</b><b>Necunoscuti in tara, artistii romani fac cariere internationale de mare succes</b><b>Mihai Mihalcea</b><b>"Dansatorii romani par a nu exista pentru cei care ar trebui sa le poarte de grija si sa se mandreasca cu ei"</b><b>- Balerin, coregraf, autor de proiecte artistice indraznete, aclamat pe marile scene ale lumii, Mihai Mihalcea asteapta sa fie descoperit si de concetatenii lui -</b><b>"Baletul clasic, o camasa prea stramta"
- Cand ti-am citit "fisa profesionala", publicata intr-o revista straina, am ramas cu gura cascata. In vreme ce in strainatate esti un coregraf si un dansator celebru, eu (si ca mine sunt o gramada) nu stiu despre tine nimic. Cum ai ajuns o stea internationala, o vedeta aplaudata pe cele mai renumite scene ale lumii, cand locuiesti, ca toata lumea, in Bucuresti?
- Desi sunt nascut in Bucuresti, provin dintr-o familie de oameni foarte simpli, veniti de la tara si transformati in muncitori la oras, deci nici nu se pune problema sa fi avut rude artisti, care sa ma fi influentat in alegerea acestui drum. Dansul m-a atras tarziu, prin clasa a Iv-a, parintii mei au fost de acord cu ideea de a merge la coregrafie si uite asa, din clasa a V-a am intrat la Liceul "George Enescu", unde - si o spun nu pentru ca asa se poarta, ci pentru ca vreau sa le multumesc public - am avut parte de niste profesori extraordinari: Ioan Tugearu, Adina Cezar si Sergiu Anghel. Ei au fost oamenii in care eu am crezut cu toata inima si care au crezut, la randul lor, in mine. Domnul Tugearu a stiut pe ce buton sa apese pentru a declansa in mine o pasiune imensa, care s-a manifestat printr-o munca indarjita. In scurt timp, am avut satisfactia de a ajunge cel mai bun. Repet insa, motivatia psihologica mi-a oferit-o d-l Tugearu: dansul a manuit cu atata indemanare itele, mai mult sau mai putin complicate, ale sufletului meu, incat a reusit sa ma incarce cu acea incapatanare a invingatorului. Mai tarziu, am intalnit-o pe Adina Cezar, care a vazut in mine ceva deosebit si m-a indemnat sa abandonez calea baletului clasic si sa risc explorand zona dansului contemporan. Aceasta reorientare s-a mulat perfect pe firea mea si asta tocmai pentru ca din totdeauna baletul clasic m-a facut sa ma simt ca si cum as fi imbracat o camasa prea stramta, prea mica pentru masura mea. Cariera propriu-zisa mi-am inceput-o inca din ultimii ani de liceu, prin colaborarea cu grupul Contemp al Adinei Cezar si al lui Sergiu Anghel, care, la vremea aceea, lucrau impreuna. Am avut si cateva iesiri in Franta si deja incepusem sa ma imbat de visul succesului profesional.
- Un vis care s-a transformat rapid in realitate. Proaspat absolvent, ai semnat un contract cu Opera Comica din Berlin. Cum e sa dansezi pe o scena europeana?
- Experienta mea berlineza a fost, in primul rand, marcata de nemultumirea legata de stilul coregrafic caruia trebuia sa ma supun. Acolo se facea balet clasic, e adevarat, utilizand o tehnica destul de moderna fata de ceea ce se facea la noi pe vremea aceea, insa, in esenta, era o formula pe care eu nu o "simteam". Toate erau atat de stricte si de batute in cuie, incat mi se parea ca lucrez de fapt intr-o fabrica de pantofi. Obtineam 100% calitate nemteasca, dar instinctul creator se pierduse pe undeva pe drum. Intre timp, de la colegii mei care ramasesera in tara am aflat ca mica noastra comunitate artistica era, efectiv, zguduita de dezvoltarea unui proiect denumit "La Danse en Voyage" care, practic, a facut ca pentru aproape doi ani de zile crema coregrafilor francezi sa se mute in Romania. Sentimentul meu de frustrare crestea exponential cu vestile pe care le primeam de acasa, pana cand mi-am pus intrebarea: "Ce ma tine sa nu ma intorc?". Am ajuns la concluzia ca singurul impediment era contractul de trei ani semnat cu Opera Comica, dar dupa doi ani am reusit sa-i conving sa-mi dea drumul si asa am revenit pe malurile Dambovitei.
