu le mai dau nici o sansa de vindecare, se tamaduiesc la Copuzu, in urma unui ritual de schimbare a numelor, savarsit intr-un anume loc din cimitirul bisericii, undeva in spatele altarului. Deoarece evenimentul are loc numai o data in an si doar o data intr-o viata de om, nefericitii acestia vin ca la o ultima sansa, ca la un ultim ajutor din partea lui Dumnezeu. Dar iata obiceiul: in Saptamana Mare a Postului, bolnavii aduc la biserica o oala noua, de pamant, cu apa neinceputa, ce se pastreaza sub sfanta masa in altar, pana sambata noaptea, apoi isi gasesc un "nas" dintre oamenii din sat, obligatoriu mirean, ortodox si de acelasi sex. Sunt neamuri intregi de astfel de nasi in Copuzu, oameni foarte curati trupeste si sufleteste, mai cu seama batrani credinciosi, lipiti de biserica, rugatori, si care nu pretind nici o plata in urma gazduirii si botezarii pelerinilor. La miezul noptii Invierii, cand preotul spune "Veniti de luati lumina!", in locul tainic din spatele bisericii "nasul" il dezbraca pe "fin" de toate hainele de pe el, il uda cu apa neinceputa, il inveleste cu o "crasma" alba, inchipuind renasterea si curatia, apoi il imbraca intr-un rand de haine noi, cumparate tot de el, rostindu-i noul nume, neaparat de sfant. Semnificatia acestui ancestral obicei, asemanator poate doar cu cel din Moldova, al "scoaterii copiilor bolnavi peste geam", este lesne de banuit: boala este astfel "pacalita", trasa pe sfoara, ea cautandu-l de acum inainte pe omul cu numele vechi si lasandu-l in pace pe omul botezat din nou, renascut. Cam asta ar fi, in linii mari, ceea ce unii numesc "erezia" de la Copuzu: un obicei ancestral, asimilat la credinta crestina, asa cum se intampla in toata tara, acolo unde traditia taraneasca e inca puternica. Mai trebuie spus ca niciodata, nici un preot din cati au fost la Copuzu nu s-a implicat in acest obicei, caci pe toata desfasurarea lui, preotul isi vede de slujba Invierii, in altar. Niciodata, insa, vreun preot din cati au fost la Copuzu nu a incercat sa se impotriveasca traditiei, care nu-l priveste pe el, ci priveste locul si obstea sateasca. E de acum traditie, traditie vie, seculara, o lege a pamantului, pe care fie o ingadui, fie pleci. Un obicei atat de puternic, incat a fost tolerat si pe timpul aspru, al comunistilor.
In ceea ce-l priveste pe parintele Nae Ion, "fiu autentic" al satului, nascut si crescut in Copuzu, tintuirea lui intre dogma bisericeasca, pe buna dreptate intoleranta cu ceea ce iese de sub canon, si presiunea exercitata de obste asupra lui, este de-a dreptul dramatica. In nici un an, pana la cei 33 pe care i-a implinit, n-a lipsit de la vreo slujba a Invierii. De copil, a simtit puterea uluitoare a locurilor natale, a rugaciunilor facute in biserica, a observat dragostea cu care satul i-a inconjurat mereu pe bolnavi, a vazut nu unul, ci sute de suferinzi si demonizati care se intorceau dupa un timp in Copuzu, multumind pentru miraculoasa lor vindecare. Preot tanar si vrednic, adorat de comunitatea fericita si mandra sa aiba in altarul bisericii pe unul de-al lor, asemenea inaintasilor sai, parintele Ion nu s-a putut opune traditiei, n-a putut opri un obicei secular, pe care intreaga comunitate a satului il impune si il doreste, mostenindu-l din generatie in generatie. Si poate ca lucrurile s-ar fi desfasurat de la sine, in reculegere si in liniste, in prelungirea unei durate de sute de ani, daca in primavara aceasta, revista noastra, pe linia campaniilor ei de salvare a traditiei vechi, populare, n-ar fi publicat un text despre ritualul savarsit in noaptea de Inviere la Copuzu. Daca ploua cu foc, nu s-ar fi iscat o valvataie mai mare. Autoritatea bisericeasca i-a interzis parintelui Ion sa mai tolereze "botezul" in cimitirul bisericii, in vreme ce sute de bolnavi, din toate judetele tarii, s-au revarsat peste sat. Slujitor disciplinat al Bisericii Ortodoxe, parintele Nae Ion s-a supus dispozitiei constiincios: le-a transmis tuturor suferinzilor care il contactasera prin scrisori, ca anul acesta "botezul" a fost interzis, ca traditia locului nu se mai tine. Deznadejdea nu se poate insa opri cu scrisori. Cu douasprezece ore inainte de Inviere, pe peluza din fata bisericii astepta deja un puhoi de lume, tineri, batrani si copii, veniti la Copuzu cu ultima lor nadejde...
