</b>
<b>
</b><b>Ioan Ovidiu Sabau</b><b>"Cred in munca si in sacrificiu. N-am umblat niciodata cu jumatati de masura"
Numele sau este sinonim cu valoarea, cu fair-play-ul si cu bunul-simt, atat in sport - cariera sa este impecabila -, cat si in viata personala. Introvertit, inteligent, modest, ardelean chibzuit si asezat, care a tras din greu pentru a-si implini talentul urias, Ioan Ovidiu Sabau este un personaj cu totul aparte in lumea fotbalului romanesc. Campion in Romania cu Dinamo si Rapid, detinator al Cupei Olandei cu Feyenoord Rotterdam, Sabau este unul dintre artizanii victoriei istorice cu Danemarca, victorie ce a dus Romania pentru prima oara, in aproape 20 de ani, la un Campionat Mondial. Era vara lui 1990 si Sabau facea parte din Nationala care lupta de la egal la egal cu Argentina lui Maradona si aducea Romania in prim planul lumii fotbalistice. Intors in tara acum cativa ani, Ovidiu Sabau si-a continuat cu succes cariera la Rapid Bucuresti, de unde a lipsit un sezon pentru a face un gest unic, care arata ca mai exista sentimente, onoare si vise curate si in incrancenata lume a fotbalului. In 2001, Sabau s-a intors acasa, la Cluj, unde a incercat sa-si salveze din divizia C, ca antrenor si jucator, echipa de la care a pornit, Universitatea, si sa puna bazele unui centru pentru copii si juniori. Dar toata aceasta poveste are un inceput, un inceput frumos, care poarta numele simplu si parfumat al unui sat ardelenesc.
Baiatul din Valea Florilor
"Am pastrat amintiri frumoase de aici, poate cele mai frumoase din intreaga mea viata. Valea Florilor este un sat aflat la 45 de km de Cluj, un sat linistit, de vreo 200 de case, cu oameni gospodari, invatati cu munca si cu greul. Aici am copilarit, pe dealurile si vaile pline de verdeata si de flori, foarte multe flori. Eram multi copii si ne jucam toata ziua, ne credeam cand Robin Hood, cand Tarzan, iar duminica mergeam la Camin si incercam sa-i imitam si noi pe parinti si pe bunici, care <<jucau>> in straie de sarbatoare. Cei mai batrani erau imbracati in costume populare, stateau pe o bancuta si comentau sau isi aduceau aminte cum era pe vremea lor. Primavara mergeam cu oile la camp, la pascut, pana sa urce la munte, seara ne strangeam la foc, mancam cas proaspat, cartofi pe jar, mirosea a iarba abia iesita, spuneam bancuri, radeam. Nu exista nici o farama de vulgaritate, nu se vorbea obscen, nu discutam despre sex si bani, era cu totul altfel, nu stiu daca acum se mai poate asa ceva. Aveam un fel de mlastina in mijlocul satului, ce ingheta tot timpul iernii, era o gheata groasa, pe care jucam hochei cu <<badoage>>, cum le spunem noi cutiilor de conserve. Aveam niste caini ciobanesti mari, voinici si ii inhamam la sanii, sa ne traga pe gheata. Cel mai frumos era toamna, cu fructe, cu porumb, cu toate roadele. Mergeam sa strangem recolta si noi, copiii, paseam inaintea carului, ca sa mai dam din cand in cand de mancare boilor. Tin minte si acum ca ne era frica, pentru ca boii ne mai ciupeau de mana cand le dadeam sa manance. Sunt lucruri simple, care fac o copilarie fericita. Nu am fost nici eu, nici sora mea niste copii rasfatati, dar eram fericiti, traiam fara griji, fara frica. Bineinteles ca acum lucrurile s-au schimbat, satul nu mai este acelasi, insa chiar si asa, acolo este o cu totul alta viata, mai linistita si mai normala decat la oras."
- Si fotbalul? Cum a iesit la iveala talentul dvs. care v-a propulsat dintr-un sat ardelenesc idilic pe campul de lupta al unui Campionat Mondial, fata in fata cu Maradona?
