O excursie la Sovata:</b><b>Helga si castelul de piatra
Imi plac povestile, imi plac istoriile vechi si ciudate si imi mai place sa calatoresc, sa ma preumblu prin tot felul de locuri, imi place sa cred ca dincolo de orice lucru sau loc obisnuit se afla ceva nemaivazut. De aceea am devenit reporter.
De data aceasta strabat tinutul valurit si cuminte al Muresului, cu ochii in patru, cum s-ar spune, pentru ca sunt suspicios, sunt atent la detalii, sunt... suparacios. Am lasat in urma Targu-Mures si tristul hotel "Transilvania", pentru a ma pierde pe drumul catre Sovata, prin soarele rece al acestei primaveri, adulmec stravechile biserici fortificate, stravechile ziduri ale unor cladiri raspandite prin sate cu nume unguresti. La Targu-Mures, copiii romani sunt dati afara din liceu pentru ca partidul de guvernamant a semnat un protocol cu "udemereul". Poarta banderole tricolore si banderole de doliu pe brat. La radio, il aud pe Verestai spunand ca acesti nefericiti copii romani scad... nivelul intregului liceu, cu toate ca media lor de admitere a fost mai mare ca a colegilor de limba maghiara. Nu-i nimic, soarele straluceste pe cer, o sa ma duc acolo si o sa fac un reportaj, nu-i nimic, insa acum ma indrept spre Sovata sau Szovata sau cum or vrea feluritele natii ale acestei lumi s-o cheme, o sa vad, o sa pipai cu mainile mele si ochiul meu relatiile intre romanii si ungurii acestor totusi blande pamanturi. Am auzit ca, daca vorbesti romaneste, ai necazuri, ca nu ti se raspunde, ca... Vestile de la radio nu fac decat sa ma faca si mai... subiectiv. Vin de la Bucuresti si de la Bucuresti lucrurile se vad altfel decat de-aici, din mijlocul furtunii. Hrmasfalu, adica Trei Sate, e superb, Makfalva, adica Ghindari, e interesant, Kibed, adica Chibed, ha, e tacut. Apoi intru in Sovata, rememorand ceea ce stiu deja despre locul acesta, despre lacurile sale vrajite, despre traditia acestei depresiuni superbe, coborand pana in timpul romanilor, care stiau ca apele de-aici sunt tamaduitoare si miraculoase. Trec pe langa o pensiune care se numeste "Ursul negru" si in fata careia o satra uriasa de tigani cu palarii si cu barbi pare ca asteapta ceva. Ma rog, mai stiu ca marele lac Ursu are proprietati bizare, ca soarele il incalzeste in timpul verii atat de tare, incat la un metru adancime are temperatura de 40¡C, ca romanii extrageau din el sare, ca pe la 1600, Sovata exista deja si ca pe la 1860 locuiau aici vreo 400 de familii. Cobor din masina hotarat sa cer paine in limba romana, sa cer aspirina, sa cer un suc. In limba romana. Sa vad ce se intampla. Asa. La 1884, Sovata era deja statiune balneo-climaterica. "Buna ziua", zic, "as vrea o paine." "Buna ziua, imediat, va rog", mi se raspunde. "O aspirina, va rog", zic un minut mai tarziu. "De care doriti?", mi se raspunde. Mai sa fie! "Suc natural de care ati pofti?" Hotarat lucru, ceva nu-i in regula, imi spun si alerg sa vad pensiuni si hoteluri si restaurante, acum, ca sezonul nu s-a deschis inca.
