Reflectii la "lectia franceza" Cel de-al doilea tur de scrutin al "prezidentialelor" franceze s-a incheiat exact cum s-a prevazut: Jacques Chirac a fost reales cu peste 82% din voturi. Stanga si dreapta moderata s-au mobilizat exemplar. Extremismul a fost sever admonestat si situatia a revenit la normal. Asa s-ar putea sustine la o prima privire asupra rezultatelor. Democratia si-a demonstrat inca o data capacitatea de a-si corecta "din mers" erorile, de a opta pentru "raul cel mai mic". Alegerile legislative ce vor avea loc in luna urmatoare ar trebui sa o confirme. Daca Frontul National al lui Le Pen va obtine in jur de 10% din voturi, s-ar dovedi ca ascensiunea extremismului, concretizata in surpriza de la "prezidentiale", a fost doar un accident. Un "accident" cu valoarea unui semnal de alarma pentru ca, dincolo de rezolvarea situatiei, cauzele raman. Nenumarati analisti au facut deja inventarul lor. Una ar fi interna. Franta fiind "sufocata" de un val urias de imigranti din lumea araba si din Estul Europei, val ce creeaza o presiune fantastica pe piata muncii in detrimentul localnicilor nativi. Ei trebuie sa suporte, prin impozite si taxe, cheltuielile pentru integrarea noilor veniti, pentru reducerea "socului" provocat de ciocnirea unor culturi diferite, manifestat - cel mai adesea - in cresterea delicventei. Alta ar fi externa, o parte din francezi protestand astfel impotriva unificarii europene, a formarii unui stat federal care ar sterge identitatile nationale, faurite dupa secole de conflicte sangeroase. Liderii democratiilor occidentale vor fi nevoiti, in consecinta, sa gaseasca solutii pentru a face mai inteligibil procesul unificarii continentului, pentru a sublinia avantajele pe termen lung ale finalizarii sale. Altfel, riscul unei deschideri spre instaurarea unor formule totalitarist-nationaliste creste exponential.
Acest risc este evident si in Romania. Cauzele lui sunt insa altele. Prabusirea comunismului nu a dus automat la schimbarea mentalitatilor formate in cincizeci de ani de dictatura. Toate formulele totalitare din secolul trecut au cultivat o anume xenofobie pentru a explica saracirea continua a comunitatii nationale a locului. Exceptie nu a facut-o nici comunismul "internationalist" din primele decenii de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, nici Ceausescu care cerea "sacrificiul" generatiilor in fiinta pentru a asigura bunastarea celor viitoare, printr-o independenta economica reala. Cand s-a ajuns la reducerea drastica a consumului, ca urmare a procesului lichidarii fortate a datoriei externe, comunismul "national" a apelat la diversiunea xenofobiei, la demonizarea strainatatii. Strainii, "ceilalti", estici sau vestici, ar fi gelosi pe "marile realizari" ale poporului roman, s-ar teme de potentialul lui in crestere. Din dorinta eternizarii la putere, regimul formase de altfel o casta securist-birocratica ce beneficia parazitar de exploatarea nerationala a resurselor naturale si a energiilor tarii. Prabusirea comunismului nu a insemnat decat exorcizarea ideologica a castei, nu si desfiintarea ei. Lupul si-a schimbat blana, nu si naravul. Preluarea acerba, prin cele mai oneroase operatiuni, a avutiei nationalizate de comunisti, efectuata de reprezentantii acestei caste, nu putea sa nu aiba consecinte dezastruoase. Prabusirii catastrofale a nivelului de trai si generalizarii coruptiei i s-a raspuns propagandistic prin apelul la verificata formula nationalista si xenofoba. De parca strainii s-ar fi inghesuit, dupa 1990, sa preia neperformantele industrii romanesti, sa exploateze nemaipomenitul potential natural al Romaniei.