"Copiii teribili ai dansului contemporan romanesc"
- Fara nici un regret? Fericirile romanesti nu tin mai mult de o saptamana...
- Am cazut aici pe o plita fierbinte. Impreuna cu cativa colegi, Florin Fieroiu, Cosmin Manolescu si Irina Costea, pritoceam de ceva vreme ideea punerii la punct a unui proiect care sa ne exprime artistic. Voiam sa ne rupem de toate structurile care existau in acea perioada, pentru ca nici una dintre ele nu ne mai oferea un cadru care sa ne multumeasca pe deplin. Asa s-a nascut grupul de dans Marginalii, care ne-a adus foarte repede eticheta de "copiii teribili ai dansului contemporan romanesc", si asta pentru ca afisam o atitudine putin aroganta, tupeista, de adolescenti care doreau sa demonstreze ca sunt altfel decat toti ceilalti. Eram cam teribilisti si marcati de un evident spirit de fronda. Incercam sa contestam tot ceea ce fusese inaintea noastra si sa aducem "altceva". Meritoriu a fost ca nu ne-am multumit cu acea atitudine nonconformista, ci chiar am avut niste realizari artistice, care, cred eu, au insemnat ceva la acea vreme. Dovada sta faptul ca intregul grup a fost selectat si invitat sa participe la "American Dance Festival", unde veneau directorii celor mai importante festivaluri de dans din lume. In acest fel, a debutat experienta noastra americana, urmand cursurile intensive ale unei scoli de vara, de sase saptamani, din Carolina de Nord. A fost o oportunitate fabuloasa pentru ca, intr-un timp foarte scurt, am fost expusi la o cantitate fantastica de informatii noi si am avut norocul sa lucram cu cei mai importanti coregrafi americani. Revenirea in tara a insemnat o perioada de sedimentare si de cautari, urmata de o noua bursa, de aceasta data venita de la "P?pini?res Europ?enes pour Jeunes Artistes" din Paris. Dupa aceasta noua perioada, in care am mai crescut putin, am inteles ca era acum randul nostru sa incepem sa cautam, sa cercetam si sa cream, astfel ca in 1994 am scos primul spectacol semnat Marginalii. Lucrurile au mers in continuare foarte bine, pana in 1997, cand, fara sa ne certam, am hotarat sa dizolvam grupul. Am simtit ca fiecare avea nevoie de un timp si de un spatiu ale lui, unele diferente se accentuasera si incepusera sa iasa in evidenta, personalitatile noastre incepusera sa se contureze, asa ca Marginalii devenise o formula depasita. A urmat, in ce ma priveste, Solitude Project (Proiectul Solitudinii), gandit ca un proiect personal, pe termen lung, sub umbrela caruia eu as fi putut sa-mi pun in practica ideile, iar apoi, Mad. Mad-ul nu-mi apartine ca si concept. Eu sunt doar unul dintre membrii fondatori. El este "copilul" coregrafei Vava Stefanescu si s-a nascut dintr-un parteneriat intre Fundatia Mad si Casa de Cultura "Nicolae Balcescu", care ne-a pus la dispozitie locatia. Mad-ul a aparut nu dintr-un moft, ci dintr-o necesitate. Noi, artistii independenti, plangeam pe la usile teatrelor, ca sa ne dea si noua cineva o scena si o sala de repetitii, un loc unde sa ne intalnim, sa ne simtim bine si ulterior sa ne desfasuram. Raspunsurile, de cele mai multe ori, sunau de genul: "Daca ne dati 50 de milioane, mai discutam si problema premierei". Mad-ul a reprezentat solutia civilizata si o mana intinsa colegilor nostri mai tineri, care vor si pot sa creeze. Bineinteles ca nu avem posibilitati financiare pentru a produce spectacole-mamut, dar ne straduim sa oferim acel minim necesar pentru ca ideile lor sa nu fie ingradite. Mad-ul are si un departament de educatie, care se ocupa de 5 tipuri de cursuri de dans: etnodans, de societate, dans contemporan, step si cel care reprezinta un mixaj de tehnici destinate, in exclusivitate, copiilor. Banii incasati pentru aceste cursuri ne ajuta sa platim facturile la Romtelecom, lumina etc. Sincer vorbind, avem o satisfactie extraordinara cand vedem ce succes au aceste cursuri. Cel putin la dansuri de societate, am ajuns sa intocmim liste de asteptare, pentru ca nu mai dispunem de spatiu unde sa planificam grupele de invatacei!
