Zvon de Inviere,
la Cetatuia</b><b>- Cea mai inalta manastire din capitala Moldovei asteapta miracolul Invierii. Aflata mai aproape de cer, fiorul sarbatorii crestine a coborat deja intre zidurile de piatra, vechi de 330 de ani -</b><b>Manastirea cu cantece
Nu e nici o mirare ca la 30 septembrie 1911 Aurel Vlaicu a ales pentru primul sau zbor colina Manastirii Cetatuia din Iasi. Intr-adevar, de acolo, de pe marele val de pamant, simti ca ai putea cu mare usurinta sa te desprinzi incet si sa zbori. Urcat pe fereastra boltita a clopotnitei, cuprinzi cu privirea tot orizontul. Vestitele coline pe care e asezata capitala Moldovei isi arcuiesc spinarile sub lumina curata a primaverii. Sapte coline si sapte manastiri: Galata, Frumoasa, Trei Ierarhi, Golia, Bucium, Sfanta Teodora si mandra Catedrala Mitropolitana. Orasul iti sta intreg la picioare, incat ai senzatia ca te-ai putea apleca sa mangai acoperisurile cu mana. De peste trei veacuri, aici, catre miazazi, Cetatuia i-a fost orasului pavaza si suflet. L-a aparat. Iar azi, aproape ca nu poti fi numit iesean daca n-ai urcat macar o singura data, in noaptea sfanta a Invierii, acest deal binecuvantat de Dumnezeu.
Cu pletele cafenii dezmierdate de vantul diminetii de aprilie, fratele Catalin imi desluseste privelistea pe care o contemplam amandoi. Inapoia noastra, din biserica manastirii ajung ecourile unui obstesc imn de slava. Fratele tresare, chipul lui, foarte tanar, se incrunta putin, apoi se lumineaza de bucuria unei amintiri. Sunt convins ca se inchipuie acolo, inauntru, cantand laolalta cu fratii, vede parca si litera unde a poposit degetul preotului pe pagina Sfintei Scripturi. Vorbeste de un sentiment de inaltare, de zbor sufletesc, care nu l-a incercat nicaieri altundeva. E vorba, mai intai, de cantec. Se poate spune ca aici, la Cetatuia, oamenii Il canta pe Dumnezeu intr-un fel aparte. Intr-adevar, pasii m-au purtat pe la multe ctitorii monahale, dar nu am mai auzit nicaieri o biserica intreaga, cantand cu voce puternica, laolalta cu preotii. Sute de credinciosi infratiti prin cantec cu liturghia. "E, intr-adevar, ceva aparte", incuviinteaza fratele Catalin. "Cand incepe a treia parte a Sfintei Liturghii - Liturghia credinciosilor -, dupa binecuvantarea preotului, oamenii devin foarte atenti. Si deodata, cand spune parintele: <<...si Duhului Tau, cu mila pacii...>>, pornesc sa cante cu totii, femei si barbati, in acelasi glas. Venind de atata vreme aici, au invatat toate cantarile. Si va spun, cand incepe sa cante intreaga biserica, de acolo, din strana, simt ca parca asa, mi se inalta si mie sufletul spre cer. Imi vine sa zbor. Va dati seama, ca preot, ce bucurie ai sa slujesti intre asemenea credinciosi... Sa spui o ectenie si apoi sa vezi ca toti Il lauda pe Dumnezeu in urma ta e ceva cu adevarat inaltator, unic! De altfel, manastirea noastra a fost uneori si criticata fiindca e, probabil, singurul loc unde se canta omofor, toata lumea pe o singura voce. Unii zic ca nu-i bine, dar eu nu cred. Nu este oare acel stih al Scripturii care zice ca <<Toata suflarea sa laude pe Domnu>>? Nu e oare firesc ca fiecare sa participe la aceasta dumnezeiasca bucurie? Va dati seama ce este aici Invierea, atunci cand deodata cu soborul, canta ore in sir, mii de oameni..."