Sa ne intelegem. Intr-o tara saracita crunt de comunism, cu o masa de cetateni uniformizati material si indobitociti ideologic, de "beneficiile" tranzitiei, s-au bucurat doar "managerii" economiei socialiste si sustinatorii lor din fosta politie politica, Securitatea. Ei s-au adaptat cel mai bine, in cunostinta de cauza, procesului de restructurare si privatizare din economie. Ei au devenit, peste noapte, marii capitalisti ai tarii. Inexistenta unei minime lustratii (punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara a ramas un simplu deziderat civic), instabilitatea sistemului legislativ si aplicarea lui selectiva i-a favorizat continuu, le-a creat conditiile incalecarii definitive a statului, plasarii lor - indiferent de aparente deosebiri ideologice - in "fruntea bucatelor". Nevoia de onorabilitate fata de Occidentul de ale carui ajutoare economice Romania are nevoie a facut ca "rolurile" politice sa fie impartite intre membrii castei. Nucleul "dur" al fostei politii politice, Securitatea, s-a grupat in Prm, cu misiunea expresa de a continua diversiunea nationalist-sovina pentru ca masa cetatenilor sa nu sesizeze afacerile celorlalti. "Difuzorii" trebuia, evident, sa fie rasplatiti prin protejarea "micilor" lor afaceri, prin plasarea lor (sau a "clientilor" lor) in diversele esaloane ale administratiei, in unele demnitati guvernamentale. Este o minciuna evidenta ca Prm-ul nu a fost la putere. Partidul lui C.V. Tudor si-a executat cu brio rolul repartizat de atragere a "nostalgicilor" comunismului national si de santajare a Occidentului in favoarea Pdsr-ului.
"Colaborarea" (in fapt jocul comun) a continuat pana in 2000. Se stie ca la alegeri, activistii Pdsr-ului primisera "indicatia" sa ceara sustinatorilor sa voteze si cu candidatul Prm-ului la prezidentiale si cu Prm-ul in Parlament. Psd-ul s-a debarasat de colaborarea cu Prm-ul dupa alegeri, preferand o asociere cu Udmr-ul in scopul clar al "albirii" lui fata de Occident. Se calculase, de altfel, ca o parte a parlamentarilor Prm-isti vor trece cu arme si bagaje in randurile sale. Nu a fost insa prevazuta depasirea "rolului incredintat" de catre "tribun", liderul Prm. Ca orice personalitate glutinata, C.V. Tudor si-a inchipuit, dupa posturile in care a fost plasat, un "destin national" autonom. L-a ajutat in optiune si nemultumirea "nucleului dur" de fosti propagandisti ai Securitatii care, dupa ce si-au executat "partitura" de facilitare a revenirii Psd-ului la putere si de "onorabilizare" a lui in fata Occidentului, s-au vazut marginalizati in ierarhia demnitatilor administrative ce garanteaza beneficiile materiale individuale. Acestui nucleu i se datoreaza gaselnita "justitialista" din propaganda Prm-ului. Prin structurile lor informative, "baietii" colecteaza toate nemultumirile "colegilor" din alte partide, pe care trecerea de la "redistribuire" (incheiata, practic, prin jaful avutiei comune) la concurenta ii afecteaza.
Prm-ul nu este un partid extremist de dreapta. El este un partid nationalist-stangist. Propagandistii lui sustin o economie etatista de comanda si un justitialism formal, aparent. In fond, ei viseaza la un control total al societatii, la o formula politica de tipul celei functionand pe vremea lui Ceausescu. Propaganda Prm-ista nu poate fi combatuta cu argumentele democratiei. Ea poate fi contracarata doar prin fapte. O crestere reala a nivelului de trai, o campanie anticoruptie concreta, cu rezultate palpabile, un respect generalizat si uniform al legii ar putea demola demagogia deliranta a discursului Prm-ist. Pentru asta ar trebui insa ca insusi partidul guvernamental sa se schimbe. Sa renunte la populismul ieftin. Sa-si excluda coruptii, eventual printr-o selectie impusa de adoptarea votului uninominal, si sa treaca la o transparenta politica totala. Ceea ce pare, in fapt, o imposibilitate. Cata vreme electoratul nu descopera o "a treia cale" intre cele doua variante politice perindate la putere, primejdia unei ascensiuni a totalitarismului vizat de extremismul Prm-ist este mult mai mare decat in Occident.Toma Roman