Mircea Rusu</b><b>"Cred ca jumatate din mine e un rapsod popular nedescoperit"
"Omu bun si pomu copt" i-a adus o celebritate uriasa, pe care a lasat-o sa se ofileasca in fereastra. Trubadurului ardelean ii place mai mult iarba verde din gradina lui de acasa, unde revine mereu, pentru a-si regasi
bucuria de a canta
Vine din Band, un sat din apropiere de Targu-Mures, unde oamenii sunt harnici, gospodari si au un umor care contrazice toate bancurile cu ardeleni palalai. Dupa absolvirea liceului de muzica, trece de faza gloriei locale si judetene, se face cunoscut publicului din intreaga tara ca solist de muzica folk, la Cenaclul "Flacara" si Serbarile "Scanteii Tineretului". Apare in concerte alaturi de cele mai importante grupuri ale timpului: Rosu si Negru, Sfinx, Iris, Holograf, iar dupa Revolutie, intre 1990-1995, cunoaste cinci ani de glorie alaturi de trupa Compact, ca solist vocal, compozitor si textier. In 1995, se decide sa revina la cariera solo, trecand totodata de la tiparul folk la nuantele cantecului politic. Din cele 25 de piese noi, "Omu bun si pomu copt" sparge toate topurile, in mai putin de o luna devenind cea mai difuzata si mai solicitata piesa - performanta atestata de un raport al companiei specializate "Musitech". Albumul cu acelasi titlu se vinde in peste un milion de exemplare si obtine Discul de Aur. Dar succesul nu il ameteste pe Mircea Rusu, ci mai degraba il sperie si il face sa-si autoimpuna o perioada de retragere din viata concertistica. Din 1999 si pana in martie 2002, Mircea Rusu a stat la Band, in satul sau natal, unde a plasmuit noi cantece, in acelasi registru aducator de succes. Piesa "Iarba verde de acasa", ce da titlul albumului lansat luna trecuta, este categorisita ca hit-ul acestei primaveri. Unul dintre cei mai populari cantareti ai momentului, Mircea Rusu ne dezvaluie reteta succesului: firescul, legatura cu pamantul, cu sevele spiritualitatii taranesti. Dar sa vedem unde incepe povestea...
</b>
<b>In iarba, pe Dealul Continitului
- Cand a inceput sa creasca "firul de iarba" al talentului dvs. muzical?
- Am pornit in aceasta teribila aventura pe la cinci ani. Mama, care canta foarte bine si care are inca o voce foarte frumoasa (nu s-a "cautat", ca altminteri ar fi fost o mare interpreta de cantec popular), a insistat sa particip la un concurs care era la moda pe-atunci - "Dialog la distanta". Am cantat un cantec popular ardelenesc, cu strigaturi: "Nu va uitati ca-s micut/ C-am umblat la oi descult./ Si-am sarit multe razoare,/ De-aia n-am crescut mai mare". Este interesant ca, iata, dupa foarte multa vreme, in 1995 m-am intors la folclor. La concursul cu pricina am iesit pe locul doi si am primit o carte - "Harap-Alb", dar nu stiam sa citesc la varsta aceea. In rest, copilaream fericit. Ca toti copiii, eram inregimentat in jocurile specifice satului - altfel decat cele ale copiilor de la oras, mai fruste si mai brutale, dar care creau o solidaritate exemplara. O solidaritate pe care, in timp, n-am mai regasit-o in nici un alt grup in care m-am integrat, social sau profesional. Tot cam pe-atunci, pe la cinci ani, am avut o revelatie cand am descoperit Dealul Continitului. M-am nimerit sa ratacesc intr-o zi cu tovarasii mei de joaca in afara satului si am inceput sa urcam dealul. In varf, avea o cruce. Ceilalti copii s-au dus la furat de prune, in livada de pe deal, iar eu m-am ratacit si am ajuns exact in varf. Era o fasca (iarba) mare si cred ca acolo am fost cu adevarat fericit - stand intins, pierdut in iarba si privind cerul. Eram in varful dealului eu, iarba si crucea. Evident ca in momentul acela imi scapau cu desavarsire semnificatiile. Reusisem sa ajung in varf si eram fericit pur si simplu, fara un scop anume. Cred ca aceea a fost iarba verde de acasa, care nu m-a lasat sa ma ratacesc prin lume si sa-mi ratacesc sufletul. Am facut acum si un cantec despre intamplarea aceasta, care mi-a fericit copilaria si mi-a definit sufletul de artist de mai tarziu.