Rar o inflacarare atat de navalnica! Fratele Catalin are 20 de ani, e un tanar masiv, puternic, cu chip lat, roscovan, catatura hotarata, fara sovaieli. Omul acesta pare zidit, trup si suflet, dintr-un singur material. Nu are nuante, nici ascunzisuri, trucuri sau vorba mestesugita, ba uneori rabufneste intr-o sinceritate naiva, copilareasca. In mintea sa nu incap multe lucruri. De fapt, numai unul singur: gandul spre Dumnezeu. Intinde palma pe deasupra padurii tinere, ajutandu-ma sa-mi inchipui cum se vor vedea de aici toate vaile dimprejur, in noaptea sfanta a Invierii. "Rauri de faclii aprinse, coborand spre oras..." Incearca sa-si explice siesi cum de atatia credinciosi, chiar din afara Iasilor, aleg sa-si petreaca aici noaptea dinaintea Pastelui, si nu pe la parohiile lor. Mai intai, ar fi cantarile. Apoi locul, locul acesta inalt, ca si cum oamenii ar avea credinta ca iau lumina de undeva mai aproape de cer. "Este pelerinajul, drumul. Caci a urca pana aici inseamna totusi o jertfa. Drumul acesta spre manastire e de fapt Drumul Crucii, drumul pana la Golgota, pana ce ajungi sa fii eliberat, sa traiesti bucuria aceea nemaivazuta, ca o rasplata in urma nevointelor tale. Omul care a postit, care s-a sacrificat, care s-a rugat, ajungand aici si cantandu-i lui Dumnezeu, simte o bucurie enorma, se simte usurat, inaltat. Simte ca invie si el, odata cu Mantuitorul..."
Locul ar fi, asadar, o alta pricina a puhoaielor de multimi care urca in noaptea Invierii spre Cetatuia. Si, nu in ultimul rand, prezenta de patruzeci si sapte de ani intre zidurile manastirii a unuia dintre cei mai renumiti pastori de suflete din Moldova, astazi in varsta de 81 de ani, parintele protofinghel Teofan Mierla.
Audienta duhovniceasca
Coboram scara turnului spre curtea interioara a manastirii, inconjurata, ca o cetate, de metereze. Cineva imi spusese ca in gradina aceea "se respira alt aer". Avea dreptate. Zidurile de aparare ce ne inconjoara din toate partile adapostesc intre ele o lume a ordinii desavarsite, de o simplitate sfanta, ce-ti impune parca sa pasesti cu smerenie. Ai senzatia ca, daca ai grabi mersul sau doar daca ai ridica tonul vocii, ai putea sa narui o randuiala statornicita de secole. Gazonul fara pata, tuns scurt, labirintul de alei pavate cu dale uriase, marginite de brauri de tufe taiate la centimetru, silueta sobra a arborilor de tuia, intreg acest Paradis verde e aparat de o "cetatuie" medievala in toata firea, trainica si semeata, cu ziduri inalte si turnuri, metereze de tragere, capcane pentru dusmani si poduri mobile, tuneluri, pivnite etajate si ascunzatori tenebroase. Iar la mijloc, pe covorul de iarba scanteietoare, biserica mare, eleganta si simpla, aidoma ca arhitectura ca cea de la Trei Ierarhi.
