Ecologie
Rosia Montana- Bratele caracatitei se intind - Cianura va ucide cu stampila oficiala -
Un telefon ma cheama inapoi la Rosia Montana, acolo unde un nou capitol al uciderii Apusenilor este pe cale sa se petreaca. Compania aurifera canadiana, "eurogoldul", cum spun motii, este in plina ofensiva mediatica. Un nou director general de nationalitate nedefinita, Mike Steyn, abia venit, a reusit deja sa inflameze spiritele. El scoate o gazeta in care explica oamenilor ce bine va fi in noua lor Rosia Montana reconstruita pe panta unui deal. Nu scoate nici o vorba despre cele 200 de mii de tone de cianura care vor fi folosite, nu mai pomeneste nimic despre cum vor fi stramutate din loc bisericile vechi de sute de ani si cum vor fi mutate din loc... galeriile romane, unice in Europa. Intr-acolo se indreapta reporterul, in timp ce la televizor, fostul sef al companiei, Dumitrascu, explica lumii intr-o emisiune sponsorizata nu cum a ajuns el director, ci avantajele economice ale cianurii, atunci cand e vorba despre extragerea aurului.
Valiza domnului Steyn
Intr-o buna dimineata, fiecare locuitor al Rosiei Montane a gasit in cutia de scrisori gazeta scoasa de Companie, rezultatul noilor politici de management al imaginii, conceputa probabil de Mr. Steyn. Cine este Mr. Steyn, de unde vine el, cate localitati a stramutat el prin tarile Africii si ce metode a folosit? Cate victime au fost? Acesta este deja un alt reportaj. La Rosia Montana, oamenii se aduna cuminti in sala in care au fost convocati si asculta declaratiile linistitoare ale acestui domn cu ochelari, prea tanar pentru cinismul vorbelor sale. "Vom avea grija, vom face tot ceea ce este necesar, vom fi..." Oamenii murmura. Traducatoarea sa este blonda, purtatoare de cuvant, a lucrat la Pro Tv, primarul Narita priveste absent. Mr. Steyn nu pronunta nici macar o singura data cuvantul cianuri, nu pomeneste nici macar o singura clipa despre inestimabilele lucruri ce vor fi ingropate in steril, nu pomeneste nici macar o secunda despre faptul ca pentru moment Compania se afla in afara legii, neavand aprobarile necesare. Nimeni nu a aprobat stramutarea localitatii, nimeni nu stie inca urmarile actiunilor Companiei asupra mediului, nimeni nu stie inca rezultatul cercetarilor arheologice, pentru simplul motiv ca nici 5% dintre situri n-au fost explorate, si cu toate acestea Mr. Steyn vrea ca oamenii sa plece.
Apoi linistea se sparge. Dintr-un autobuz coboara o multime galagioasa de moti din Bucium, cu pancarte, cu strigate. Buciumul este satul de peste deal, urmatorul pe lista exploatarilor Companiei. Sunt tineri. Preotul Eugen din Bucium este printre ei. Copilul Tica poarta un tricou pe care a desenat un cap de mort. "Ati incercat cu cianura, d-le presedinte?", spune o pancarta. Murmurul rosienilor din sala se transforma in strigate. Mr. Steyn se pierde, primarul paraseste sala pe usa din spate, un consilier de la Bucium inmaneaza d-lui Steyn o valiza pe care scrie "adio". "Noi nu plecam nicaieri", urla oamenii, "noi nu avem nevoie de valiza, pleaca tu acasa, domnule Steyn, go home, go home." Camerele catorva televiziuni filmeaza. Steyn pare ca planuieste o razbunare in spatele ochelarilor ingusti. Sedinta i-a sfarsit.
Frica
Rosia Montana ramane pustie, nici un om nu circula pe stravechile strazi ale targului, nici o boare de vant nu adie, obloanele caselor sunt inchise. Telefoanele, ce coincidenta, nu functioneaza. In sfarsit, un mosneag. Unde sunt oamenii? Apoi... is ascunsi, zice mosul.