Cu cantatul m-am mai intalnit in clasa a Iv-a. Tata era directorul scolii din sat, iar profesorul meu de desen a convins-o pe mama sa-mi cumpere o chitara (mi-a luat mama atunci o chitara mica, rosie, o mai am si acum pe-acasa) si el m-a invatat primele acorduri. Dar m-am plictisit repede si de chitara, eram prea prins in jocurile copilariei: descoperisem fotbalul si-mi petreceam o mare parte din timp pe maidanul de la marginea satului, nu aveam rabdare sa stau in casa si sa studiez. Abia cand am ajuns la liceul de muzica, in Targu-Mures, am aflat ca aceasta e calea pe care trebuia sa pornesc.
- Se spune ca suntem marcati pe viata de locul nasterii si al copilariei. Ce valori ale satului credeti ca v-au format personalitatea?
- Cultul familiei si al muncii, care mai dainuie si azi in Ardeal. Am fost si am colindat mult prin satele transilvanene in vremea din urma si am ramas coplesit de impresiile de acolo, desi veneam si eu din lumea satului. Acum ii vad cu alti ochi si inteleg mult mai bine resorturile intime care-i fac sa traiasca intr-o pace urieseasca, fara nelinistile, zbuciumul si desertaciunea vietii de la oras. Jumatate din populatia satului meu e formata din unguri, dar nu sunt probleme intre ei si romani. Cresc toti animale, cultiva pamantul, sunt gospodari, nu traiesc rau; nici inainte nu o duceau rau, se descurcau, dar nu in acceptiunea urbana a termenului, ci munceau foarte mult si de aceea aveau de toate. Oameni la 60-70 de ani inteleg in mod firesc sa se trezeasca dimineata in zori, la cinci, fara sa-i mane cineva de la spate, ci doar din disciplina muncii si a cultului pe care-l au pentru munca. Atasamentul fata de familie este uluitor, acolo intalnesti destul de rar situatii conflictuale si involburari intre parinti, copii, frati. Cred ca aceasta pace a lor vine dintr-o intelepciune foarte adanca. El, taranul din Band, cu coasa lui formeaza un univers si ii ajunge atat. Am invatat de la taranii mei din Band o anume cumsecadenie, o raportare la cateva coordonate fundamentale, pe care eu le-am deslusit in fiinta lor, si anume: firescul, apropierea de natura si de Dumnezeu, dorul de casa si revenirea continua la radacini. De aceea, raporturile mele cu oamenii de acolo nu s-au schimbat, nimeni din sat nu ma trateaza altfel decat ca pe acelasi copil al satului, cu problemele sau reusitele sale, dar nicidecum ca pe vedeta Mircea Rusu. Ceea ce e entuziasmant si intr-un anume fel imi foloseste, pentru ca exista suficiente derapaje in momentul in care cunosti succesul. La mine nu s-a intamplat nimic din toate acestea pentru ca, pastrand o legatura foarte solida si constanta, ritmica, cu satul meu, lucrurile au stat in buni termeni si oi fi putand fi eu acuzat de multe, dar de vedetism in nici un caz. (Desi as avea veleitati de lider, fiindca dupa zodie sunt Leu, nascut acum 42 de ani.)
</b><b>15 ani, anticamera la celebritate
- Sa ne intoarcem la inceputurile carierei dvs. muzicale...