Desi liturghia se terminase, biserica era inca plina de credinciosi. Intr-o strana din dreapta altarului, un calugar batran tine sub patrafir o femeie, ascultandu-i spovada cu ochii inchisi. Ai zice ca doarme, daca nu si-ar apleca din cand in cand urechea spre buzele ei, ca si cum n-ar intelege ce spune, iar in acele momente, chipul i se intuneca, cuprins de chinuri stranii. Sunt atat de aproape, incat, daca mi-as incorda nitel auzul, as putea chiar sa ascult marturisirea femeii. Fratele Catalin ma lamureste ca este parintele Gherontie, un renumit duhovnic al Cetatuii. Dar inghesuiala cea mare e dincolo, la usa diaconeasca din stanga altarului, o usa intredeschisa, pe care e pictat un inger tinand in palma un glob. Acolo sta in fiecare zi, in picioare, de la primele ceasuri ale diminetii si pana la ultimele ale serii, renumitul parinte Teofan Mierla. Din cauza unor cumplite boli, nu poate vorbi cu glas ridicat si nici nu vede sa citeasca Scriptura, de aceea n-are cum sa slujeasca in biserica, dar ceea ce face batranul monah e mult mai greu: dupa ce ia pomelnicele sau lumanarile credinciosilor, ii asculta pe fiecare, pe rand, cu o rabdare mai toleranta decat in timpul unei spovedanii. Oameni care au auzit de renumele sau de duhovnic si de "inaintevazator", altii pe care i-a ajutat cu sfatul, vin la dansul puhoi. Unele cereri sunt de-a dreptul ciudate. De pilda, o femeie intre doua varste vrea sa stie daca in satul ginerelui ei (preot paroh) se va infiinta o noua manastire si daca aceasta manastire ii va indeparta pe credinciosi de la biserica veche. De unde ar putea parintele sa stie ce se va intampla tocmai in satul Benea din Bucovina? Si totusi, femeia e ferm convinsa ca va sti. Se spune ca in fata acestui calugar trebuie sa fii mereu foarte atent la fiecare cuvant, caci fiecarecuvant ascunde in el o tulburatoare profetie despre viata ta viitoare. Ii zaresc si eu cateva secunde, printre usi, peste spinarile credinciosilor, doar o jumatate din chipul sau slabit, avand gatul infasurat intr-un fel de gluga neagra, buzele subtiri si arse ca de vant, insa o privire vesela, plina de lumina. Vorbeste cu oamenii ceasuri intregi, ba-i si imbratiseaza pe unii, iar cand acestia se intorc, au in ochi o bucurie nepamanteasca. In dreapta pragului usii, ascuns dupa postamentul unei icoane, se afla un baietel de vreo zece ani, pe nume Emanuil. Aproape la fiecare slujba se aseaza acolo, iar dupa aceea mai ramane cateva ore, cu ochii mereu atintiti asupra batranului monah, ca atins de o vraja. Fratele Catalin intareste faptul ca foarte multe dintre zisele parintelui Teofan catre mireni sau fratii de manastire s-au implinit. "Intr-adevar, multi spun c-ar avea puterea de a prezice unele evenimente. Datorita iluminarii, el vede altfel lucrurile. Unii chiar nu inteleg la inceput ce li se spune, caci parintele vorbeste prin simbol sau pilda, si abia dupa un timp isi dau ei seama ca ceea ce li s-a intamplat erau intocmai vorbele lui. Parintele nu vrea, Doamne fereste, sa se mandreasca, sa arate cat de mare <<ghicitor>> e el, profetiile sunt folosite doar pentru a-i aduce pe oameni pe calea cea buna. Este si cazul meu: numai profetia parintelui m-a facut sa renunt la lume si sa intru in manastire..." Fratele se opreste o clipa, observand ca se schimba randul. Ingenuncheaza in fata batranului calugar, ii saruta mana, apoi ii spune la ureche cateva cuvinte. In cele din urma se intoarce la mine, ridicand neputincios din umeri: "Nu vrea sa vorbeasca pentru ziar. Se smereste...". Voi reveni insa la parintele Teofan, ca simplu pelerin, la ceasurile vecerniei. Pana una alta, fratele Catalin se ofera sa-mi arate manastirea.