In curtea casei, parintele Nae Ion simte deja lemnul crucii in spate: "Daca respect obiceiul si ma indur de bolnavi, Biserica va spune ca sunt un eretic; daca alung veneticii, satul ma va considera un ticalos...".
E sambata, 4 mai, ora 14 si au mai ramas doar opt ore pana la inceperea slujbei de Inviere. Maria Nae, mama parintelui, isi aseaza palmele pe umerii fiului sau, indemnandu-l bland sa se odihneasca.
La taifas cu rudele dacilor: "Poa" sa vie vladica de la Patriarhie, ca noi tot botezam!"
Odihna parintelui Nae e un ragaz pentru mine de a pasi pe ulitele largi ale satului. O prima si bizara observatie ar fi aceea ca aici, in mijlocul Baraganului neted si ars de seceta, se inalta cativa munti de pamant. Un zid de faleze abrupte, din lut roscat, taiate ici-colo de niste vaiugi inguste, prin care nu trece nici un rau, nici o apa, ci numai ploaia, din cand in cand. Cele o suta de case ale Copuzului sunt foarte izolate, adapostite intre o bucla ingaduitoare a Ialomitei si acest zid inalt de pamant, aflat in centrul campiei, intinsa intre Slobozia si Urziceni. Mai fusesem aici! La doar un kilometru distanta, urcasem versantul de la apus al acestui masiv de pamant, numit Piscul Crasani, impreuna cu iluminatul duhovnic de la Manastirea "Antim", parintele Adrian Fageteanu, in vremea cand acesta pornise sa ridice acolo o manastire, azi terminata si transformata in schit de maici (despre visul parintelui si despre sponsorizarile adunate cu ajutorul revistei noastre am relatat, pe larg, intr-un reportaj). Iata-ma, iarasi, pe locul vestitei cetati Hellis, Cetatea dacica a Soarelui si resedinta lui Dromichete, un centru de mare iradiere spirituala, vestit in intreaga Antichitate. Si abia acum imi amintesc ca jumatate din "muntii" acestia au fost inaltati, de fapt, printr-un urias efort omenesc, ca ei sunt niste strabune "valuri" de aparare, pe care vechii geti le ridicau cu mult inaintea valurilor lui Traian. Asadar, Cetatea Soarelui Hellis a fost chiar aici, deasupra frumosului iaz licarind in lumina dupa-amiezii, din satul ialomitean Copuzu...
Haladuiesc pe ulitele inguste, acoperite de un nisip fin si auriu, asemenea celui de pe tarmuri de mari. Aflu ca oricate ploi ar cadea, nisipul asta se usuca imediat, nu se lipeste de picioare, ca nimeni n-a vazut vreodata noroi la Copuzu. Casele sunt mici, dar ingrijite, cu ograzile napadite de flori si impartite de garduri, oamenii merg incaltati, nu desculti sau in slapi, nimic nu te duce cu gandul la acea delasare vecina cu mizeria a obisnuitelor sate de Baragan. Din loc in loc, deasupra acoperisurilor de tigla, tasnesc cumpenele inalte ale "buduroaielor", puturi adanci si vechi, facute cu piatra cumparata de la munte, caci nicaieri aici, pe-o raza de zeci de kilometri, nu gasesti vreun bolovan mai mare ca pumnul. Si tot privind, in asteptarea ceasului Invierii, spre Piscul Crasanilor, o neobisnuita idee incepe sa ma insoteasca: oare n-o exista vreo straveche legatura intre obiceiurile pamantului si faptul ca aici a fost odinioara Cetatea dacica a Soarelui? De ce s-a nevoit atat de mult marele duhovnic de la Manastirea "Antim" sa ridice o manastire exact in acest loc? Cu aceasta stranie banuiala in minte, am batut la prima poarta a unei case si, fara nici o introducere, am intrebat-o pe femeia care mi-a deschis daca a auzit vreodata de daci. Maria Dumitrache are 72 de ani, este de mult vaduva, intreg anul poarta numai vesminte negre. Intamplarea face sa am in fata pe una dintre cele mai vestite "nase" ale Copuzului. Stam amandoi in curtea lucind de curatenie, inaintea unei mese lungi si goale, pe care este asezat doar un pahar cu apa. Intr-adevar, femeia aceea imi vorbeste despre daci ca si cum i-ar fi fost niste rude de sange, nu prea indepartate. "Da, ne spunea batrana maica, bunica luÕ mamaia, ca aicea sus la noi e un morman de pamant de pe timpul dacilor, in care erau scobite case si biserici. Si noua tare ne placea cand sedeam asa seara si ne povestea cum erau dacii, cum a auzit si ea de la mamaia ei. Zice ca erau imbracati cu niste camasi luuungi..., lungi de tot, albe, pana in pamant, incinsi c-un brau peste mijloc si peste cap aveau ca o banda