Povesti de primavara"Ca zapada care piere/ Dupa veacul iernii greu,/
Piei si tu de-acum, durere/ Iarna sufletului meu"
(St. O. Iosif)Curatenie mare
Si-n anul acela s-a intamplat la fel ca-n alti ani. Totul a inceput cu vreo trei, patru saptamani inainte de Pasti. Parca innebunisera cu totii, nu mai aveai cu cine sa te intelegi. Femeile din casa, Buna si Mama, deschideau ferestrele si usile de la toate incaperile, paturile si dulapurile erau trase de la locurile lor, stergarele si covoarele duse la valtoare, vasele erau luate din cuie si de pe polite si puse afara in vailingul cel mare, la frecat cu cenusa. Totul era in casa intors cu susul in jos, nimic nu mai era la locul lui, caci incepea marea curatenie de primavara. Pana si laduca mea cu jucarii era aruncata in gura podului de la sura. "Las-o acolo", imi zicea Buna, "pana dupa sarbatori. Nu vezi ca ne impiedicam de ea pe aici?" Ce puteam sa mai zic eu, daca nici tata nu se punea cu femeile cand era curatenia cea mare? Lasam lada acolo, caci stiam din anii trecuti ca va trebui sa cobor eu jucariile, pe rand si pe furis, ca sa le aduc iar pe toate in coltul meu din bucatarie, pe care-l imparteam cu Ciurli, motanul cel gras.
In zilele acelea, cand acasa totul mirosea a var si a lesie, mi-era mai usor sa scap de sub ochii lor si sa fug de-acasa. O luam pe ulita Nastasiei si din cativa pasi ajungeam in padure, unde nimeni nu varuia si nici nu trantea geamurile si vasele. Acolo era intotdeauna curat, chiar si atunci cand inca nu era topit bine omatul si cand mai erau balti pe la marginea poienilor. Cine oare face curat in padure? - m-am gandit eu odata, in timp ce treceam pe cararea spre Poiana cu musuroaie. Dar mi-a sarit repede gandul din cap, caci am vazut niste urme ciudate, de labute mici, care duceau catre Dealul cu viezuri, de care ma temeam, asa ca am ocolit cu grija locul si m-am oprit tocmai in poiana in care era un fag batran, scorburos. In urma mea, pe carare, crengile care s-au dat la o parte ca sa trec se mai miscau inca, scuturandu-si mugurii tari. Unii copaci, nu stiu cum ii chema, aveau deja frunzisoare galben-verzui, acre la gust, numai bune pentru cand ti-era sete. M-am bagat in scorbura fagului, cu greu. Parca nu mai incapeam asa bine ca altadata. Auzeam tot felul de zgomote acolo, inauntru, parca erau niste ape care curgeau si, cateodata, se auzea si o muzica de departe. Nu stateam prea mult in copac, caci ma lua frigul de la o vreme, trunchiul fagului era umed pe dinauntru. Numai ca in ziua aceea, de care mi-aduc bine aminte acum, n-am putut sa ies cand am vrut, pentru ca asa, dintr-o data, a inceput ploaia si un vant mare. Din scorbura vedeam numai o parte de padure, capatul poienii si cararea care ducea catre casa. Ploaia cadea grabit si de undeva de sus, incepuse sa se prelinga apa pe trunchiul fagului. M-am ghemuit mai bine si mi-am strans paltonul albastru peste genunchi, ca sa nu-mi fie frig. Cand a fost ploaia mai mare, dintre copaci a iesit o femeie pe care n-am mai vazut-o pana atunci. Nu semana cu nimeni, era mare, mare, si s-a apucat sa stranga in brate toti copacii din poiana. Dupa ce pleca de langa ei, mugurii tepeni se desfaceau cu pocnete moi. Pe cap, femeia aceea n-avea basma, asa cum purtau Buna si Mama ori alte femei de pe ulita. Avea parul lung, il tragea dupa ea ca pe o matura uriasa, in care erau de-a valma prinse frunze uscate si crengi. Pe urma ei, perdeaua ploii se reteza brusc si de pe frunzele proaspat deschise se prelingea apa in iarba. M-am uitat dupa ea pana cand a ajuns la capatul poienii. Atunci s-a intors si a incetat si suieratul acela pe care nu stiam daca-l facea ea sau copacii miscati de vant. Si-a scuturat parul si hainele, a intrat in padure si-a disparut. Cand am iesit din scorbura, am vazut ca jumatate din padure infrunzise. Nu mai ploua si iarba parea mai mare si mai deasa. Nici nu stiu cum am ajuns acasa. Femeile n-au bagat de seama ca am lipsit, Ciurli mi-a aruncat doar o privire plictisita, iar eu n-am stiut niciodata daca ceea ce v-am povestit am visat sau chiar am vazut din scorbura aceea de fag: cine face curatenie si aduce primavara in padure.
Wilma
Am vazut-o intr-o dimineata de Pasti, legata cu funda rosie la gat. A fost cel mai frumos cadou pe care l-as fi putut primi in dimineata aceea de primavara. A coborat singura din portbagajul masinii cu care a fost adusa si din momentul in care a pasit pe iarba, a fost clar pentru toata lumea ca ea avea sa devina regina curtii. Era mandra si parea ca nu se teme de nimeni, intreaga curte era la picioarele ei. Nu parea sa fie o capra obisnuita, era semeata si, daca te uitai mai mult la ea, apleca usor capul si-ti arata o mandrete de coarne incovoiate. Avea doi ani si-l purta in burta pe primul ei ied. Cei de la care a fost cumparata, am aflat mai tarziu, au dat-o pentru ca nu mai aveau cu ce s-o hraneasca. I-am zis Wilma, in amintirea unor zile din copilarie, cand, dimineata si seara, prin fata portii de la gospodaria bunicilor care m-au crescut trecea o turma de capre, in fruntea carora mergea tantos tapul Wilmos, spaima tuturor pruncilor de pe ulita.