</b><b>Tivoli
Alerg din pensiune in pensiune, bat la felurite porti, mi se raspunde in felurite feluri, dar mereu politicos, mereu la inceput in maghiara, apoi intr-o romaneasca pe nimerite, strabat parcul superb si padurea lacului Ursu, inspectez cu simt de raspundere podurile de lemn si frumoasele oglinzi verde inchis ale miraculosului lac. Nu e nimeni, Sovata e in asteptarea unor oaspeti dintre care eu sunt primul. E sambata si e zi de targ, nici un produs traditional nu e prezent, numai oale si tigai, numai blugi turcesti, numai aiureli venite din ieftinul Orient. Un tigan batran vrea sa-mi vanda un chimir de piele pe care-l are de cand era el tanar, il cheama Iosca. Mi-e mic, altfel l-as lua. Aproape am uitat de copiii din Targu-Mures, care vor fi dati afara din liceu, aproape am uitat ca am venit cu o falca-n cer si cu una-n pamant. "Aha! Hoteluri mai rasarite", imi spun. Cobor la "Edelweiss". Cladire noua, galbena, occidentala, cu termopane si cu alei de piatra, cu steaguri multinationale in fata. Fara nici un copac. E nou. Superrestaurant, supervinuri expuse. Patronul e un olandez, care a venit aici prin anii 90 cu ajutoare, prin biserica, si care in cele din urma, indragostindu-se de Romania, a hotarat sa porneasca o afacere pe superbele plaiuri dintre apele Tarnavei Mici si ale Sovatei. Foarte frumos. Apoi ma opresc la marea cladire a centrului Teleki de... perfectionare si... Ma rog, trec de poarta sculptata in lemn, in stil traditional muresan, si intreb (rautacios) ce simbolizeaza inscriptiile acelea, ale cui nume sunt sapate acolo. Ei bine, o domnisoara care, in sfarsit, nu stapaneste aproape deloc limba romana, imi explica elegant ca sunt citate din Biblie si numele fondatorilor casei, ca asta e un centru in care vin studenti si elevi maghiari sa sculpteze, sa picteze si sa se instruiasca. "Foarte interesant", zic, "si cine mai vine?" "Pai", zice ea, "acum avem un grup de olandezi si au fost mereu firme din Bucuresti, care fac aici seminarii si..." "As vrea sa vad si eu centrul acesta", spun, "Teleki sau cum se numeste." Ea sare de la receptie si ma plimba vreo jumatate de ora prin cladire, neglijandu-si indatoririle de serviciu, scuzandu-se pentru faptul ca nu au locuri disponibile, scuzandu-se pentru faptul ca nu vorbeste bine romaneste si amuzandu-se cu un ras sanatos de incercarile mele de a pronunta corect unele nume in maghiara. Lucrarile expuse pe toti peretii sunt superbe.
Sa nu mai lungim povestea. Sunt putin surprins, sunt putin uimit ca reportajul meu va fi altfel decat am crezut, alerg prin alte cateva hoteluri in care lucrurile se petrec in acelasi mod. Vine seara apoi si ascult lacul Ursu si pasarile Sovatei, razand de mine crepuscular. Vad o pancarta pe care scrie "Tivoli", restaurant, hotel etc. Acesta e ultimul loc pe care il voi vedea. Si poate...
Inconjor lacul printre brazi colosali, seculari, superbi, pentru a descoperi in cele din urma un luminis. Dincolo de el este o cladire de piatra straveche, un adevarat castel fortificat din povesti, cu toate luminile stinse in mijlocul inserarii, fascinanta silueta, apartinand mai curand imaginatiei decat realitatii. Cobor din masina, urc trepte de piatra, sunt obosit, o fantana mereu de piatra e plina cu apa si, Dumnezeule, un caine colosal e acolo. Nemiscat. Gigantic. Trebuie sa fie un ciobanesc, ba nu, un Saint-Bernard in mijlocul inserarii ma studiaza. Sa plec, sa urc mai departe? Vorbesc cu el, cutu cel frumos, batrane, ma rog, toate cele. El se apropie foarte incet, reporterul e cu gandul la un permis de port arma, el are un cap cat un mamut. Imi trage o limba pe mana. Asa am cunoscut-o pe Helga.
Emeric, regele si Ana
Ca in orice poveste, locul cel mai bun il gasesti intotdeauna la sfarsit, dupa un intreg parcurs al initierii, in care treci de la entuziasm la deznadejde, de la extaz la oboseala. Eu am inteles in cele din urma ca la Sovata nu sunt roman, ci "client". Am inteles ca intre Verestai si "sambernardul" Helga e o diferenta de educatie. Mai arunc o privire inapoi, spre padurea de brazi seculari scufundata in intuneric si intru insotit de frumoasa, de impozanta Helga cea blanda in interiorul castelului de piatra. Superb. In interior, dintr-o camaruta, ma intampina surazator Emeric. 50 de ani, solid, simpatic. Il mai cheama Bereczki, ceea ce se citeste Beretchi. E ungur din Mures.