- Am facut scoala in sat si apoi m-am dus la Targu-Mures, la Liceul "Papiu Ilarian". Acolo eram singurul baiat de la tara, in rest erau "super-copii", destepti, crescuti la oras. L-am avut coleg de banca pe cel care este acum asistentul lui Koncealovski la Hollywood, Florin Furda. El radea de mine mereu, ca ceea ce stiam eu despre muzica se reducea la cantecele lui Mihai Constantinescu. Si intr-o zi, taranul din mine s-a infuriat si l-a intrebat: "Da tu ce muzica asculti?". Si m-a luat la el acasa, unde am ascultat pentru prima oara Pink Floyd, Genesis, Yes, Vangelis si am descoperit un nou univers. Cred ca de atunci a inceput ascensiunea mea in muzica, in mintea mea mai intai. Eram fascinat, lipseam de la ore, eram toata ziua cu muzica aceea in urechi. De aici si pana la a ma transfera la liceul de muzica n-a mai fost decat un pas. Am studiat canto si pian, iar in clasa a X-a am debutat in cadrul unui cenaclu unde se intruneau cantareti, actori ai Teatrului National din Targu-Mures, studenti la teatru, scriitori (regretatul Romulus Guga era o prezenta remarcabila si constanta a cenaclului). Aveam sa devin prin clasa a Xi-a un fel de lider al muzicienilor locali si chiar ma bucuram de oaresce glorie judeteana. Dupa ce am scapat din armata, am fost cooptat de poetul Adrian Paunescu la Cenaclul "Flacara". Indiferent de cele cate se vor spune, bune si rele, despre Adrian Paunescu, pentru mine a fost datatorul de zbor. Asteptam si eu cu ardoare o confirmare, sa inteleg ce va fi cu mine pana la urma, si Paunescu mi-a spus pe un ton, care mi-a dat o aripa in plus, ca sunt "foarte bun". M-a primit din primul moment, de cum m-a auzit cantand in cenaclu (asta se intampla in 1981) si atunci am stiut sigur ca drumul pe care am inceput atunci sa merg era fara intoarcere. Au urmat apoi Serbarile "Scanteii Tineretului", miscarea paralela cenaclului, condusa de poetul Lucian Avramescu, unde am cantat timp de trei ani si unde am suferit multe, impreuna cu Ioan Gyuri Pascu, care mi-a fost coleg de camera in turnee, noi doi fiind cei mai singuri baieti din Serbari. Dupa ce aceste doua fenomene ale culturii Romanei socialiste - Cenaclul "Flacara" si Serbarile - au fost desfiintate, multi dintre muzicienii de valoare ai momentului, folkistii mai ales, s-au trezit plutind in deriva. Eu am avut noroc: am cantat doi ani de zile, pana la Revolutie, in deschiderea concertelor Iris. A fost un gest minunat, pe care il salut si acum, din partea lui Cristi Minculescu si a colegilor lui, care m-au gasit cantand intr-un restaurant din Targoviste si mi-au spus: "Ce-i cu tine aici? De maine vii cu noi in turneu!".
- Asa ati schimbat registrul folk si ati trecut la rock. Dupa Iris a urmat Compact, trupa clujeana aflata in mare voga in anii aceia...
- Perioada Compact a fost o experienta cu totul extraordinara. Facusem destula antecamera la succes pana atunci si as fi ipocrit sa spun ca nu mi l-am dorit. Ei bine, l-am cunoscut la Compact. M-am mutat la Cluj si munca in colectiv m-a schimbat foarte mult, pentru ca eu, fiind un ratacitor, un singuratic in cantare, nu aveam aceasta disciplina a muncii in echipa, a repetitiilor la ore fixe, cate opt ore pe zi, in fiecare zi. Cu Compact (formula cu Costi Camarasan si Stefan Boldizsar) am editat si doua discuri, unde am fost si autor al unor piese, al unor texte si unde postura de solist, de "front-man", m-a consolidat in mentalul meu: nu ma mai clatinam ca inainte. Pentru ca, daca se aduna multi ani si nu primesti confirmari pentru talentul tau, este teribil de greu sa mai crezi in tine. La Compact mi-am consolidat pozitia si am capatat contur, si in fata mea, si a publicului. Dupa cinci ani de stat acolo (1990-1995), am decis ca trebuie sa iau alt drum. Si in 95 m-am desprins de Compact, avand deja pregatite piesele pentru primul meu album solo.