- Fotbalul mi-a placut de la bun inceput la nebunie: vara, iarna, nu conta, nu era zi in care sa nu bat mingea. Fiind multi copii in sat, era greu sa prinzi un loc in echipa, insa eu eram mereu titular, pentru ca mingea era a mea si, daca ma suparau, o luam si plecam acasa. Eu aveam 6 ani, iar ei - 13, 15, pana la 18 ani si ma luau cu ei la meciurile intre sate, ma mai bagau in echipa. Nu-mi placea sa ma uit la televizor la meciuri si nu ma gandeam ca voi ajunge fotbalist, pana cand, intr-o vara, un var de-al meu mai mare, vazand ca-i driblez pe toti, m-a dus la Cluj, la o selectie. Antrenorul a spus la inceput ca-s prea subtire, prea firav pentru varsta mea, insa in cele din urma m-a primit. Am luat totul in serios, m-am pregatit sa ajung intr-o zi in echipa mare a Universitatii, am inceput sa visez la echipa nationala, m-am mutat cu scoala la Cluj si mi-am impus un program foarte obositor. La sase jumatate luam trenul spre oras si ma mai intorceam acasa, in Valea Florilor, cu trenul de zece si jumatate. Ma descurcam mai greu cu mancarea, iarna era frig pe tren, mergeam singur, dar o data n-am lipsit de la antrenament. Parintii mei, care si acum locuiesc tot in Valea Florilor, nu credeau ca, obisnuit cu o viata libera, voi face fata, insa vointei mele de a reusi i s-a adaugat si acest motiv: sa-i fac pe parinti mandri de mine. Stiti cum e la tara - teama asta sanatoasa, sa nu pleci la oras si sa-ti faci parintii de rusine. Asa ca eu ramaneam dupa fiecare antrenament si mai lucram singur, pana cand, la 19 ani, visul mi s-a implinit. Domnul Emerich Ienei, care ma vazuse cu un an inainte inscriind doua goluri frumoase pentru Universitatea Cluj la Oradea, m-a chemat la echipa nationala. Era in iarna lui 88; dupa un an si jumatate a urmat bucuria imensa a golului din meciul de calificare cu Danemarca si, in vara lui 1990, Campionatul Mondial din Italia.
</b><b>Cluj - Europa, tur retur
- Cum s-a descurcat un ardelean crescut printre flori si cete de copii cu lumea dura, deseori lipsita de fair-play a fotbalului? Cum v-ati acomodat cu tumultul Bucurestiului, cu viata in strainatate, la Rotterdam si apoi in Italia, care la vremea aceea avea cel mai puternic campionat din lume?
- Mi-a lipsit foarte mult la inceput Valea Florilor, iar adevarul e ca imi lipseste si acum viata asta simpla de la tara, sincera, fara smecherii. Eram obisnuit cu oamenii care ce au pe suflet aia spun, fara ascunzisuri, asa ca nu mi-a fost deloc usor sa ma acomodez in Bucuresti. Exista riscul sa te pierzi printre tentatiile Capitalei, sunt multe exemple, iar eu am fost unul dintre cei care au reusit sa faca fata presiunii si sa se integreze intr-o echipa valoroasa, care au urcat pe val si au inregistrat rezultate foarte bune. Norocul meu a fost faptul ca eram proaspat casatorit, iar sotia imi era alaturi, si ca la Dinamo erau foarte multi jucatori din Hunedoara, ardeleni ca si mine. In plus, Mircea Lucescu incerca sa ne ajute pe fiecare cat mai mult, sa creeze o atmosfera foarte buna la echipa, ceea ce a si reusit. La Rotterdam, am ajuns un pic timorat. Mergeam cu sotia si doi copii intr-o tara straina, fara sa-i stiu limba, obiceiurile si, in plus, cu tracul fotbalistului roman care, nemaijucand pana atunci in strainatate, se credea inferior. Teama de necunoscut s-a dizolvat si am descoperit in Olanda un popor foarte primitor, prietenos, sufletist, o lume civilizata, cu o mentalitate si o corectitudine care m-au impresionat. Am castigat cu Feyenoord doua Cupe ale Olandei si, in plus, mi-am facut multi prieteni. Noi, sportivii, suntem mereu priviti in functie de rezultate, legaturile se fac mai mult pe interese, este greu sa te legi sufleteste, insa eu cred in prietenie si pe unde am trecut, am intalnit oameni cu care am pastrat legatura si am ramas in relatii foarte bune. Cel mai usor m-am acomodat in Italia, unde am atins varful carierei intr-un campionat complet, din toate punctele de vedere, in care totul e calculat extrem de precis si nimic nu este lasat la intamplare. La Brescia, aveam alaturi mai multi romani, Lucescu, Hagi, Raducioiu si apoi Mateut, eram mai tot timpul impreuna si, incet, incet, am inceput sa ne transformam, sa preluam mentalitatea italienilor, sa le intelegem obiceiurile si sa gandim ca si cum am fi fost de-ai lor. Cand m-am intors in tara dupa sase ani de Italia, am simtit o diferenta uriasa de mentalitate, nici nu se poate descrie, dezamagirea a fost si este in continuare mare.
