Au venit americanii! Si ce daca?
Ani de-a randul, pe plaiurile mioritice au curs, firav, e drept, izvoare de lapte si miere. Din import, de regula. S-au facut spontane gesturi de generozitate, s-au pus mintea si umerii la treaba. S-au facut donatii de bani, haine sau carti. Aveau, n-aveau treaba, echipe de entuziasti veneau de peste mari si zari fie sa construiasca orfelinate, fie sa modernizeze aziluri pentru batrani. Plantau un copac sau faceau curatenie pe Valea Prahovei. Protestau impotriva sacrificarii cainilor vagabonzi sau a transformarii zonelor rurale in gropi de gunoi. Entuziasmul acesta de import a fost contagios si, intr-o vreme, sute de romani li s-au alaturat. S-a manifestat impotriva betonierelor care contaminau cartierele marginase din Bucuresti. S-au organizat colecte de haine pentru saraci sau sinistrati, s-au strans carti pentru Basarabia si bani pentru biserici. Apoi, entuziasmul s-a cam stins. Nu al lor. Al nostru.
Chiar daca si-au pus problema, nu o data, ce se intampla cu ajutoarele financiare, si nu numai, pe care le inghite cu aviditate Romania, chiar daca oficialii sau opinia publica de la noi nu prea reactioneaza, iar cand o fac, singurele semne sunt insinuarile ca ajutorul nu este de buna-credinta, ca ni se va cere, la un moment dat, un pret si nu stim cat de mare este, dorinta organizatiilor din strainatate de a ne ajuta nu s-a stins.
Acum cateva luni, centrul Aradului a fost invadat de mai bine de cincizeci de studenti americani. Ei au pus mana de la mana, bursa de la bursa, si au venit in Romania pentru a transplanta aici, in Arad, o parte din civilizatia la care tanjesc romanii. Ei auzisera ca Romania este o tara cu mari greutati, care le interzic oamenilor sa se mai bucure de frumos. Si, desigur, mai stiau ca romanii au scrutat orizontul ani in sir asteptandu-i pe americani. Sau, daca nu vin ei, macar bunastarea lor. Studentii americani au venit, asadar, cu ganduri bune. Aproape peste noapte, fara sa primeasca vreun ajutor, au amenajat mai multe locuri de joaca pentru copii. Au pus banii jos, au facut rost de scanduri, puieti, gazon, vopsea, au improvizat cateva centre de lucru unde se taia fierul si se sudau leaganele si cadrele metalice pentru cosurile de baschet, ma rog, au facut totul de la A la Z, ca in Vestul salbatic, pe principiul help yourself - ajuta-te singur.
Aradenii au primit cu calm schimbarile. Gurile rele zic ca ei s-au multumit sa priveasca de departe echipele de studenti, fie sorbind o bere la crasma de peste drum, fie mancand seminte. Cert este ca nu s-a implicat nimeni, multumindu-se sa fluiere a paguba si comentand cu glas tare ca iar au venit astia, occidentalii, sa se dea mari si sa ne faca program. Dupa ce si-au terminat munca, studentii si-au strans sculele si au plecat sa vada la fata locului tara lui Dracula. Au lasat in urma numai copii fericiti. Nu pentru multa vreme. Copiii au apucat sa se joace in cele cateva parcuri doar cateva zile, pana cand betivii locului au descoperit cat de comod e sa dai berea de dusca intr-un leagan si ce confortabil e sa tragi un pui de somn pe o banca din parc. Mai mult, intr-o noapte, un parculet a fost devastat de baietii de cartier. Leaganele au fost rasturnate, bancile au fost smulse din pamant, scandurile au fost rupte, pietrele puse ca decor au fost rostogolite in mijlocul strazii. In celelalte parculete din oras, situatia este aceeasi. Gospodarii din zona au descoperit ca e mai comod sa-si arunce resturile intre tufele plantate de tinerii americani. Pentru chibiti a fost un bun prilej sa spuna ca astia, americanii, ca si nemtii, britanicii sau mai stiu eu ce increzuti, nu stiu sa faca lucrurile rezistente, durabile, ci doar asa, sa-ti ia ochii cu poleiala si ambalajul. Si au dreptate. Parculetele tind sa redevina ce au fost timp de decenii, maidane si gropi de gunoi. Si ce poate fi mai durabil si mai rezistent ca ele?N.C. Munteanu