Profetia implinita
In curtea Cetatuii se lasa seara. O seara curata si stralucitoare, de aprilie. Dincolo de zidurile de piatra, cerul incepe sa se incarce de stele. O luam pe aleile racoroase, ragaz de a-l intreba pe tanarul frate despre acea profetie a parintelui Teofan. Si astfel, vorbind din mers, aveam sa aud o tulburatoare poveste despre intrarea in monahism. "Eram la sfarsitul anului al doilea, intr-un liceu de informatica aici, in Iasi, cand intr-o seara nu stiu ce mi-a venit sa urc dealul Cetatuii. Nu stiam ce-nseamna viata calugareasca, nici indeletnicirile bisericesti, nimic. Eram pe vremea aceea cam... zburdalnic; deh, discoteci, fete, chefuri, ca de altfel toti colegii mei. La sfarsitul vecerniei, m-am dus si eu cu un pomelnic la usa altarului si atunci l-am vazut pentru prima oara pe parintele Teofan. M-a impresionat foarte mult infatisarea aceea a lui, cu plete, barba alba si vesmant negru - nu mai vazusem asa un om - si chiar mi-era putin frica de dansul. Si fara sa ma cunoasca, tam-nesam, mi-a spus niste vorbe pe care n-o sa le uit cat oi trai: <<Mai baiete, vezi ca pe tine te paste manastirea. Tu o sa vii aici...>>. Am coborat drumul cu aceste vorbe in minte, foarte tulburat. Cand am intrat in camera de camin, colegii m-au intrebat: <<Cataline, ce-i cu tine, ce-ai patit?>>. Nu stiu cum, parca se schimbase ceva in mine, mi se intorsese sufletul pe dos. A doua zi, colegii de camera m-au vazut cautand pe scala radioului postul religios Radio Trinitas. Eu, care n-ascultam decat muzica de discoteca, am inceput sa ma cert cu ei de la muzica, de la carti - tineam Ceaslovul sub saltea, din care citeam noaptea -, ce mai, credeau c-am innebunit. Si, deodata, mi-a venit un gand: fara sa stie mama, tata si nimeni altcineva, am vrut sa ma transfer la Seminar. Nu s-a putut, ca trebuia date niste diferente, aveai nevoie de relatii, bani, dar nu m-am lasat batut. Si-am zis ca dau admitere din nou, chiar daca pierd doi ani de liceu, orice mi-ar spune parintii. Mai aveam doua saptamani pana la examenul de Religie, in astea doua saptamani am invatat si am intrat cu zece. Sa stiti ca ceea ce va spun eu acum nu-i minciuna: intr-adevar, cuvintele parintelui Teofan pot sa schimbe o viata de om..."
***
Ajungem, discutand, pe latura de miazanoapte a cetatii, in fata unei cladiri stravechi: locuinta personala a domnitorului Gheorghe Duca, cel care a ctitorit Cetatuia, la 1669. Intamplator, nimerisem la Cetatuia chiar in ziua mortii acestui voievod, despre care voi afla ca a fost un om hain, lipsit de prieteni, gros, burduhos, "pismatariu, indelungatu la manie, lacom la avutie" si pe care "toti il blastamau, de la mic pana la mare". Cu toate acestea, el a transformat Cetatuia intr-unul dintre cele mai mari centre de cultura ale Orientului ortodox. Tipografia pe care a infiintat-o aici a fost prima de pe teritoriul de azi al tarii si totodata prima in care au inceput sa se tipareasca carti grecesti pentru credinciosii ortodocsi din Imperiul Otoman. In vremea aceea, Cetatuia a avut un rol decisiv in contraofensiva ortodoxiei impotriva propagandei catolice si calvine.