Povestea unui mare succes
- Care e povestea piesei ce v-a adus atunci cel mai mare succes: "Omu bun si pomu copt"?
- Un prieten de-al nostru, de-al trupei Compact, fusese numit director de Camin Cultural in satul Zimbor, judetul Salaj. El ne-a rugat sa cantam la un bal, sa vada lumea ca e activitate. In pauze, cum eu nu beam, eram atent la ce se intampla in jurul meu. Tinerii din sala au inceput sa cante si atunci am auzit prima data "Omu bun si pomu copt", intr-o varianta de cantec de catanie. Avea atata forta cantecul acela, cantat asa, la unison, de sute de oameni, suna atat de puternic, incat mi se facuse, tin minte, pielea de gaina. Desi eram si eu fiu de taran, tinerii din Zimbor m-au "curentat" cu frumusetea si forta cantecului popular. Atunci am zis: "Da, iata o cale!". Bineinteles ca le-am propus melodia baietilor de la Compact, dar conservatorismul lor era de neclintit. Eu simteam nevoia tot mai acuta de identitate si, in termenii cei mai amicali, ne-am despartit. M-am dus in ograda casei mele parintesti de la Band si ma intrebam incotro sa o iau. Toata lumea din jur ma certa ca am lasat o firma asa de mare pentru nimic. Intr-o dupa-amiaza, era in septembrie, era destul de calm afara totul si atunci am zis: "Omu bun si pomu copt"! Am venit la Bucuresti, aici am imprimat cantecul, care a fost prezent pe albumul "Din darul magilor I", editat de Fundatia Phoenix, cu ocazia Craciunului din anul 1995. Toti au ramas surprinsi sa ma auda cu muzica de inspiratie folclorica. "Omu bun si pomu copt" a fost si povestea unui mare succes, de care m-am trezit luat prin surprindere. Cert este ca in sase luni de la aparitie era deja cel mai mare hit. Am primit doua discuri de aur pentru cel mai vandut muzician roman din toate timpurile. Glorios! Ceea ce in fapt a fost important, dincolo de succes, a fost ca, o data ce am primit confirmarea publicului larg din Romania, m-am aplecat mai mult spre aceasta zona si au mai iesit cateva slagare, care se canta si acum "Blanda lumina", "Verde inrourat". Am inceput sa descopar, de la o zi la alta, acest teritoriu mult discutat, dar mai putin aprofundat al folclorului. Am facut rost de zeci de benzi cu inregistrari ale unor rapsozi populari, culese de pe teren sau daruite de diversi culegatori anonimi de folclor din zona mea, care au avut rabdarea si si-au dat osteneala de a cauta in lazile de zestre ale satelor. E inca o bogatie inepuizabila acolo, pentru cine are harul de a le descoperi. Ceea ce nu inteleg eu bine este cum de ies cantecele acestea, asa, din mine, pentru ca nu sunt prelucrari, ci sunt pana la urma cantece compuse de mine. De altfel, cred ca jumatate din mine este un rapsod popular nedescoperit, un om care se revolta impotriva prostituarii folclorului in asa-zisa muzica ethno. Mie mi se pare ca e o destrabalare nepermisa si ca este o ofensa adusa spiritualitatii taranesti. Nu se poate totusi sa impingi folclorul romanesc pana la a face din el o afacere mizerabila. Nu sunt de parere ca folclorul ar trebui adus pe scena nemodificat, dar sa aiba macar o coerenta a mesajului, daca nu o consistenta a formelor. E grosolan sa auzi formulari de genul: "Mamaliga cu curechi, toti romanii sunt destepti". Este inadmisibil! Multe dintre aceste "facaturi" ethno sunt niste manele, de fapt.
- Ati disparut trei ani din viata publica muzicala. Cum s-a scurs viata dvs. in acest rastimp, departe de involburarile scenei?