Plecam la Bucium, pe urmele motilor revolutionari care au ridicat in picioare Rosia. Buciumanii au fost mereu cei mai mandri, cei mai nesupusi. Ii regasim intre muntii lor, in valea ingusta de la capatul lumii, dupa ce trecem de biserica in care a slujit candva Agarbiceanu. Explozie. Buciumanii fluiera si se veselesc, o mare victorie in ochii lor s-a petrecut, infruntarea d-lui Steyn va ramane pentru mult timp in memoria colectiva a satului, ca un act de eroism si ca o victorie de neuitat. E acolo si tanarul preot Eugen, e acolo si belgianca FranIoise, care a avut curajul sa-si investeasca inima si banii la capatul lumii, e acolo si Stephanie Roth, o jurnalista din Londra, specializata pe probleme de ecologie, care explica multimii valurite ce inseamna cianura de potasiu. Compania se extinde spre Buciumul inimii lor, Compania vrea sa faca prospectiuni, sa sape in curtile oamenilor, sa aduca utilaje grele aici, in gura paradisului, in valea stramta de la Bucium. "Niciodata, niciodata nu vor trece de noi!".
A doua zi. Rosia Montana. Strazile sunt mereu pustii. Mergem la Companie. Mr. Steyn nu e disponibil. Doar purtatoarea de vorbe. "De ce nu se spune nimic despre cianura?", intreb. "Nu va pot spune, o sa raspunda Mr. Steyn cand va fi disponibil." In ce stadiu se afla Compania cu obtinerea aprobarilor legale, cand va fi gata studiul de impact asupra mediului, cum se pot incepe negocierile cu oamenii, cata vreme nu aveti nici o aprobare pentru acest lucru? "Mr. Steyn va va raspunde cand va fi disponibil", zice imputernicita. Reporterul avea sa plece fara nici un raspuns, avea sa strabata minunatele stradute brodate cu piatra, avea sa inoate prin linistea tulbure, ca dupa un cataclism. Ce se petrece? Unde e bogatia, unde este spiritul de altadata al acestui loc, unde este credinta care ii anima pe oamenii acestor locuri? De ce se tem?
Compania a redeschis o straveche galerie romana pe deal, pentru a face prospectiuni si, deasupra, o casa s-a prabusit. "Dati-ne in judecata, daca nu va convine", a fost raspunsul Companiei la reclamatia oamenilor. Oamenii se tem sa vorbeasca.
"Era prin 1780, in preajma Revolutiei lui Horea", zice doamna Manta, profesoara de istorie care nu poate dormi noptile din cauza fricii, "si Mihaila Grita a avut un vis. Se facea ca o sa gaseasca aur intr-una din minele sale, aur pentru 7 ani, si ingerul ii spunea ca din aurul acela trebuie sa cladeasca biserici. 7 ani, 7 biserici. A doua zi, Grita a gasit aurul, ca in vis, si si-a tinut promisiunea. A cladit biserici in Rosia Montana, in Vartop, in Carpinis, Giuruleasa..., in Mogos. Pe langa biserici, a facut scoli. Asa erau oamenii pe-atunci."
Biserica din visul lui Grita este una dintre cele care urmeaza sa fie spulberate de Companie. O lasam in urma pe doamna Manta, privind la televizor reluarea unei stiri despre Rosia Montana, si coboram in Abrud, unde Mr. Steyn va face o noua incercare de a vorbi cu oamenii. De data aceasta a fost prudent, politia este acolo, la usa, nici un protestatar nu va tulbura discursul boss-ului.
Din nou, nici o vorba despre lege, despre cianuri, despre pulverizarea istoriei acestui oras vechi de mii de ani, din nou un dispret infiorator pentru bietii tarani care nu au curajul sa sufle in fata autoritatii. Steyn este arogant, este de o politete rece, distanta, vorbeste fara sa spuna nimic. "Unii spun ca va fi o a doua Baia Mare", zice el, referindu-se la catastrofa deversarii de cianuri in rauri, "vom lua toate masurile ca acest lucru sa nu se intample." Acesta a fost singurul lucru important pe care l-a spus mr. Steyn. In stanga sa sta viceprimarul Abrudului, omul care, cu o ora inainte, pe sosea, in cea mai pura maniera de militian stalinist, ne interzicea sa facem fotografii cu muntii de steril. In dreapta sa sta purtatoarea de cuvant, care cu o zi inainte spunea senina ca Mr. Steyn e plecat, ocupat, absent.