infasurata la tample. Zice c-ar fi fost niste ciobani bogati, si dupa ce n-au mai fost dacii, din movila aia zbucneau flacari si atunci lumea sarea in sus si vorbea ca acolo trebe sa fie comoara regelui dacilor, Dromichete. S-au pus pe sapat, da" sapau numai in anumite <<stiri de zile>> - de Sfantu" Gheorghe, de Sfantu" Andrei - tot piscu" asta de aici l-au sapat, si unii zic ca au gasit aur. Flacarile astea le-am vazut si eu. Cand a murit fratele meu, Gicu, a venit seara ploaie mare si sedeam la cumnata-mea in curte. Si, stand noi acolo, dom"le, a vuit asa o flacare pe sub zboanca asta de aici, ca focu" a vuit! Si tot satu" a strigat: <<Iote, arde auru" dacilor!...>>". Cat despre obiceiul botezului, Maria Dumitrache nu-si da cu parerea, ci stie tot "de la bunica lu" mamaia", ca asa i-a botezat Apostolul Andrei pe dacii de la Piscul Crasanilor. "Cum sa ne <<enterzica>> noua obiceiu" nostru, daca asta asa s-a pomenit de cand ii lumea si pamantu"? Sunt femeie batrana, am 72 de ani, sunt nascuta, crescuta, cununata aici si mama lu" mama tot asa l-a pomenit. Ce vrajitorie, dom"le, ca parintele nici habar nu are, el isi vede de slujba lui. Sa vie diseara aici Preasfintitu", al mai mare dintre preoti poa" sa vie, si noi tot botezam. Ce-o sa-mi faca? Doar n-o sa ma duca pe mine, femeie batrana si vaduva, la puscarie? Ca oamenii nu vin aici din toata tara de fericiti, vin de amarati, si pe noi nu ne lasa Dumnezeu sa nu-i ajutam. I-am ajutat si pa vremea lui Ceausescu, doar n-o fi acuma mai rau! Daca l-as vedea pe mai-marele popilor, i-as zice asa: <<Parinte, de ce ne strici rostu"? De ce vrei tu sa piara obiceiu" nostru? Ca noi asa l-am pomenit...>>.
Eu am invatat sa botez de la un mos batran, unu" Niculae Barbu, si aproape toti finii pe care i-a botezat mosu" ala s-au vindecat. Tin minte ca eram fata tanara cand am vazut intrand in biserica noastra un baiat chipes, care era sub o vraja. Necheza ca si caii - nu-l puteau tine tac-su si ma-sa de maini - si baiatu" asta a pus ochii pe mine. Mi-a fost frica. L-a botezat Niculae Barbu si cand s-a intors aici, de Sfanta Inaltare, era om serios, insurat, cu nevasta pe leaganul carutii. A venit la mine in poarta si si-a cerut iertare, zicand ca nu-si mai aduce aminte ce-a facut in biserica si ca acum s-a facut bine...
Eu am aici in casa patru fine. O fetita din Constanta a venit de miercuri. Epilepsie. Si dupa ce-a stat de doua ori in biserica, la sfintele slujbe si masluri, n-a mai cazut. Si asa ce fericita era... Vrea sa-si schimbe numele in Maria, asa cum ma cheama pe mine."
Bat si la alte porti, vorbesc si cu alti oameni, prilej de a-mi da seama ca mai toate casele sunt ticsite de bolnavi si oameni straini, ca intreg satul a tinut Postul Mare de la inceput la sfarsit, ca intreg satul sta acum ca pe jar, in asteptarea sentintei parintelui Nae Ion: se va tine sau nu botezul lor? "La noi asa s-a pomenit...", vorba asta o spun mereu copuzenii, o spune nasa Maria Manea, care gazduieste in casa tot patru fine, dintre care una, tanara brasoveanca Andreea Tican, i-a cazut chiar draga, o repeta nasii Jan Preotescu "Chibrit" si Traian Dudu, o repeta ingandurata si batrana Maria Pricopsitu, cea mai veche dintre nasele Copuzului, cea care i-a invatat pe toti ceilalti. Rar o femeie atat de smerita... Acum, la sfarsitul postului, aproape nu-si poate ingadui sa vorbeasca cu voce tare, pentru ca nu cumva vreun cuvant prea semet sa-L supere pe Dumnezeu. Cel putin asa imi spune barbatul ei, Vasile. El e cu totul alta fire. Cioban iute la manie, salbatic la vorba si netemator de legile omenesti, zice ca, daca obiceiul n-o sa se tina in sat, el pune caii la caruta, se duce la Slobozia si-i spune episcopului in fata: "Cum ma vezi mata si cum te vad: <<Preasfintitule, asa ceva nu se poate!>>. Ce, o sa-mi taie gatu"? Nici aia de pe front nu mi-au taiat gatu", nu mi-a taiat gatu" nici Ceausescu, cand n-am vrut sa bag oile la colectiva, n-o sa-mi taie gatu" tocmai acu", un om al lui Dumnezeu! Eu am 81 de ani, 8 copii, 35 de nepoti si 4 operatii. Cand eram copil de 12 ani, l-am intrebat pe bunicu" meu de unde-i obiceiu" asta si el mi-a zis ca nu stie, ca si el asa l-a pomenit..."