- Am stat la Band, in satul meu: m-am mutat cu familia mea acolo si am facut naveta intre deznadejde si speranta. Ai mei nu numai ca m-au suportat, dar mi-au fost de un real sprijin. Nu le-a fost nici lor usor sa-i iau din Bucuresti si sa-i duc sa traiasca la tara. Am doi baieti, unul intr-a Xii-a, altul intr-a Vi-a. Am descoperit impreuna bucuriile simple ale vietii si ne-am simtit foarte bine acolo. Aveam nevoie de perioada aceasta. Din punctul de vedere muzical, Romania a trait din plin, in rastimpul acesta, efervescenta actelor mimetice. Am fost traversati de "traditionalul" nostru hip-hop, de nu mai putin romanescul techno si alte manifestari, culminand cu manelele. Cert este ca acestea au fost explozii prin care eu nu am trecut, din fericire, si nici nu cred ca era loc intre ele pentru "Lumea mea de roua". Ne straduim sa lansam albumul acesta de Pasti, acum. "Lumea mea de roua" asteapta de mult timp, nu este un album foarte comercial, are o tinta precisa, spre o categorie de public mai introvertita, mai poetica. Nu am stat degeaba in acesti trei ani, am gata materialul pentru patru discuri. Studioul meu ambulant l-am stabilit in casa de la Band: ma sculam la trei noaptea, daca voiam, si cantam. Slava Domnului, inspiratia nu m-a ocolit. V-am spus doar, sunt pe jumatate creator popular inca nedescoperit. Muzicienii care ma acompaniaza sunt din Baia Mare si sunt profesionisti si instrumentisti foarte buni. De aceea, "Iarba verde de acasa" a fost un album pe care l-am lucrat foarte usor si repede, mai ales ca am avut si colaboratori externi: cativa rapsozi populari din satele invecinate, care se intreceau in a-mi mai oferi cate un cantec vechi, scormonindu-si prin amintiri. Ascultandu-i, mi-au transmis si mie, mi-au "intinerit" bucuria de a canta. Pentru ca in hatisul acesta al show-biz-ului romanesc, mi-e teama ca se pierde tocmai primul pas facut spre muzica: bucuria de a canta. Este mult prea pragmatic totul, pregatit cu o luciditate infricosatoare a fiecarui gest, cu eficiente urmarite, care anuleaza si mutileaza firescul imaginii unui artist. Mi-e teama ca muzica nu se mai canta de mult in Romania, ci doar se scot niste sunete. Dar asta se simte, falsitatea, cu tot bombardamentul publicitar mediatic. Iar publicul taxeaza. Eu am spus si spun ca romanii sunt foarte inteligenti si imediat detecteaza ipocrizia, calculul, premeditarea, si inlatura toate semnele acestea cu o dibacie extraordinara. Iubesc publicul romanesc, ii multumesc pentru laurii pe care mi i-a oferit si ma simt solidar cu el in momentele dramatice prin care trecem cu totii, in viata de zi cu zi.
- Linistea din satul dvs. pare pierduta, pentru moment: noul succes v-a prins in mrejele sale si n-o sa scapati prea curand. Ce va asteapta de acum incolo?
- Daca ne tine Dumnezeu sanatosi, ne dorim sa promovam "Iarba verde de acasa" in toate orasele importante din tara. Am primit niste invitatii de la comunitatile de romani din Europa: Austria, Germania, Italia, Spania. Acum pregatesc lansarea "Lumii de roua". Voi continua sa realizez si sa moderez emisiunea "Zestrea" - vineri noaptea, in direct, la postul de televiziune Otv. Am debutat de curand in televiziune si aceasta este o experienta noua si incitanta pentru mine. Si, bineinteles, cu tot programul incarcat pe care-l am pentru urmatoarele luni, imi doresc sa gasesc timp pentru a trage cate o fuga la Band, in satul meu natal, locul unde-mi gasesc linistea si unde-mi incarc "bateriile".Corina Pavel
Foto: Iulian Ignat (5)