Istoria confidentiala a Rosiei Montane
Horia Ciugudean este arheolog si director al Muzeului Unirii din Alba-Iulia. El a sapat la Rosia Montana si stie bine ce anume se afla acolo, pe locurile ce urmeaza sa fie distruse de Companie. El este blond, este tanar, este trist. Are ochi albastri. Este obosit, este prudent si pare speriat. "Mai este ceva acolo, domnule Ciugudean?", intreb. "Nu va pot spune, este confidential", zice el, cu vocea tremuranda. Cum naiba sa fie confidetiale niste descoperiri arheologice, ma intreb, in timp ce el explica, aratandu-mi un ordin al Ministerului Culturii prin care, n-o sa credeti, compania interesata de ocuparea cu steril a acestor situri arheologice va plati cercetarile. Incredibil, nu-i asa? In plus, contractul se face intre Companie si muzeul de istorie din Bucuresti, in asa fel incat Alba-Iulia nu mai este implicata in nici un fel in aceasta poveste.
Ce vor sa insemne toate acestea? Cum este posibil ca sapaturile sa fie incredintate tocmai acelora care vor sa nu sa gaseasca nimic acolo? Compania are tot interesul ca descarcarea arheologica sa fie facuta cat mai repede, ca semnaturile Ministerului Culturii sa fie date. Pana in 2004, trebuie ca zecile de hectare de situri arheologice sa fie libere, sa poata fi acoperite cu steril. In ce tara traim noi? Cine este responsabil pentru acest abuz care se situeaza in afara legilor, cel putin morale? Se pare ca strategia de actiune a acestui golem ce a pus ochii pe aurul de la Rosia Montana implica cumpararea responsabililor romani, atatia cati trebuie, pentru a obtine ceea ce vrea.
Plecam de la muzeu strabatand Alba-Iulia unirii noastre, pentru a patrunde in adancurile palatului regal, ce astazi adaposteste arhiepiscopia. Acolo se afla Andrei Andreicut, parinte spiritual al Albei, omul care a fost la Athos, care a scris carti despre credinta, dar si despre rezistenta in fata comunistilor. O singura intrebare are reporterul pentru Sfintia Sa, un singur murmur de uimire: este posibil ca el, Preasfintitul, sa fie de acord cu demolarea bisericilor vechi de sute de ani de la Rosia Montana? Este posibil ca biserica eroului Popa Balint, construita acum doua sute si ceva de ani, sa nu mai existe? Este posibil ca istoria si credinta romanilor care-si spun moti sa dispara?
Parintele ne primeste acolo, in adancurile palatului episcopal, in biroul sau frumos, parintele e uimit, e nedumerit, parintele tace si subliniaza ca, in principiu, nu e de acord cu demolarea bisericilor, dar... daca... pentru oameni e mai bine sa... E vorba despre locuri de munca, despre dezvoltarea pe termen lung... Sfintia Sa nu stie ca termenul este de 10 ani, ca numai atat se va exploata la Rosia, ca dupa 10 ani nu vor mai ramane decat rana muntilor disparuti si lacuri uriase de ape cianurate. El afla de la noi ca cianura este o otrava, ca istoria nu are pret. Spune ca, daca ei, Compania, ar construi o biserica... "Cum vor fi stramutate cele 12 cimitire, cu excavatorul sau la lopata, mort cu mort?", intreb. Asta ar fi o problema. Popa Balint, da, el a fost un erou, a fost un popa cu sabia in mana, a luptat pentru o cauza, si Sfintia Sa Arhiepiscopul Andrei de Alba-Iulia ar putea deveni un erou, la randul sau, daca ar pune cuvantul si credinta sa in fata zidurilor de biserica amenintate cu buldozerul.
Horia Turcanu
Fotografii de Victor Bortas (3) si Dumitru Budrala (3)