La noapte, Maria Pricopsitu va boteza trei femei: una din Bacau, una din Targu-Jiu si alta mai tanara, din Constanta. Pe toate trei le gazduieste gratis. Fara nici un cuvant, batrana scoate dintr-un cufar o fotografie infatisand un copil imbracat scolar, scriind intr-un caiet. "Cand l-am botezat, avea trei ani, corpu" stramb si manutili pline de vanatai de la perfuzii. Nu statea in picioare, abia-l duceam in brate si cand l-am pus jos la sfintele masluri, i-am luat manutili cu mana ca sa i le pun pe Sfanta Carte, asa era de neputincios. Pai mai visam eu ca se face asta baiat de scoala, sa-mi trimeata mie poza?..." Pe spatele pozei vad scrisul caligrafic al unui premiant cu coronita, de clasa intai: "Multumesc, nanasa, ca mi-ai salvat viata. N. Valentin. 1995".
Carutele cu ardeleni
Acul ceasornicului ajunge in dreptul orei cinci si parintele Nae Ion iese din casa. N-a reusit sa se odihneasca nici macar cinci minute. Fratii lui evita sa ii vorbeasca, prefacandu-se ca nu-l vad. Numai mama a ramas tot acolo, in capul mesei, si tace. Indraznesc sa-l tulbur cu naiva, dar fireasca intrebare de ce ritualul schimbarii numelor a fost socotit necanonic, de vreme ce nasii pe care tocmai ii cunoscusem sunt niste oameni cu atata credinta in Dumnezeu, atat de convinsi ca vindecarile acelea se petrec sub protectia Lui. Doar toti bolnavii veniti in sat isi au nadejdea in Biserica! Parintele imi spune ca nu-mi poate relata istoria acestui obicei decat de acolo, de sus, de pe Pisc. "De acolo istoria se vede mai bine", zice si urcam impreuna, pe carari doar de el stiute, pe Piscul Crasani. Pare de necrezut, dar se face frig, tot mai frig, iar vantul naprasnic aproape ne opreste inaintarea. "Vedeti cum apara piscul acesta al dacilor satul nostru? Asa l-a aparat intotdeauna..." Un zambet palid strabate ochii negri, nelinistiti ai parintelui, un zambet venind mai degraba dintr-o adanca amaraciune. Aproape de varf, intalnim doi ciobani vanjosi, cu ochi albastri si barbiile rezemate in bote. In pofida caldurii, sunt imbracati cu svetere de lana impletita, pe cap poarta cusme brumarii, intoarse, de oaie turcana. La picioarele lor pasc oi. Sunt multe, aproape o suta, iar tabloul mi se pare o adevarata ciudatenie: in mijlocul Baraganului, ciobani pascandu-si oile pe un pisc de pamant... Parintele le da binete, caci sunt doi veri de-ai sai, fratii Gheorghe si Jan Nicolescu. "Parinte", spun, "dar oamenii astia se imbraca, se poarta, se sprijina in bate ca niste oameni ai muntelui. Ce cauta ciobanii astia aici, in mijlocul Baraganului?" Preotul isi trage sufletul, spunandu-mi ca da, am banuit bine: aproape toti copuzenii - inclusiv el - sunt urmasi ai pastorilor fagaraseni din Sambata de Sus si de la Berivoi, plecati din Imperiul austro-ungar la 1864, satui de umilinta si nedreptate, ispititi de inlesnirile reformei de secularizare a lui Alexandru Ioan Cuza. Verii incuviinteaza din cap, caci stiu prea bine aceasta istorie. Strabunicii lor inca mai purtau amintirea carutelor impovarate de prunci si provizii, leganandu-se prin stepele parjolite, a sperantei batranilor fagaraseni care scrutau orizonturile netede ale "campiei fagaduintei", cautand loc prielnic pentru un nou sat: "In Regat vom primi pamant!". Lozinca aceasta a facut sa curga multa omenire din Transilvania catre Baraganul ialomitean. Dupa atata pustietate, cand au ajuns aici li s-a parut ca vad Paradisul: piscul prelung, ocrotitor de dusmani si de vanturi, apa Ialomitei, in care-si puteau indestula turmele si, mai cu seama, biserica, o biserica alba, cu o singura turla, inaintea careia au cazut cu totii in genunchi, nevenindu-le sa-si creada ochilor ca e atat de asemanatoare cu cea zidita de Brancoveanu la Sambata Fagarasului. Si, tot minune, biserica era goala, in buna stare, caci fusese parasita recent de calugarii greci, care-si pierdusera aici, odata cu noua lege a secularizarii, toate pamanturile, veniturile si drepturile. E uimitor insa ca acesti ciobani fagaraseni nu si-au pierdut nici obiceiurile, nici apucaturile, nici aspra fire munteneasca. De aceea, casele si curtile lor sunt atat de ingrijite, de aceea se reazema si azi cu barba in bote, de aceea sunt si astazi unanim numiti "mocani", adica "oameni care ingrijesc animale", spre deosebire de "cojanii" satelor din jur, adica "lucratori de pamant", adica "oameni care lucreaza cu ziua la boier, care mananca cat muncesc. Cat nu, stau si asteapta primavara...".