"Ministerul Culturii se zbate intr-o proprie si foarte adanca mocirla"
- Desi atunci cand vine vorba de artisti banii n-ar trebui sa fie luati in discutie, realitatea este cu totul alta. De unde vin resursele voastre financiare?
- Banii nu vin in nici un caz de la Ministerul Culturii, care se zbate intr-o proprie si foarte adanca mocirla, din care nu stiu cine l-ar mai putea extrage. Ministerul Culturii nu pare niciodata interesat de artistii acestei tari, din orice zona ar proveni ei. Ce sa mai spunem noi, dansatorii romani, care parem a nici nu exista pentru cei care ar trebui sa ne poarte de grija si sa se mandreasca cu noi. Financiar, noi suntem alimentati intr-o foarte mica masura de sectorul privat romanesc. Centrul de proiecte culturale al municipiului Bucuresti, Arcub, ne-a sprijinit mai ales inainte de aparitia Mad-ului. Ne bazam si pe parteneriatele pe care le avem cu revista "Sapte Seri", cu Radio Romantic si Institutul Francez, dar cei mai multi bani ne vin de la straini. Pentru a-i putea plati, modest, dar plati, in cele din urma, pe artistii care vin sa danseze aici, utilizam fondurile oferite de ProHelvetia. Daca nu ar fi centrele culturale straine si ceilalti parteneri de peste hotare, noi nu am putea supravietui. Ei ne apreciaza munca si nu li se pare o greseala investitia in proiectele noastre, asa cum face majoritatea covarsitoare a oamenilor de afaceri romani, oameni care sunt prea putin educati si pentru care civilizatia este un concept necunoscut. Ei considera ca ajunge ca au bani, iar suprema lor satisfactie e sa mearga in vacanta in Dubai, sa stea la un hotel de 100 de stele si sa-si piarda vremea pe marginea piscinei. La intoarcerea in tara, nu vor fi vazut si inteles nimic din ceea ce inseamna cultura acelei tari. Spre rusinea noastra, a romanilor, in general avem tineri foarte cunoscuti si ovationati pe scenele din strainatate, care sunt complet ignorati in tara natala. Dansatorii romani sunt invitati la festivaluri prestigioase de peste hotare, sunt incurajati sa-si exploreze talentul si sunt sprijiniti, din toate punctele de vedere, asta in vreme ce in Romania ei sunt niste ilustri necunoscuti. Si asta, nu din vina lor.
</b>
<b>"Romanii se lasa prada atacului vulgaritatii"
- Avand in vedere prodigioasa ta cariera internationala, s-ar parea ca imaginea artistului roman uitat dupa usa nu mai corespunde realitatii. Tot mai multi interpreti muzicali, actori de teatru si cinema izbutesc sa-si faca o cariera occidentala, spre tristetea peisajului artistic autohton. Cum se vede viata culturala romaneasca din avionul Bucuresti-Paris-New York?
