Muzica
Mircea TiberianInapoi la ingerul meu
Mircea Tiberian, unul din membrii marcanti ai "tribului" jazzmenilor romani, si-a lansat de curand ultimul sau album, intitulat "Back to My Angel". Lucrare cu o diversitate a stilurilor componistice greu de echilibrat pentru oricine altcineva, albumul lui Tiberian cucereste prin prospetime, prin forta cu care sparge modele zilei, in materie de jazz contemporan. Mester-vrajitor modest si tacut, muzicianul combina ingenios impresionismul francez (din piesele "Waltzing Alone", "Clara", "Back to My Angel") cu temele folclorice din vechi dansuri romanesti ("Breaza", "Calea Motzilor", "Mitikas Dream") si cu evocari de cantece populare, "altoite" pe idiomul jazzistic vest-european (ca in "Bukowina", "Carol of Chris", "La Sibiu").
Nascut la Cluj, in 1955, Mircea Tiberian isi petrece copilaria si adolescenta la Sibiu, orasul marelui festival de jazz al Romaniei. A absolvit in 1980 Conservatorul de Muzica din Bucuresti si s-a stabilit in Capitala, fiind in prezent profesor la sectia de jazz a Academiei de Muzica. Unul dintre cei mai buni pianisti de jazz din tara si din Europa, compozitor, teoretician si pedagog, Mircea Tiberian a concertat pe toate marile scene de jazz din lume si a colaborat cu mari nume internationale ale genului. Are cinci albume de autor si trei scoase impreuna cu grupul Interzone, din care face parte alaturi de alti cativa mari muzicieni de jazz europeni. De altfel, Interzone este un proiect-retea, conceput pentru o mai buna cunoastere a muzicienilor din estul Europei, in mediile occidentale.
- Titlul pe care l-ati dat albumului, "Back to My Angel" ("Inapoi la ingerul meu"), ma face sa va intreb daca ati simtit vreodata ca v-ati indepartat de ingerul dvs. pazitor. Si daca da, cum ati reusit sa treceti peste aceasta criza existentiala?
- Da, uneori faci lucruri pe care nu ai vrea sa le faci, dar nu-ti dai seama sau esti silit sa le faci. In felul acesta, te indepartezi de ingerul tau si eu cred ca fiecarui om i se intampla asta. Sinceritatea e o arma buna pentru a lupta cu aceste crize. Daca esti sincer cu tine, invingi. Daca te amagesti, ingerul ramane adormit.
- Nuantele folclorice ale compozitiilor dvs. vin cumva dintr-o nostalgie a locurilor natale? Traiti de aproape 30 de ani in Bucuresti. Va mai lipseste Ardealul?
- Sunt foarte legat de Transilvania, nu pentru ca am copilarit acolo, ci pentru ca, obiectiv si nu sentimental privind lucrurile, mi se pare un taram special, un loc binecuvantat de Dumnezeu. Pastrez o casa in Sibiu si merg acolo destul de des. Iar concerte am in orasele din Ardeal, cel putin o data la doua saptamani. Asa, Ardealul mi-e mereu aproape.
- As dori sa-mi vorbiti despre colaborarea dvs. cu muzicienii europeni, indeosebi cu cei din estul Europei, si despre demersurile dvs. comune de a va remarca in peisajul international al jazzului.