Iata-ma, asadar, in casa de odihna a lui Duca Voda, zidita parca si ea pe masura sufletului sau despotic. E mai degraba o casa fortificata, din blocuri de roca alba, simpla, fara ornamente, folosita pesemne ca ascunzatoare din calea nenumaratilor rasculati care-i voiau moartea. O casa cladita cu frica. E surprinzator de frig inauntru, cred ca in jur de 15¡C in minus fata de afara. Cele patru odai de la etaj au fost preschimbate azi in muzeu manastiresc, dar ele continua sa respire misterele epocii. Intreaga cladire e plina de tainite, mascate de nise sau lespezi de piatra, incaperi foarte mici, in care incapi doar ingenuncheat, una dintre ele dand intr-un tunel subteran ce ajunge pana in cripta de sub masa altarului bisericii. Ba, unii spun ca tunelul ar fi si mai lung, trecand pe sub apa Bahluiului si ajungand pana spre Palatul Culturii, din centrul orasului. Dupa o firida de la etaj, coborand o scara infipta in peretele sudic, ajungem in "iatacul domnitei", o alta odaita secreta, in care Doamna Anastasia, sotia ctitorului, a brodat cu fir de aur, matase si argint celebrul orar diaconesc daruit manastirii si pastrat pana in ziua de azi, in camera muzeului. Astazi, tainita aceea e plina de carti vechi, prafuite, spre care fratele Catalin se mai furiseaza din cand in cand, sa citeasca. Trei ani de zile, de cand este aici, nu i-au fost de ajuns sa descopere toate aceste catacombe secrete ale manastirii. Desi a incercat: intr-o dupa-amiaza, cand in biserica nu era nimeni, a dat la o parte sfanta masa din altar, a vazut deschizatura neagra a tunelului, prin care abia incape un om, dar i-a fost teama sa-si dea drumul inauntru. "Cine stie daca mai ieseam viu", zice el.
Ruga fara sfarsit
Suntem acum aproape de staretie, ultima cladire a incintei. Fratele Catalin marturiseste ca-i e foarte greu sa faca ascultarea de ghid al manastirii, iar diminetile sa coboare in oras, imbracat mirean, spre a urma cursurile de la Seminar. Mai ales dupa Postul Mare, manastirea se umple de turisti - tineri straini, galagiosi si enervant de dezinvolti, fete "mai mult dezbracate decat imbracate" -, caci Cetatuia este, cum se zice, punctul de maxima atractie a imprejurimilor Iasilor. Dar pentru toate aceste ispite, fratele Catalin a gasit o arma secreta, numai a lui: rugaciunea. "Pentru mine personal conteaza mai mult pozitia gandului, nu a corpului in timpul rugaciunii. N-are importanta daca stai ingenuncheat ore-n sir in chilia ta si totusi gandul iti fuge aiurea. Pe Dumnezeu il intereseaza gandul omului, caci gandul e parte din intregul Lui. La facerea lumii, a suflat asupra omului si i-a dat o parte din El: i-a dat suflet. Cel mai greu de stapanit este gandul. La fel cum apa marii loveste mereu stancile, la fel si gandul loveste mereu sufletul omului. Iar rugaciunea asta a mintii - <<Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul>> - are o forta nemaipomenita de a-ti tine in frau gandul, sa nu fuga de la Dumnezeu. Ea trebuie avuta mereu in minte, orice ai face, in fiecare moment. Uitati-va cum fac eu: in fiecare dimineata, cand plec in oras la Seminar, de cum am iesit din chilie, cand merg pe strada, cand stau in autobuz, imi spun mereu in minte: <<Doamne, Iisuse Hristoase...>>. Permanent. Bine, gandul mai zboara, ma mai uit si eu pe fereastra, dar stiti ce mi se intampla? Parca rugaciunea imi revine singura inapoi in minte. Atunci cand gandul o ia razna, parca aud iarasi in cap: <<Doamne Iisuse Hristoase...>>, repetat, fara sa vreau sa-mi amintesc cuvintele astea. Rugaciunea vrea! Am observat, de pilda, la parintele nostru Gherontie, un obicei: aproape dupa fiecare fraza spune <<Sa ma ierte Dumnezeu>>, <<Sa ma ierte Dumnezeu>>... Intr-o zi, l-am intrebat: <<Parinte, dvs. cand mai aveti timp sa va rugati?>>. Si el mi-a zis: <<Eu ma rog chiar acum, in clipa asta, cand vorbesc cu tine...>>"