- Cred ca viata culturala romaneasca e caracterizata de o stare de pasivitate, de o lipsa de initiativa si de o comoditate care fac ca lucrurile sa se urneasca foarte greu si chiar o data urnite, sa nu poata fi sustinute pe termen lung. Romanii se lasa prada atacului vulgaritatii, nu mai cauta si acele manifestari care vizeaza intelectul si bunul-gust. E ca si cum romanii si-ar fi pierdut echilibrul cultural: prefera sa se lase luati de guler si purtati pe buza stridentei. Asa se ajunge la situatii ca aceea in care Daniela Gyrfi si-a dat chilotii jos in emisiunea Mihaelei Tatu. Numai daca iesi in public faci scandal si te dai in spectacol, te considera lumea "modern". Atitudinile si gesturile firesti se topesc sub asediul vulgaritatii si trivialitatii. Au existat proiecte de valoare in domeniul coregrafiei, care au murit necunoscute, tocmai din cauza acestei tendinte a publicului de a se opri la nivelul zgomotului. E pacat ca tocmai oamenii care au ceva de spus raman in umbra. Lipsa de educatie e un fenomen resimtit din ce in ce mai acut la nivelul intregii societati romanesti. Demnitatea culturala ne-ar putea fi redata facand niste pasi foarte simpli, incepand din scoala generala. Invatamantul nu ofera un minim necesar de educatie civica. Insa trebuie constientizat faptul ca nu moralizand, nu tragand de urechi si nu aratand cu degetul il vei face pe un pusti sa inteleaga care sunt adevaratele valori. Cred ca puterea exemplului e fantastica si ca pregatirea "din fasa" da, mai intotdeauna, rezultate. Din 1994 eu sunt profesor la Liceul de Coregrafie si am inceput sa realizez cum functioneaza mecanismul psihologiei adolescentine. Tinerii reactioneaza instantaneu la tonul cu care li te adresezi, asa ca niste cuvinte mai rastite ii vor face sa respinga si informatia pe care vrei sa le-o transmiti. Deci ceea ce numesc eu educatie civica trebuie introdusa cu mult tact, dar trebuie introdusa. E un gest imperativ si poate singurul care ar putea restabili sanatatea culturii noastre.
- Cum mai arata liceenii zilelor noastre? Mai exista pasiune reala sau toti adolescentii alearga dupa succese facile si bani multi?
- Nu sunt un nostalgic, insa nu ma pot impiedica sa nu fac comparatii. Eu am terminat scoala in 1988, deci am trait si vremurile de dinainte de "libertate". In anii aceia, calitatea si bunul-simt mai aveau inca valoare. Noi purtam altfel de discutii: puneam probleme, dezbateam carti. Tinerii acestei perioade nu mai au criterii si, pe undeva, ii inteleg. Viata e atat de dinamica, in sens haotic, incat superficialitatea a devenit regina! E din ce in ce mai dificil sa te ghidezi. Legea junglei ii determina sa aleaga calea care li se pare ca-i va conduce in cel mai scurt timp catre cel mai bun rezultat: bani! Multi bani! Nu mai au rabdare pentru a face lucrurile intr-o maniera asezata, pe indelete, iar acesta este rezultatul perversului sistem american, care si-a pus amprenta asupra noastra, mai mult decat ni se pare. Eu, ca dansator, ma simt agresat de acest tip de mentalitate, fiindca ma obliga sa nu mai gandesc in termeni legati de valoarea artistica a creatiei mele, ci pe principiul: cat e de vandabil "produsul" meu?
</b><b>"Mentalitatea de tip <<hamburger>> trage tare ca sa ne perverteasca"
- Oare populismul american o sa inghita cultura europeana?
- In Sua, am fost socat sa observ propensiunea catre un spectaculos nu intotdeauna de cea mai buna factura. Acolo sunt foarte apreciate coregrafiile acrobatice, foarte sportive. In Europa, desi are loc o intrepatrundere de stiluri, oamenii se feresc inca de circ. Departe de mine ideea ca Europa este de o puritate de Alba-ca-Zapada, insa nu pot sa neg nici ceea ce este mai mult decat evident: ca mentalitatea de tip "hamburger" trage tare ca sa ne perverteasca. De la fast-food se tinde catre fast-love, fast-think, pentru ca, in final, sa se ajunga la un "fast" total.
- Cum arata calendarul tau profesional pentru anul 2002?
- Momentan lucrez la un nou proiect intitulat "Memorie de vanzare (copilarie inclusa)", care reprezinta o incercare de a accede la un alt nivel de constiinta, la un nivel la care gandul, senzatia si corpul nu mai sunt separate. Spectacolul il voi finaliza pe parcursul celor doua luni cat voi sta la Viena (aprilie si mai), ca artist in rezidenta, oportunitate care a venit ca urmare a selectarii mele de catre un juriu international la Tanzqartier. Lucrarea a fost deja invitata la festivalurile "Paris Quartier dt?" si "Tanz im August", de la Berlin. De asemenea, voi pleca cu noua versiune a proiectului "Vii la spectacol si primesti un extra-burger!", care s-a bucurat de mare succes si in tara, la festivalurile "body_mind" de la Varsovia, "Tanztendenzen" din Greifswald, "Baltoscandal" din Rakvere, "Sprin Dance" din Utrecht si la "Centre National de la Danse" din Paris.Ines Hristea