Faima aceasta de "mocan" a fost platita insa cu lungi suferinti. "In 1865 s-a inchis granita, peste noapte. Strabunica mea era inca tanara cand a trecut. A trecut seara, impreuna cu niste vecini, si granitele s-au inchis in urma ei: a doua zi in zori nici unul din familie n-a mai putut sa treaca. Pe munti aparusera garzile. Fratii ei au ajuns in Regat abia peste 20 de ani, cautand-o din sat in sat, prin campie, si cand au ajuns in Copuzu, au observat la oamenii locului niste bunde cusute cu un model de flori ce nu se faceau decat la ei, in partile Fagarasului. <<Cine face bundele astea?>>, au intrebat si toti i-au indrumat spre capatul satului, la <<baba Ana>>, o mocanca de acum maritata, cu copii mari. Au venit la poarta ei si-au intrebat: <<De unde stii sa faci bundele astea, femeie?>>. Si ea a povestit de unde stie si atunci unul dintre frati si-a dat seama si a strigat: <<Tu esti, surioara?>>, iar ea s-a aruncat in bratele lui, plangand..."
Parintele Nae Ion isi drege glasul inecat de lacrimi, vrand parca sa puna capat oricarei emotii ce-l priveste doar pe el, nu pe altii: "Asta ar fi o prima varianta a originii obiceiului de schimbare a numelor: ca el ar fi fost adus de stramosii nostri, pastori din Ardeal. Ceea ce eu nu cred, fiindca nicaieri, in nici unul din satele Fagarasului si nici in restul tarii nu s-a pomenit ceva asemanator. O alta varianta ar fi aceea ca ritualul ar proveni de la calugarii greci, care de altfel au si ctitorit biserica satului. Biserica aceasta a fost un metoc al unei manastiri mult mai mari, aflata la sapte kilometri in deal, in padurea numita si astazi dupa numele lor: Padurea Calugareasca. Fiindca aveau prea mult de mers pana aici, spre a-si adapa vitele in Ialomita, monahii greci au hotarat sa zideasca la Copuzu o <<manastire-fiica>> in care, nefiind destui monahi, ritualul botezului s-a schimbat, putand fi savarsit, probabil, si de catre mireni. Batranii satului sustin ca intreaga manastire de la Calugareasca ar fi fost <<mutata in caruta>> din deal, bucata cu bucata, si tot ei spun ca in spatele altarului bisericii din vale ar fi fost inainte o alta, intemeiata de monahi ortodocsi romani. Strabunicii mei ziceau ca au vazut acolo niste pietre de mormant, pesemne lespezi ce acopereau oseminte de martiri sau ierarhi, caci doar acestia puteau fi ingropati atunci in pronaosul unei case a lui Dumnezeu. C-o fi fost, ca n-o fi fost... nu stiu. Dar eu, ca preot, va marturisesc, punand zalog toate darurile ce mi-au fost incredintate prin taina hirotoniei, ca locul acela din spatele altarului are forta. Am simtit-o deplin, e ca un fior ce iese din pamant, ca o chemare tainica spre ceva nedefinit. E ceva ca o jale, ca un dor dupa Dumnezeu... Acolo se pot intampla cu adevarat minuni".
Apostolul Andrei, la Cetatea Soarelui
Vantul se preschimba in stihie si trebuie sa ne asezam. Nici aceasta a doua varianta cu monahii fanarioti nu este spre crezarea parintelui Nae Ion. Suntem in varf, chiar in varf, preotul se ridica in picioare, desfacand larg bratele, iar naprasnicele vijelii nu reusesc in nici un chip sa il clinteasca. "Noi vrem sa dovedim ca existam, ca nu suntem aici de ieri, de alaltaieri!", vorba asta avea s-o repete mereu de acum inainte, asemeni satenilor care striga: "La noi asa s-a pomenit de cand ii pamantul si lumea!".