- Ce v-a determinat sa va intoarceti, ce va face sa jucati mai departe, la o varsta la care colegi de generatie cu dvs. s-au retras sau au devenit antrenori?
- M-am intors pentru ca era nevoie de mine aici. Atat in familie, unde am vrut sa fiu mai aproape de parinti, cat si in fotbal. Nea Mircea Lucescu si domnul Copos m-au convins sa vin la Rapid si, in plus, mi-am dorit sa joc din nou la echipa nationala. Sunt in continuare pe teren si incerc sa dau in fiecare meci ce am mai bun, pentru ca nu vreau sa-i dezamagesc pe cei care au avut incredere in mine si pentru ca inca imi place. Am inceput din placere, acum 20 de ani, si joc si acum tot cu placere, nu ma mai pot dezvata.
- Din pacate, ascensiunea si evolutiile dvs. pe gazon au fost deseori incetinite de numeroase accidentari. Cum faceti fata acestor perioade nefaste, cum va refaceti psihic dupa o infrangere, dupa o deceptie?
- Incerc sa ma debarasez total de fotbal atunci cand am terminat antrenamentele, meciul, pentru a ma putea gandi si la alte lucruri, la cele spirituale si, in primul rand, la familie. Am doi copii, o fetita, Anita, de 11 ani, si un baiat, Tudor, cu un an mai mare, care traiesc la Cluj si pe care mi-as dori sa-i vad mai des, la fel ca si pe parintii din Valea Florilor. In ceea ce priveste perioadele de accidentari, ma gandesc la cei care sufera cu adevarat, la cei care nu au ce manca, la cei persecutati, la cei prinsi in razboaie si imi dau seama ca ceea ce am eu face parte din viata, nu este cu adevarat un chin, o suferinta.
- Cand v-am vazut prima oara, in 1988, erati un talent in stare pura, porneati cu mingea la picior si driblati tot ce va iesea in cale. Astazi, dupa 14 ani, sunteti un fotbalist foarte respectat, aveti in spate o cariera ireprosabila. Care sunt coordonatele acestei cariere, cum ati reusit sa va pastrati echilibrul si sa va mentineti atata vreme la un nivel ridicat?
- Munca, multa munca. Nu mi-am batut joc de talentul meu si am pus tot sufletul, toata pasiunea, in tot ce am facut pe teren. Indiferent daca era vorba de un meci amical sau de un antrenament, eu traiam totul la maximum, poate si de aceea m-am si accidentat atat de des. Am renuntat in anul doi la Facultatea de Drept, acum 14 ani, pentru ca nu puteam face si fotbal, si scoala asa cum trebuie, si niciodata nu mi-au placut jumatatile de masura. La inceput, nu intele-geam de ce uneori ajung in fata mai repede si sunt mai mult sprijiniti cei care muncesc mai putin decat mine. Era doar o impresie. Eu am crezut tot timpul in munca si in sacrificiu si mi s-a adeverit ca aceia care nu iau lucrurile in serios se pierd pe drum, iar ceilalti sunt adevaratii castigatori.Iulian Ignat
Foto: Rompres