- Noi ducem lipsa de foarte multe aici, in Romania, dar foarte acut, de management: muzicienii nostri nu stiu sa se promoveze pe ei insisi, iar cei care ar trebui sa-i promoveze nu sunt foarte interesati sa o faca. In acelasi timp, conditiile de piata ale artei sunt mult mai grele decat acum 30 de ani. Or, noi - adica eu si alti colegi din tarile estice - am incercat, fiecare cu mijloacele lui, sa facem o retea, sa folosim ceea ce avem bun, ca specific, si sa ne promovam propria imagine. (In aceasta idee, voi pleca foarte curand intr-un turneu, pe care-l vom face in Polonia.) Am lucrat cu vreo 50 de muzicieni in ultimii patru ani (germani, bulgari, polonezi, macedoneni) in aceasta retea - Interzone - si am inregistrat impreuna trei albume, toate editate in afara Romaniei. Acest ultim album al meu de autor mi l-am produs singur, pentru ca nici o casa de discuri din Romania nu pare a mai fi interesata de jazz, si intentionez sa-l distribui tot in strainatate. De aceea spun ca, dupa parerea mea, pericolul cel mai mare care ne paste pe noi, romanii, in momentul acesta este consumismul si mercantilismul care incep sa acapareze orice domeniu artistic. Asta ii afecteaza pe cei care incearca sa faca ceva deosebit, de "suflet", de avangarda, nu pe cei care incearca sa intre in moda zilei, sa produca ceva comercial, vandabil. Cei din prima categorie nu intra in vizorul celor care comercializeaza muzica si care nu se gandesc neaparat la calitatea produsului artistic pe care-l vand, ci la profitul imediat. Prin comparatie, va dau exemplul cinematografiei: cate filme de arta vedeam in anii 70 si cate se mai produc astazi?Corina Pavel
Carte
Selectia Formula As
- Tia Serbanescu,"Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989", Editura Compania (tel. 211.59.64), 296 pag., 89.000 lei. Numele Tiei Serbanescu ar trebui sa va fie cunoscut, fiindca e o jurnalista cum n-avem multi. Rubrica ei de comentariu politic la zi, Bref, e marcata prin inteligenta si umor, iar multe din formularile ei memorabile au intrat in folclorul ultimului deceniu. Daca n-ar fi o persoana timida si incredibil de lipsita de vanitate, refuzand aparitiile publice (chiar si aceasta carte i-a fost pur si simplu smulsa de editori), ar fi ajuns dupa 1990 o celebritate. Dar pe ea nu o intereseaza celebritatea. O intereseaza oamenii obisnuiti si ceea ce se petrece cu ei si o intereseaza literatura la intersectie cu viata. Caci Tia Serbanescu e in primul rand scriitoare (a si publicat, intre 1973 si 1985, patru romane ce ar trebui reeditate). "Femeia din fotografie" nu e un jurnal propriu-zis, cu notatii zilnice subiective, ci o combinatie de roman autobiografic si reportaj despre ultimii ani ai ceausismului (cand nimeni nu credea ca ar putea fi ultimii). Ca si Marin Preda cel din "Morometii", Tia Serbanescu are capacitatea rara de "a scrie" oameni vii, pe care ii auzi si ii vezi, se intrupeaza din cuvinte cu o autenticitate ce tine de miracolul artei. Desi privirea scriitoarei numai blanda nu e, nu incape in ea nici urma de rautate sau mizantropie. Te face adesea sa razi, dar rasul asta e comprehensiv, cu simpatie, nu in batjocura. Cea care povesteste nu-si da niciodata prea mare importanta, egolatria ii e straina, pe toate palierele biografice mai importanti i se par cei din jur. Prima copilarie e traita intr-un sat ialomitean, in familia ei naturala, cu barbati betivi si femei nefericite, de care se va instraina. Adoptata de o matusa din Bucuresti, pe care o va considera singura ei mama, fetita descopera cartile si, din acel moment, viata i se umple de literatura, trairile livresti concurandu-le in intensitate pe cele reale. Apare dorinta de a scrie ea insasi. Tia Serbanescu nu e o sentimentala (sau e extrem de pudica in privinta sentimentelor ei), dar felul in care sunt puse in pagini mama adoptiva si o extraordinara matusa, vadeste o tandrete emotionanta. Aceste femei asa-zise simple, cu preocuparile lor cazaniere si greselile lor de exprimare, au o bunatate si o harnicie care fac din ele niste stalpi ai lumii. De jurnalul propriu-zis tin decupajele din realitatea sumbra a anilor 87-89, surprinse la cald (sau, mai bine spus, la frigul terorizant al acelor lungi ierni), cu detalii pe care le-am uitat. Intamplarile din viata autoarei, intre care si moartea prietenei sale, scriitoarea Dana Dumitriu, sunt impanate cu instantanee de la cozi si de pe strada, cu scene din redactia "Romaniei libere", cu dialoguri transcrise aidoma, toate alcatuind o felie de existenta semnificativa pentru viata in totalitarism. Tia Serbanescu nu rescrie din perspectiva de azi, se vede limpede ca totul a fost consemnat atunci. Doar pentru eventualii cititori tineri, care nu mai au repere "de epoca", unele capitole sunt prefatate de sumare explicatii referitoare la conjunctura. Aflam astfel ca, plecata cu fiul ei intr-o excursie organizata in Rfg, i se confisca la vama agenda luata din greseala, si in care notase si critici la adresa lui Ceausescu. In consecinta, din redactor la "Romania libera" e retrogradata ca documentarist. Dar lucrurile nu se opresc aici. In ianuarie 1989, cand colegii ei Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu si Mihai Creanga sunt arestati pentru tiparirea ziarului ilegal, Tia Serbanescu e anchetata, acuzata de omisiune de denunt, exclusa din partid si trimisa ca muncitor-corector intr-o tipografie. Capitolul in care e surprinsa pe viu viata zilnica la noul loc de munca, cu oamenii de acolo si discutiile lor, e antologic. Si, de fapt, intreg volumul e grozav de adevarat.Adriana Bittel