N-a fost greu pentru Wilma sa se obisnuiasca in noua gospodarie, chiar daca nu i-a fost dat sa mai vada ori sa auda si alte capre in jurul ei, caci ea, Wilma mea, era singura capra din satul acela de munte, in care mostenisem si eu o casa de lemn. La putina vreme dupa ce si-a luat in stapanire teritoriul, Wilma a facut un ied negru, care numai dupa cateva zile sarea prin iarba, de parca era pe arcuri, in toate directiile, behaind subtirel. Wilma a trait in curtea casei de la tara cativa ani. Era deja de-a locului, chiar daca multi sateni, mai ales dintre cei care aveau cate sapte, opt, zece vaci in grajduri, se uitau la ea c-un fel de batjocoreala, zicandu-i "vaca saracului". Nu-i bagam in seama nici eu, nici ea. Toamna tarziu, o duceam pentru iernat la campie, intr-o turma mai mare de capre, si primavara, cand o aduceam inapoi, era iarasi grasa si frumoasa, cu ochi jucausi, care se faceau tot mai fumurii, cu cat trecea vremea. In ultimii ani, in fiecare primavara, cam in preajma zilelor de Pasti, Wilma a facut tot cate doi iezi, pe care-i purta apoi prin toata gradina rozand toti pomii si toate florile. Cam pe la sfarsitul lui mai si inceputul lui iunie, pe la vremea cositului, cei care aveau grija de ea cand eram plecata la Bucuresti, taiau iezii. Wilma era tare suparata, umbla zile in sir behaind, ii cauta peste tot, nu manca si se uita la mine amarata si nedumerita, nevenindu-i parca sa creada ca eu, stapana ei, in care avea atata incredere, eu am putut sa-i omor puii. Ca sa se inveseleasca, o luam cu mine pe dealuri. Ii placea drumul prin padure, poate i se parea iarba mai proaspata si avea si tufisurile de mesteceni, pe care le rodea cu mare pofta. Ma urma vioaie, fara sa fie nevoie s-o strig, era in urma mea, ca o umbra.Daca ne intalneam cu cainii de la stana, nu se speria, se proptea bine pe picioarele dinapoi si-si apleca amenintator capul, aratandu-si coarnele. Au trecut anii. Eu am ramas singura, Wilma a imbatranit si ea. Se misca insa la fel de vioaie dimineata, cand, dupa ce i se dadea drumul din grajd, venea si-mi batea cu coarnele in geamul de la bucatarie, asteptand mancarea. N-a fost niciodata pretentioasa, manca orice, dar am vazut, de cand a aparut in curtea noastra, ca ii plac dulciurile si ca era innebunita dupa zatul de cafea. Toamna trecuta, in ultima ei toamna, am stat intr-o seara amandoua in iarba, langa nuc, asteptand sa intre soarele dupa deal. Beam ceai, din cand in cand, dintr-o cana pe care o asezam in iarba, langa mine. De la o vreme, Wilma s-a apropiat si a sorbit din ceaiul meu. Am lasat-o in pace. Lungita in iarba langa mine, sorbea din cand in cand din cana aburita. Pofticioasa cum era, ar fi putut sa o bea dintr-o data pe toata, era cam lacoma de cand imbatranise, dar a inteles, cu mintea ei de capra, sa respecte ragazul acela dintre sorbituri, sa prelungeasca linistea acelui moment de inserare. Iar cand ceaiul s-a terminat, s-a sculat si a plecat la fel de mandra si de orgolioasa ca intotdeauna, catre gardul de lemn pe care se urca sa ajunga la salcia cu frunze moi.
Wilma stia ca mi-e draga. Intra in casa si umbla dupa mine pana ma gasea in vreuna din camere. Si cand ma gasea, se impingea in mine ca sa-i scarpin coama galbuie. Urca scarile, deschidea usile cu coarnele si nu se sfia, mai ales vara, cand era prea cald, sa se adaposteasca in vreo camera care i se parea mai racoroasa. Ma trezeam ca iese cine stie de pe unde. O gaseam pe masa, in pat, in baie, pe cuptorul din bucatarie, toate i se pareau locuri potrivite. Era si se simtea acasa peste tot. Si o lasam sa fie stapana in casa aceea care mi se parea, cu cat treceau anii, ca e tot mai mare si mai goala. Am impartit cu ea, odata, si prajitura cu care l-am asteptat pe un prieten bun, care n-a mai venit... Nepasarea cu care a mancat prajitura, ca si cum pentru ea ar fi fost de la inceput pregatita, m-a vindecat si pe mine de suparare. Si apoi, intr-o zi, cei care aveau grija de Wilma cand eu plecam si-au zis ca s-a facut prea batrana. La ce sa mai tina umbra pamantului o capra care nu foloseste la nimic? De atunci, grajdul a ramas gol.
De ce va povestesc toate astea? Ma gandesc ca vin sarbatorile, ca mi-e dor de blana ei aramie si de diminetile in care in ochii ei fumurii se citea bucuria primaverii. Atat.Otilia Teposu