***
Fratele Catalin se sfieste sa vorbeasca mult despre lucruri atat de tainice. Ma indruma spre duhovnicul sau, parintele staret Partenie, impreuna cu care urcam deasupra cladirii staretiei, in foisorul numit "Cina Pelerinului", locul cel mai bogat in privelisti din intreaga manastire. Nici n-as fi crezut ca acel chip de calugar, parca mult prea vanjos, nepasator si ros in obraji, poate ascunde atata sensibilitate si suferinta. Pentru parintele staret totul e jertfa. "Pasul pe care l-am facut spre calugarie a fost pasul spre jertfa. Si unitatea intr-o familie este tot un pas spre jertfa. Indiferent ce pas facem noi in viata, il facem spre jertfa. Nimeni nu e despartit de aceasta jertfa, de aceasta responsabilitate, iar cel care o ignora isi ignora propriul suflet. Si asta inseamna ca trebuie in primul rand sa ne rugam unii pentru altii. Cel care nu se roaga e sterp, ajunge ca acel smochin neroditor care s-a uscat. A te ruga inseamna ca simti nevoia sa te rogi. Exista o icoana ce-L infatiseaza pe Mantuitor in fata unei usi fara clanta. Un copil isi intreaba tatal: <<Tata, pe unde va intra El?>>. Iar tatal ii raspunde: <<Ei, copile, aceasta usa are clanta pe dinauntru... Si se deschide numai daca cel dinauntru vrea sa deschida. Acela care bate, bate mereu, iar cine-l aude si vrea sa-i deschida il va primi>>. Aceasta e rugaciunea. Acum, in Postul Mare, invocam mereu rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, <<Doamne si Stapanul vietii mele...>>. Ea vorbeste despre smerenie si lepadarea patimilor, adica sa ne facem curatenie in casa sufletului atunci cand Hristos bate la usa inimii noastre. Si daca vrem sa-I deschidem, El ne va primi. Atunci primim darul Sau. Primim usurare..."
Se simte, se simte din fiecare vorba a parintelui ca intr-un fel ii pare rau c-a fost ales staret la o manastire mult prea renumita si vizitata. Are multe obligatii fata de institutiile mari, care doresc sincer sa ajute manastirea, directori de firme cu adevarat credinciosi, care atunci cand primesc oaspeti, primul loc din Iasi unde se gandesc sa-i duca si sa le ofere o masa este, desigur, Cetatuia. Si el se simte dator sa-i ajute, la randu-i. "Imi dau seama ca am trecut de 40 de ani si am risipit o groaza de timp, in care puteam sa ma rog mai mult. Dar nu trebuie sa dam vina pe staretie. Pentru ca in randuiala bisericii staretul e pomenit la toate rugaciunile. E pomenit in ectenie, fiindca este cel care se ocupa foarte mult de toti, dar poate cel mai putin se ocupa de propriul sau suflet."
</b><b>Parintele Teofan
Bat clopotele. Biserica e goala, pregatita de vecernie, asemeni unei case calde ce-si asteapta, la ceasurile serii, copiii. Ma indrept spre altar si nu stiu de ce, pentru cateva clipe, am senzatia ca nu-mi mai aud pasii. Si mi se pare ca drumul e prea lung, ca nu se mai termina... Acolo, la usa cu inger, este o singura fata. E blonda, are parul foarte lung si o haina rosie. Astept in spatele ei, ferind in palme o lumanare aprinsa. Nu mai sunt reporter, nu mai caut informatii senzationale. Vreau numai sa-l vad, sa-l ating pe duhovnicul despre care auzisem atatea si sa ma marturisesc lui. Dupa aproape o ora, spovedania se termina, fata se intoarce cu incetineala si observ ca e foarte frumoasa si ca ochii ei albastri sunt plini de lacrimi.