"-Vedeti unde ne aflam noi acum?...". Cu o palma, parintele imi arata muntii, niste munti adevarati, banderola cetoasa a Carpatilor de Curbura, cu cealalta palma - undeva spre miazanoapte, nevazuta silueta a Dunarii. "Suntem la o suta de kilometri departare de munti si la inca o suta de kilometri departare de Dunare. Uneori, primavara se vede zapada albicioasa pe Muntii Buzaului, alteori, vara, ajung pana la noi miresmele sarate ale marii... In drumul sau din Scythia Minor catre munti, Sfantul Apostol Andrei nu avea de mers pe jos pana aici mai mult de trei zile..."
Ideile parintelui incep sa se inlantuie, sa se inflacareze, e o desfatare sa asculti din gura lui aceasta istorie vie, concreta, pe care intr-adevar, numai de aici de sus poti sa o vezi: "In anul 1912, celebrul arheolog Vasile Parvan a locuit chiar in Copuzu, la o familie numita Tocaneanu, copiii celor de atunci traiesc si astazi in sat si isi amintesc. Dupa cum vad ca stiti, el vorbeste pe larg in monumentala sa lucrare <<Getica>> despre Copuzu si vestita cetate a regelui dac Dromichetes, de la Piscul Crasanilor. Fapt este ca, desi aceasta mare dava a fost distrusa de barbari cu un veac inainte de Hristos, populatia getica nu a disparut, ci s-a refugiat la poalele Piscului, intr-o regiune cu paduri si tufisuri dese, ce oferea oamenilor un bun adapost. Chiar numele de <<copuzu>> vine din vechea slavona si nu inseamna altceva decat <<hagi>>, loc napadit de tufisuri. Asa i-a gasit Sfantul Apostol Andrei, in primul veac dupa Hristos, pe dacii de la Piscul Crasanilor...".
Parintele si l-a inchipuit adesea pe apostol calatorind prin campie. Descult, cu desaga pe umar si ucenicii in urma sa, lasand episcopi in cetati, care invatau la randu-le alti ucenici, imprastiind astfel noua lege a crestinismului. "Imaginati-va acum: in drumul sau de la Dunare spre munti nu era nimic. In afara de Hellis, nu mai exista nici o alta cetate locuita, cercetarile arheologice o dovedesc limpede. Pe acele timpuri, nu existau nici macar sate de sine statatoare, singurele asa-zise sate erau adunate tot in jurul cetatilor. Si atunci, cum sa nu-i atraga atentia un ditamai Pisc al Crasanilor, unde se afla si o stralucita Cetate a soarelui? Interesul lui era sa propovaduiasca Evanghelia unui numar mare de oameni, nu in desert. Se pare, asadar, ca aici, in <<hagiul>> din lunca Ialomitei, Apostolul Andrei i-a botezat pe dacii coborati din Cetatea Soarelui..."
Trebuie spus de la inceput ca toate aceste afirmatii nu sunt doar banuieli nazarite peste noapte. Parintele Nae Ion a studiat aceasta problema ani de-a randul, iar obiceiul botezului din satul sau a facut chiar obiectul lucrarii lui de licenta, de la absolvirea facultatii. Sa il ascultam insa mai departe: "Crestinandu-i pe daci, Andrei a legat botezul de cel mai insemnat eveniment posibil - Invierea, pe care a vazut-o cu ochii, fiind contemporan cu Hristos, si l-a savarsit cu apa, la varsta matura, asa cum ii boteza pretutindeni pe vechii catehumeni, adica pe paganii chemati la credinta. <<Crasma>> pe care o imbraca azi noul botezat nu este decat panza alba a neofitilor din primele veacuri crestine, adica a celor care au primit botezul si care erau datori a o purta opt zile la rand, ca simbol al curatiei. Andrei a plecat mai departe, lasandu-i aici pe ucenicii care, cu timpul, n-au mai inteles sau au uitat care este adevaratul mister al botezului, facand un <<surogat de botez>>, o practica ce se desfasoara paralel cu biserica, nu insa dincolo de biserica. Asta ar fi cea de-a treia varianta a originii ritualului din Copuzu si pe aceasta eu, personal, o consider cea mai apropiata de adevar...".
Lucrarea de licenta a parintelui Nae avea urmatoarea concluzie: "Prin toate acestea, arat si constat ca in satul meu nu se intampla o erezie, ci o traditie (...). Obiceiul pascal din satul meu cred ca nu este o practica necanonica, caci in primul rand e numit impropriu <<botez>>. Asa precum am spus, <<nasul>> nu rosteste nici o formula, nu boteaza in numele Sfintei Treimi si nu se anuleaza botezul primit dupa nastere. Aceasta practica e o reminiscenta a vechilor catehumeni din biserica primelor veacuri crestine, care primeau botezul doar la sarbatori mari ale crestinatatii". Indrumatorul de licenta, insusi decanul Facultatii de Teologie, parintele Nicolae Necula, i-a pus nota 9, raspunzandu-i textual: "Parinte, daca obiceiul vindeca oameni, nu te agata de el. Lasa-l!". Pentru ca anul acesta, intr-o emisiune televizata, acelasi parinte Necula sa-l acuze in fata unei tari intregi pe preotul din Copuzu, de vrajitorie si paganism...