Vizitez repede minunata cladire, pipai zidurile groase de cetate, inspectez camerele bune, adulmec holurile ce respira, in ciuda amenajarilor ultramoderne, un aer din alt secol. Imi place. Pe ferestre se vede numai padurea, dincolo de care este lacul Ursu. Hotarat lucru, cladirea aceasta de piatra are un suflet, are un duh al sau, binevoitor si bun. Vreau sa raman aici peste noapte. "Perfect", zice Emeric, "vei fi singurul client al castelului, tocmai a plecat un grup numeros si...". O jumatate de ora mai tarziu, un pastrav urias ma priveste din farfurie, un Riesling de Jidvei straluceste pe masa, Helga da tarcoale din fereastra acestui peisaj casnic. Emeric imi povesteste ceea ce este de povestit.
Aceasta cladire a fost construita in 1904 si a fost cladita ca un mic castel din piatra si lemn, pe malul unui lac, pentru ca asa trebuia. Facea parte din lantul hotelier "Tivoli", primul lant hotelier din lume, si toate cladirile acestui lant trebuia sa indeplineasca anumite conditii. Piatra, lemnul si lacul alaturi erau obligatorii. Erau destinatii de lux si nu oricine isi permitea sa stea la "Tivoli". Pe-atunci, lanturi hoteliere ca "Hollyday Inn" sau "Intercontinental" nu existau, turismul se facea altfel. Chiar si astazi, lantul "Tivoli" nu e unul de rand, pentru ca sunt numai cladiri de 5 stele. Hotelul "Tivoli" din Sovata a fost unul dintre primele din lant, ceea ce dovedeste cat de puternica era atunci Sovata in Europa, cat de... "Ei, oricum", zice Emeric afabil, "dupa primul razboi mondial, casa apartinea unei societati de asigurari si era vizitata de lume din inalta societate, pe-atunci vedeai numai rochii lungi si nobilime, si palarii de dantela preumblandu-se prin padurile din preajma castelului de piatra. Din intreaga Europa veneau aici gentlemani si doamne, apartinand inaltei societati. In anii 30-40, aici veneau Regele si familia regala si, la un moment dat, tanarul Rege Mihai venea singur. Ii placea locul si venea destul de des." El, Emeric, a aflat intre timp motivul secret pentru care Regele venea aici -zambeste - "daaa, era o draguta care locuia in preajma si care se chema Ana si care a sfarsit-o nefericit, din cauza acestui amor ascuns si interzis cu frumosul Rege. Pe urma au venit comunistii si in 48 Tivoli a fost nationalizat." A functionat mereu cu acelasi nume si l-a insotit mereu aceasta nota de distinctie aristocratica ce nu l-a parasit nici azi. Terasele din piatra, totul ... e ceva special. Si el, Emeric? Pai, el lucreaza de vreo 25 de ani in turism si stia foarte bine povestea acestui mic si cochet castel si dupa Revolutie s-a asociat cu o firma austriaca si l-a cumparat. I-a pastrat duhul, atmosfera, specificul lui de piatra si lemn, chiar daca l-a modernizat. Regele Mihai s-a intors intr-o buna zi, prin 98-99, sa vada din nou padurea de brazi seculari, sa respire aerul miraculos al lacului Ursu si poate sa-si aminteasca de Ana padurilor lui din tinerete... I-a placut. Intr-o buna zi, au venit unii de la lantul "Tivoli", niste spanioli care auzisera de castelul "Tivoli" cel romanesc si au vrut sa-l bage acolo unde ii este locul: in marele lant hotelier "Tivoli". "Stii", zice Emeric, "exista chiar si un joc care se numeste <<Tivoli>> si care se joaca in toata Europa, un joc special, pentru... gentlemani. Ei, dar spaniolii voiau sa-l fac de 5 stele, si atunci cine dintre ai nostri si-ar mai fi permis sa vina aici?"
Pana la capatul Jidveiului stralucitor am mai aflat ca Emeric are un baiat, Istvn, si ca e cel care ne-a servit la masa, ca munceste in timp ce este elev, ca fiica lui, va, e la Budapesta, studenta, si ca va emigra in Franta, ca el, Emeric, vrea sa ramana in Romania pentru totdeauna, ca de fiecare data cand pleaca i-e dor de casa. Si ca Helga e adusa din Austria si ca o iubeste. "Bine, dar cum e cu ungurii si cu romanii pe-aici?", il intreb. Rade. "Cum sa fie? Or fi pe la Bucuresti ceva probleme, ca pe-aici nu-i timp de asa ceva." "Noapte buna, Verestai, oriunde te-ai afla!", zice reporterul, in timp ce adoarme cu Helga in gand.Horia Turcanu