Nu va spun cu ce emotii am batut la usa aceea. Parintele Teofan ma priveste din cap pana in picioare, apoi - fara nici un cuvant - ma imbratiseaza. Simt o atingere rece pe ceafa si, in cele din urma, inteleg ca este betisorul de mir. Ma insemneaza apoi pe frunte, pe barbie, pe obraji, pe gat, pe maini. Ii zic totul. Viata mea de pana acum, despre copiii mei si felul in care ii cresc, faptul ca astazi am din ce in ce mai putini prieteni, ca nu pot tine posturile cum se cuvine si toate, multele mele pacate. Ma asteptam la mustrare. La obisnuitele cuvinte ale preotilor care-ti spun mereu "ce e bine", cum ai putea sa ajungi desavarsit, fara a lua in calcul ca este imposibil, ca nimeni nu-si poate schimba viata peste noapte. Parintele Teofan insa rade. "Nu poti tine tot postul? Foarte bine. Cine te pune sa te chinuiesti daca nu vrei? Tine cat poti..." Parintele seamana mai degraba cu un bunicut hatru si intelept, mereu pus pe saga, care insa devine foarte grav, de indata ce simte ca discutia zburda in fleacuri. "Unii o iau ca pe o constrangere, spun ca ce, sa ma infometez singur, sa-mi pierd vlaga? Incearca numai si-ai sa vezi ce limpede o sa gandesti, ce energie o sa ai, caci burta plina ingreuiaza mintea si-o leneveste... Dar daca zici ca nu poti, nu-l tine. Tine-l macar cu gandul. Si roaga-te. Macar cinci minute seara. Roaga-te cum stii tu, cum crezi tu, deschide o carte de rugaciune si citeste cu sufletul." Nici despre prieteni nu-mi raspunde cu acel ingaduitor "iubeste-l si iarta-l pe aproapele tau". "Sa nu pleci niciodata urechea la ce spun altii, oricat ai crede ca-ti sunt de prieteni. Uite, eu am 81 de ani si in ziua de azi nu am incredere nici macar in fratele meu de sange. Vezi-ti de treaba, ce nevoie ai de prieteni? Fata asta blonda pe care ai vazut-o aici stii ce-avea? Prea multi prieteni. S-a incurcat cu barbati, cu gasti, si acum nu mai poate scapa. Ai vazut-o ce plangea, saracuta..."
Toate aceste sfaturi le insoteste cu intamplari din viata sa. O viata petrecuta numai si numai alaturi de Dumnezeu. Cu Dumnezeu in inima a supravietuit frontului, in linia intai, rostind mereu chiar acolo, in transee, cu gloantele suierand pe deasupra capului, Paraclisul Maicii Domnului, neluptand cu inamicul, ca ceilalti soldati, ci cu ispitele sale, cu Inamicul cel mare... Alaturi de Dumnezeu a fost nevoit sa paraseasca manastirea o data cu decretul din 47 si tot alaturi de El a vazut mai tarziu cum manastirea reinfloreste. Si de nimic nu ii pare rau...
In spatele meu, incepe slujba vecerniei. Rusinat, dau sa ma intorc, dar parintele imi spune ca pot sa mai stau. "Nu va e greu, parinte, sa stati aici, in picioare, de dimineata pana seara?" "Pai de ce sunt calugar? Sa stau in biserica. Au venit aici niste preoti catolici de la Vatican, fiindca auzisera de mine. Si-i spun ei parintelui staret: <<Vrem sa-l vedem pe parintele sfant. Unde este?>>. Staretul i-a spus ca stau toata ziua aici, in biserica, si ei m-au intrebat la fel: <<Cum puteti?>>. La ei, preotii stau in biserica <<nemteste>>, cat e slujba si gata. Iar eu le-am spus ca biserica asta mare este casa mea. N-am alta. Si chiar m-as bucura daca m-ar prinde moartea aici, in coltisorul asta. In coltisorul meu de altar..." Deodata, calugarii pornesc sa cante cu glasuri puternice, viguroase, ma intorc si vad intreaga biserica, adineauri pustie, plina de oameni cu capetele in pamant. Cum de nu ii auzisem intrand? Parintele nu ma binecuvanteaza, ma ia in brate din nou. "Du-te cu Dumnezeu si nu uita rugaciunea!"Bogdan Lupescu