Dar de aici, de sus, toate acestea ii par parintelui Nae neinsemnate. "Noi trebuie sa dovedim ca am continuat dintotdeauna sa existam! Undeva, in strafundul timpurilor si al subconstientului nostru, sunt aceste obiceiuri, pe care nimeni nu le poate interzice. Ele exista de la sine. Oamenii, comunitatea sunt cele care mentin aceste traditii stravechi, nu eu. Caci biserica nu e a preotului, e a comunitatii, eu sunt doar cel care ia stafeta si o da mai departe. Iar comunitatea are dreptul - da, are dreptul! - la traditiile ei..."
Inainte de a cobori, parintele Nae Ion avea sa-mi dezvaluie un mare secret al sau, o descoperire pe care a facut-o stand aici, singur, in urma cu un an. "Va spun lucrul acesta doar pentru a va da seama ce putere, ce uriasa incarcatura spirituala au tinuturile de la poalele piscului Crasanilor: aici se formeaza o cruce spirituala, formata din cinci biserici! Cinci biserici construite in epoci diferite, de oameni diferiti, care nu stiau unii de altii, formeaza intre ele o cruce perfecta, pe care o poti masura la milimetru, asa cum fac topografii. Uitati-le: manastirea de la Balaciu in mijloc, pe latura mica, turlele bisericii de la Copuzu si a celei din satul Sarateni, iar pe latura mare, biserica din Sfantul Gheorghe si cea a manastirii de pe Piscul Crasanilor, ridicata de parintele Adrian. Eu cred ca asemenea potriviri nu sunt intamplatoare, ele arata ca locul, locul acesta are in el ceva sfant, o forta spirituala de care cel mai adesea nu suntem constienti. Aceasta este mica mea <<erezie>>: adesea mi se intampla ca numai aici, in locul unde m-am nascut, numai in linistea asta pot sa Il simt cu totul pe Dumnezeu. Numai aici pot sa Ii pun la picioare sufletul meu pe de-a-ntregul."
Minunea din noaptea Invierii
Este ora opt. Cade inserarea, pe ulite satenii se aduna in palcuri si-si fac mii de cruci, zicand ca n-au mai vazut atata lume straina adunata in satul lor, de cand s-au pomenit. Anii trecuti, in noaptea Invierii se botezau doar cate doi-trei bolnavi, cel mai adesea localnici. Lumea nu stia. Acum sunt sute, adunati puhoi in fata bisericii, unii dormind pe iarba, altii confesandu-se soptit despre toate manastirile prin care au trecut, despre icoanele tamaduitoare pe care le-au sarutat, despre toti medicii care n-au reusit sa le gaseasca leacul. Pe oricine intrebi de unde a aflat despre botezul din Copuzu iti raspunde, invariabil, "din <<Formula As>>" si nu stiu inca daca trebuie sa ma simt mandru, daca nu cumva popularitatea revistei noastre va face mai mult rau decat bine, in noaptea asta.
Pe bolnavi ii recunosti usor, desi vor sa para dezinvolti si ca toti ceilalti. Ii tradeaza mereu privirea aceea pustie, pierduta in gol, si o anume dezorientare disperata, cu care se misca prin multime, incercand sa-si gaseasca insotitorii. Multi sunt bolnavi de teama, "de sperietura". E cazul tanarului acela din Iasi, terorizat de niste "gradati" in timpul stagiului militar, e cazul barbatului acela din Targoviste, care vede mereu in spatele sau silueta unui dulau negru... Sunt unii care n-au stiut toata viata lor ca sunt bolnavi - intrucat crizele de epilepsie sunt adevarate scurt-circuite ale constiintei, iar cel care te supravegheaza iti poate relua pur si simplu viata de acolo de unde ea s-a intrerupt - si acum li s-a spus pentru prima oara. Este cazul lui Razvan Popsa din Sibiu, tanarul pe care lumea il asculta cu gura cascata, spunand pe de rost toate orasele Venezuelei si jucatorii tuturor echipelor romanesti de fotbal, incepand din anii 60. Alaturi, in picioare, e tatal Traian, cu parul si barba albite prea devreme. I-a dat Dumnezeu doi baieti. Unul e genial, inalt de un metru optzeci si atragator, cunoscut instrumentist de chitara clasica, student la Conservatorul din Berlin. Celalalt e aici, in cimitirul bisericii de la Copuzu. Este si cazul frumoasei Monica din Covasna, o fata de care te-ai putea indragosti nebuneste, fara sa te gandesti o clipa ca, cel putin de trei ori pe saptamana, intra in niste crize vecine cu moartea. Li s-a spus tocmai acum ca sunt bolnavi, fiindca intr-un fel asta e pentru ei ultima sansa: se vor vindeca acum, in noaptea aceasta, sau nu se vor vindeca niciodata! Nimeni nu zice "am venit sa incerc", toti sunt siguri ca prin ajutorul lui Dumnezeu, boala lor va fi pacalita si invinsa.
Parintele imi da dezlegarea de a intra in altarul bisericii, acum si oricand voi voi, chiar si in timpul slujbei Invierii. Sunt singurul om care are privilegiul de a-l urmari pregatindu-se pentru sarbatoarea cea mare, netezind cu grija epitaful de pe sfanta masa, aranjand cu smerenie si luare-aminte Cartea ferecata in argint, chivotele cu sfintele daruri, stergandu-le pe toate de praf, mangaindu-le ca pe nepretuite comori, imbracand in cele din urma mantia cea alba, stralucind de lumina. Si, parca o data cu noul vesmant, preotul se schimba pe de-a-ntregul. Chipul i se transfigureaza, toate framantarile de peste zi sunt date uitarii. De acum si pana in zori, "parintele Nae Ion - omul" nu mai exista. S-a facut ora zece si preotul iese din altar in fata unui ocean de tacere. Lumea asteapta paralizata de teama, nu se aud decat undeva, in spate, gemetele lungi, gangurite, ale unor copilasi bolnavi. Deodata, frumoasa Monica se prabuseste la pamant, dar mama ei nu pare nelinistita: coboara incet langa dansa, cuprinzandu-i fata in palme, lasandu-i corpul sa se zvarcoleasca pana la capat. Iar parintele incepe sa le vorbeasca tuturor. "Dupa cum stiti, autoritatea bisericeasca mi-a interzis anul acesta sa mai accept in parohia mea obiceiul schimbarii numelor. Daca asta e vointa Preasfintitului Damaschin, episcopul Sloboziei, atunci eu, ca preot, trebuie sa ma supun. Eu, ca preot, nu va voi lasa sa faceti botezul anul acesta..." De peste tot se aud murmure de deznadejde si suspine de plans. "...Eu nu va las sa il faceti, insa voi - voi, si nu eu! - il veti face. Daca ati avut statornicia sa ramaneti aici, inseamna ca, intr-adevar, sunteti chemati de Dumnezeu!" O explozie mocnita de bucurie face sa tremure zidurile bisericii. Parintii isi iau in brate copiii, strangandu-i pana la sufocare, si chiar barbati in toata firea se imbratiseaza precum niste copii. Bucurie fara cuvinte, o bucurie navalnica si sincera, de oameni suferinzi...
La ora 11.30 s-a petrecut un fapt ce prezinta interes: in biserica au intrat copuzenii. Imbracati in hainele "de bune", smeriti si curati, batranii ciobani isi ocupa ceremonios locurile in stranele vechi de sute de ani ale neamurilor lor.
E ora douasprezece fix, ceasul cel de varf al Invierii. Imnul puterii lui Dumnezeu e intonat de sute de voci. Din adancurile bisericii cufundate in bezna razbate glasul inabusit al parintelui, chemand credinciosii sa ia lumina. Si palpairile facliilor se intind incet spre iesire... Cine sa poata ghici ce se petrece afara? O invalmaseala de trupuri albe, risipite in tainita noptii, niste panze lungi, fluturand fantomatic pe deasupra pamantului, pocnetul norocos al oalelor sfaramate de temelia bisericii, strigatul biruitor al nasilor, care a rasunat aici dintotdeauna: "Sanatate sa-ti dea Dumnezeu!". Pare grotesc, pare inspaimantator, dar totul e de fapt bucurie, bucuria ca, o data cu Mantuitorul, bolnavii au inviat si ei, lasand in urma tristetea, suferinta si moartea. Si "botezatii" ies, unul cate unul, din negura stihiica a zidurilor - in stanga femeile, in dreapta barbatii -, imbracati in haine noi, cu eticheta la guler, purtand nume noi, de sfinti mari si ocrotitori. Oamenii reintra in biserica, isi gasesc fiecare cate un loc si raman acolo pana la ziua. A urmat o slujba obisnuita, frumoasa, ca toate celelalte ale Invierii. Pana la sfanta impartasanie au mai cazut patru oameni, dar rudele lor nu s-au speriat. Dupa ce si-a revenit, un barbat din Timisoara mi-a spus: "Simt ca aceasta criza a mea a fost ultima".
La orele sase ale diminetii, parintele Nae parea cu adevarat fericit. Respectase canonul bisericesc, dar facuse si pasul, isi tinuse vechiul legamant facut pamantului acestuia si celor din neamul sau. Nu mai avea ce pierde. Imi face semn, peste puhoiul de frunti scaldate de mir, sa mai raman. Si dupa inca o ora, singuri in biserica, ciocnim bucurosi oua rosii.Bogdan Lupescu
Foto: Petre Cojocariu